Vineri, 11 ianuarie 2013, a avut loc lansarea triadei volumelor „Eminescu. Viața”, „Eminescu și Romantismul german”, „Eminescu. Creație și Cultură”, semnate de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, în concepția grafică a lui Mircia Dumitrescu.
Evenimentul a fost organizat de Fundația Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta în colaborare cu Biblioteca Națională a României, gazda întâlnirii.
Elena Tîrziman, directoarea Bibliotecii Naționale a României
Poate nu întâmplător, Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie. Este început de an, și, de fapt, reușim astfel noi, ca Români, să începem de fiecare dată noul an sub auspiciile geniului eminescian.
Dan Hăulică, Președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă
Eminescu este, pentru noi, o măsură de creativitate, în sensul cel mai adânc. Tânărul care nu avea nici 20 de ani gândise manifestarea de la Putna cu o seriozitate exemplară, care depășea, bineînțeles limitele vârstei, și care ne ducea mult mai departe, într-un fel de dimensiune, cum ar spune britanicii, forever. Acest pentru totdeauna pe care-l reprezintă Eminescu pentru noi, pentru gândirea și existența românilor, trebuie manifestat, trebuie reiterat cu tenacitate.
Doamna Zoe își lega destinul intelectual de Eminescu, înainte de a se fi ocupat anume de opera eminesciană. Era perioada tristă, când poetul nepereche era apanajul unor amatori, de nivelul unui tehnician dentar ca I. Vitner, când nu se îngăduia altcuiva să desfășoare cursuri cu adevărat riguroase despre Eminescu. Atunci, în acel precar ambient, Doamna Zoe nu pierdea niciodată ocazia să-l aducă pe Poet în plinul dezbaterilor de literatură universală, și al unei problematici de mare anvergură. Pentru ea, acesta era un destin, și nu numai intelectual, dar și, tout court, un destin în sensul vital, ireductibil; care-i însoțește patetic existența, până în ultimele ei zile. Pe patul de suferință, în spital, Doamna Zoe le spunea prietenilor, cu un fel de îngrijorare nereținută: Apărați-l pe Mihai! Și această adresare fraternă, când era vorba de poetul cu o dimensiune astrală, arată cât îi era de dragă, indisociabil solidară, existența poeziei lui Eminescu, și a omului Eminescu, de atâtea ori amenințată, în ultimii ani, cu ușurătate, de intervenții iresponsabile, de-a dreptul ignare.
Valeriu Râpeanu, editor și istoric literar
Eu fac parte din generația care intra, în anul 1950, în Facultatea de Litere, când dreptul de a vorbi despre Eminescu îl avea numai Ion Vitner. Celor mai tineri poate să li se pară o absurditate, dar absurditatea aceasta noi am trăit-o. Exista chiar un curs special Eminescu, în felul acesta eliminându-i pe toți ceilalți care ar fi îndrăznit să vorbească despre marele poet. Noi eram mai curioși și, la un moment dat, stând în spate, în amfiteatrul Odobescu, așezând în față câțiva colegi de-ai noștri mai voinici, aveam în mână, luate cu mari sacrificii, primele trei volume din ediția Perpessicius, procurate de la celebrul anticar clandestin al timpului, Azur Mușoiu, și urmăream notele lui Perpessicius, care se reproduceau în fața noastră la catedră, fără să ni se spună însă că a ostenit pentru ele un oarecare Perpessicius.
Când a debutat, publicând despre poet, o prefață la „Biblioteca pentru toți” din vremea aceea, pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga, unii, interesați, au luat-o drept uzurpatoare. Ceea ce îi irita era însuși curajul de a aborda loial tema Eminescu. Deci nu a fost un drum presărat cu flori. Dimpotrivă. Dar Zoe Dumitrescu îl trăia pe Eminescu, trăia prin Eminescu.
Pentru Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu a fost o misiune.
Lucia Cifor, profesor universitar
Privind-o, ascultând-o, am avut adesea impresia că dânsa retrăia, atunci când vorbea în public, înalta exigență evanghelică, formulată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, conținută de versetul „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins” (Luca 12, 49). Conferențiind, pe orice temă ar fi făcut-o, avea puterea „să dea foc la sală”, pentru că disloca și anula comodități, mobilizând conștiințele, mișcând inimile și ridicând auditoriul la nivelul tensiunii intelectuale la care era ea însăși conectată.
Ierom. Dosoftei Dijmărescu, Mănăstirea Putna
În finalul „Vieții” lui Eminescu, Maica Benedicta spune că „nimeni nu l-a însoțit pe Golgota lui”. Niciodată pe Golgota nu ne însoțește nimeni, căci așa a străbătut și Hristos această cale. Este ultima măsură a vieții noastre, dar întotdeauna după ea urmează acea bucurie a Învierii, care este a comuniunii. Când Dumnezeu pare a ne lăsa singuri, o face tocmai pentru a ne regăsi și a-L regăsi. Cred că acest lucru se întâmplă cu Maica Benedicta și cu Eminescu, acum, dar și în viitor – ne regăsim întru ei, Îl regăsim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru.
Alex Ștefănescu, critic și istoric literar
A renunța la cultură este ca și cum am renunța la oxigen. Cultura înseamnă să fii cultivat așa cum un pământ este cultivat. Deosebirea dintre un pământ cultivat și un pământ sălbatic apare și între oameni. Cultura ne umanizează, iar lipsa culturii ne dezumanizează. Oamenii fără cultură sunt foarte aproape de starea de animale.
Cărțile despre Eminescu scrise de Zoe Dumitrescu-Bușulenga sunt într-adevăr un prilej de iluminare. Știți cum arde flacăra de magneziu, foarte scurt; aici este o flacără care arde neîntrerupt de la prima până la ultima pagină și te face să îți dorești și tu să te ridici la o anumită ținută intelectuală.
Testamentul lui Ștefan cel Mare din monologul eminescian al lui Luca Arbore, recitat de maestrul Dorel Vișan
Venit-am eu în lume când nouri groși și ceață
Îngreunau văzduhul cu neagra lor viață
Dar am trecut prin lume, un tunet falnic, sunt,
Și-am curățit deodată și ceruri și pământ.