Pelerin sau turist, român sau străin, când ajungi în Bucovina simți lumina care țâșnește din acest pământ. „Pământ cântând în imagini”, i-a spus germanul Wilhelm Nyssen. Dulcea Bucovină, cu „munții în lumină, văi în flori, ape strălucind în dalbe diamante”, îi rămâne lui Mihai Eminescu în suflet. E locul din al cărui văzduh Ciprian Porumbescu a auzit „Balada” sa, imnul sufletului românesc. „Plai cu flori” i-au spus țăranii locului, când întrebau acest pământ unde i sunt feciorii, duși „în altă țară” de ocupanții sovietici, dar în care ei se vor întoarce „la primăvară”. Primăvara învierii de la sfârșitul lumii, căci majoritatea celor deportați nu au mai trăit alte primăveri.
La un secol de la luarea Bucovinei, în 1775, de către Imperiul Austriac, Eminescu face un portret al însemnătății acestui pământ pentru identitatea românească: „Vânzarea Bucovinei va fi o veșnică pată pentru împărăția vecină, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâini o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mâini vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme, și șirurile vechi, câte ne-au mai rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui Mitropolit, care în rang și în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaștele celor mai mari dintre Domnii români, acolo doarme Dragoș, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ștefan, Zidul de apărare al creștinătății”. Dacă pentru Eminescu Putna este „Ierusalimul neamului românesc”, atunci Bucovina este Țara Sfântă a românilor.
Între datoriile celor de astăzi față de Bucovina, prima este cunoașterea celor care, în această parte de țară, au apărat identitatea românească și legea ei strămoșească – ortodoxia. Așa cum sunt acei bucovineni care au fugit peste graniță, în patria mamă, înrolându-se ca voluntari în armata care va câștiga Marea Unire. Sau studenții din Cercul „Arboroasa”, închiși pentru că nu au voit să aniverseze 100 de ani de la răpirea Bucovinei. Și atâția preoți și intelectuali care au trudit pentru ca poporul să nu își uite rădăcinile, precum învățătorul George Tofan, neobositul dascăl și organizator de școli în Bucovina și Basarabia.
De unde atâta lumină ce izvorăște dintre rănile acestui ținut, care și acum este sfâșiat în două? Din osemintele sfinte care îl țin să nu se prăbușească. Ca o mamă bună, Biserica este datoare să-și recunoască chipurile de sfințenie pe care le-a odrăslit în acest spațiu.
Părintele Moldovei, dârz și smerit în același timp, sfântul voievod Ștefan cel Mare, a fost proslăvit. La fel, sfinții ierarhi Leontie de la Rădăuți și mitropolitul Dosoftei, cuviosul Daniil Sihastrul, a cărui aureolă de sfânt a fost pentru prima dată pictată în 1548 la Voroneț. Dar acesta este doar unul dintre sihaștrii Bucovinei. Numele celor de dinaintea lui nu au fost scrise în sinaxare și ele rămân în cartea deschisă a Împărăției Cerurilor, alături de ale altor nevoitori fără de care nu se poate înțelege lumina duhovnicească a Bucovinei.
Dar avem numele a câtorva de după ei, în însemnări care prezintă sfinții de pe pământul românesc: Vasile de la Moldovița, făcătorul de minuni ale cărui moaște se aflau întregi la mănăstirea sa, în 1621–1622, Epifanie de la Voroneț, care „a biruit desăvârșit pe toate cetele vrăjmașilor celor nevăzuți prin adâncă smerenia sa”, după cum se scrie într-un sinaxar din secolul al XIX-lea, Eustatie și Inochentie de la Probota.
Cugetele credincioșilor se îndreaptă cu cinstire și către Teoctist, înțeleptul mitropolit care l-a uns domn pe sfântul Ștefan cel Mare și i-a fost împreună-lucrător întru toate. Sunt apoi doi dintre ctitorii Dragomirnei: Anastasie Crimca, mitropolitul cărturar, iubitor de frumos, de viață monahală, de demnitate, însetat de rugăciune, mult-milostiv față de cei în nevoi și un „dumnezeiescu om”, și domnul martir Miron Barnovschi, originar din Cernauca, acum peste graniță, care a fost omorât de turci în 1633, pe 2 iulie, ziua în care trecuse la cele veșnice și sfântul Ștefan. De Mănăstirea Putna sunt legați Iacov Putneanul, marele mitropolit din veacul al XVIII-lea, și familia lui duhovnicească, dintre care cuvioșii Sila, Paisie și Natan, smeriții sihaștri din Sihăstria Putnei, s-au arătat a fi încununați de cununa sfințeniei, și Arsenie, monahul putnean al cărui craniu e izvorâtor de bună mireasmă.
Alții așteaptă să le fie șters colbul de pe chipuri, precum ieroschimonahul Calistrat, întemeietorul rugător al Suceviței, sihastrul Pahomie, întemeietorul Slatinei, pustnicul Sisoe de la Rarău, sihastrul Iov de la Râșca, ori Lazăr, Teodosie și Dosoftei, stareții de la Sihăstria Putnei.
Acești sfinți, trăind întru odihna și puterea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, au fost cei care au dat putere generațiilor de bucovineni să-și ducă mai departe viața și identitatea, să nu dea înapoi și să nu deznădăjduiască. Fără de ei, pământul acesta nu ar cânta în imagini, nu ar fi odrăslit „Balada” și nu ar fi avut tăria de a rămâne statornic peste veacuri de încercări.
Acești sfinți sunt fii ai acestor locuri și fii ai Maicii Domnului. Pe ea o rugăm să aducă dragostea lor în inima noastră, pentru a-i urma și a-i cinsti după cuviință.
Bucură-te lauda Crasnei, Podoaba plaiurilor noastre și a întregului nostru pământ! (Acatistul Icoanei Maicii Domnului de la Crasna)
Bucurați-vă, voi, sfinți ai Bucovinei, lumină și nădejde tuturor celor ce vă slăvesc!