Ce este viața duhovnicească?
Viața duhovnicească înseamnă a trăi în Duhul Sfânt. Viața duhovnicească înseamnă a avea dreapta credință și fapte bune. Viața duhovnicească înseamnă: o înălțime neajunsă de iubire, o adâncime nepătrunsă de smerenie, unite între ele cu un foc nestins de rugăciune. Această treime de virtuți: iubirea, smerenia și rugăciunea, nu trebuie despărțite niciodată. În jurul lor navighează celelalte virtuți, ca instrumente necesare spre a ne uni cu Dumnezeu.
Ce este un duhovnic?
Duhovnicul este mama sufletului nostru, care se roagă lui Dumnezeu pentru noi. El împlinește mai multe roluri în viața noastră duhovnicească: de pedagog, de medic, de judecător și bineînțeles, cel care ne place cel mai mult, acela de povățuitor, de părinte. Noi căutăm, avem nevoie de această iubire părintească, pentru că toți avem sufletele rănite, mai mult sau mai puțin; însă, și mai profund vorbind, pentru faptul că suntem chipul lui Dumnezeu, care este iubire. Și dacă Dumnezeu este iubire, atunci noi suntem chipul acestei iubiri, și nu ne putem împlini decât în această iubire ipostatică infinită, care se cheamă Dumnezeu.
Noi îl vedem pe duhovnic ca pe un om, ca toți ceilalți oameni, însă Dumnezeu îl numește „Îngerul Meu, povățuitorul tău” (Ieșirea 23,23). Iată cum se raportează Dumnezeu la clericii Bisericii, îi numește „îngeri”. Ce este un înger? Un vestitor, un călăuzitor, un povățuitor. Ei bine, această chemare o are părintele duhovnicesc. Deci el este îngerul nostru păzitor, povățuitor și mustrător de multe ori. Ne ducem la el cu fel de fel de întrebări, de la cele mai simple la cele mai complicate, de la cele de zi cu zi până la alegerile de viață: Ce fac cu viața mea? Mă căsătoresc? Nu mă căsătoresc? Ce drum să aleg în viață? Ce facultate? Toate acestea trebuie să le discutăm cu acest înger al nostru, pus de Dumnezeu, pe care trebuie să îl ascultăm, să îl iubim, să îl respectăm, să ne rugăm pentru el, ca Dumnezeu să îi dea cuvântul vieții și discernământ în a ne povățui pe calea cea dreaptă, care este Hristos. Și dacă noi, ca ucenici, ne ducem la el cu rugăciune, Dumnezeu împlinește prin el încă un rol duhovnicesc; acela de proroc. Căci dacă mergem la el cu rugăciune, Dumnezeu pune pe buzele, în mintea și în inima părintelui nostru, cuvântul vieții, cuvântul care ni se potrivește. Și vedem acest dar împlinindu-se în viața noastră. Nu îl vedem imediat. Poate ne ducem la el cu o întrebare și nu primim 100% cuvântul pe care ni-l spune; totuși, plecându-ne ascultării, îl împlinim. Abia după un timp vedem că Dumnezeu a pus pe buzele părintelui nostru cuvântul vieții, cuvânt prorocesc, căci îl vedem împlinit, și ne uimim de acest dar al lui Dumnezeu.
Cum ne găsim, cum ne alegem duhovnicul?
Așa cum faci când te duci la medic și întrebi care dintre ei este mai bun, așa și în acest caz. Întrebi, te sfătuiești, vizitezi mai mulți părinți, afli părerile altor creștini care merg la părintele respectiv și așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin multă rugăciune și cu sfat, ajungi la acest părinte pe care trebuie să îl vezi ca pe îngerul tău păzitor. Învață el după legea lui Dumnezeu? Este un bun pedagog? Este un bun medic, îmi poate tămădui rănile mele? Sfaturile lui sunt sănătoase? Cunoaște tainele inimii omului, ca să pună exact medicamentul respectiv și pe inima mea? Navighează bine între asprime și pogorământ? Toate acestea le aflăm prin rugăciune, prin citire și prin sfat duhovnicesc.
Cum să îl rabd pe aproapele?
Ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Ne lăudăm în suferință, bineștiind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde care nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5). Acest cuvânt este o scară duhovnicească. Și cu ce începem? Cu suferința. Ce zice Apostolul: „Ne lăudăm în suferință...”. Cum adică să te lauzi în suferință? Iată cum: să îmbrățișezi suferința! Nu putem avea răbdare dacă nu pășim pe prima treaptă dinaintea ei – îmbrățișarea suferinței în Hristos. Prin această îmbrățișare vei vedea că în inima ta se întâmplă o minune. Dintr-o dată, nu te mai vezi tulburat sau răzvrătit în fața suferinței, nu mai ești agitat. În momentul în care o acceptăm și o îmbrățișăm, așa cum Hristos și-a îmbrățișat crucea, atunci inima noastră se schimbă, devine pașnică. Nu înseamnă că durerea a încetat, ci că inima noastră s-a lărgit, a depășit niște limite, niște granițe și transcende durerea, nemaifiind biruită de durere. În momentul în care avem această atitudine, Dumnezeu lucrează prin Duhul Sfânt și ne dă capacitatea de a ne lărgi inima și abia de atunci vorbim despre răbdare. Până atunci spunem: Vai cât l-am răbdat pe acela! Vai cât l-am răbdat pe celălalt! Vai ce mi-a făcut cutare! Însă nu am răbdat nimic, pentru că am cârtit tot timpul. Aceea nu este răbdare! Abia după ce experiem îmbrățișarea suferinței, o dată și de mai multe ori, și transcendem durerea, abia atunci am urcat pe treapta răbdării. Atunci când avem această atitudine creștinească față de durere, față de ispite, față de necazuri, față de neputințele noastre și ale altora, când inima noastră nu mai este împunsă, răzvrătită față de celălalt, Dumnezeu mângâie sufletul nostru. Și din mângâierea aceea se naște nădejdea care nu rușinează. De ce aceasta? Pentru că deja dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre.
Cum să recuperăm timpul pierdut?
Pragmatic nu îl putem recupera. E pierdut. Duhovnicește însă, prin smerita cugetare.
Noi creștinii avem o singură posibilitate de a recupera timpul pierdut: adăugând smerenie la smerenie, părere de rău la părere de rău. Preotul, când face dumnezeiasca Liturghie, la Proscomidie, când scoate Sfântul Agneț, zice: „Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat”. Meditați la acest cuvânt. Sfântul Isaac Sirul spune și el: „Că am postit, nu m-am mântuit; că am privegheat, nu m-am mântuit; că am făcut milostenie, nu m-am mântuit; dar smeritu-m-am și m-am mântuit”. Smerenia, dacă o practicăm cu adevărat, dacă ne străduim sincer, plinește toate lipsurile. Aceasta este singura cale de-a recupera tot timpul pierdut.
Se împacă creștinismul cu naționalismul?
Da și nu. Aici sunt două perspective. Una pur dumnezeiască: nu există națiuni, suntem ai lui Dumnezeu. Japonez, chinez, român etc., toți suntem una în Hristos. Această perspectivă este desăvârșită, creștină. Există și o perspectivă instinctuală, pe care tot Dumnezeu a creat-o, care pornește de la instinctul de conservare-apărare al persoanei, al individului, instinct care, la nivel social, ia chipul naționalismului. Fiecare specie o vedem ca pe o națiune. Dacă în arenă oamenii puneau doi câini să se lupte, și băgau apoi și un lup, se observa faptul că cei doi câini se aliau împotriva lupului, se simțeau de aceeași națiune. Acest lucru este instinctual. El poate fi transfigurat de viața duhovnicească sau poate fi desfigurat. Există atitudini mai mult sau mai puțin îndreptățite de a fi naționaliști sau nu, în funcție de viața duhovnicească a națiunii însăși. De exemplu: dacă un alt popor nu trăiește după voia lui Dumnezeu, mă îndreptățește pe mine, ca națiune creștin ortodoxă, să conserv odată cu dreapta credință și acest spirit național - care nu se vrea desfigurat, ci se vrea doar transfigurat - care să mă păzească prin legea juridică omenească, de influența păcătoasă a acelei națiuni păgâne.
Care este rolul căsătoriei?
Căsătoria este o mare taină a Bisericii. Ea este chemarea lui Dumnezeu către două persoane, să devină una în Hristos, trup și suflet, două universuri care să devină un singur univers, o singură realitate dumnezeiască, pentru ca, în această realitate duhovnicească, dumnezeiască, să se zămislească, să se nască și să crească fiii lui Dumnezeu. Aceasta este, dumnezeiește vorbind, chemarea la căsătorie.
Iată și o mărturie a ceea ce se întâmplă tainic cu cei doi în momentul Tainei Căsătoriei:
Doi tineri studenți, ucenici ai Părintelui Sofian, se iubeau foarte mult. Însă iubirea lor era extraordinar de curată, încât toți prietenii lor, studenți și ei, se minunau de gingășia lor extraordinară și îi admirau. După terminarea facultății s-au căsătorit și au mărturisit unui prieten de-al lor ce au simțit ei în Biserică, în momentul Tainei Căsătoriei. Cei doi au spus: „Când am mers la biserică și părintele a dat binecuvântarea pentru Taina Cununiei, am simțit atât de tare prezența Lui Dumnezeu – și băiatul, și fata, amândoi –, încât aveam senzația că nu mai respirăm aerul, ci Îl respirăm pe Dumnezeu Însuși. Iar când părintele slujea Taina Cununiei și tămâia, am simțit o putere de sus care ne-a unit. Simțeam că ea este în mine și el este în mine, că nu mai suntem doi, ci suntem una”. Aceasta se întâmplă în Biserica Ortodoxă, la Taina Căsătoriei. De aceea, este păcat a avea relații trupești înainte de căsătorie, mai înainte de-a fi una în Dumnezeu.
Cum pot scăpa de egoism?
Trebuie să îți pui voința la lucru, să conștientizezi patima și apoi să o biruiești. Nu se biruiește spărgând semințe sau dormind, ci luptând. Când să mă lupt? Când se manifestă patima. Când fratele îmi cere un ajutor și se manifestă această iubire de sine în mine, să trec peste ea și să îi răspund fratelui cu iubire și smerenie. Și să fac toate cu rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Dacă fac așa, practic sunt pe calea vindecării. Dacă nu fac așa, nu fac nimic. Însă, dacă vine cineva la mine să îl ajut cu ceva și eu îl alung – Du-te de aici, lasă-mă în pace! –, după aceea îmi vin în sine, conștientizez că am greșit și îmi zic: Gata, mă pun să postesc, să fac metanii…, nu înseamnă că mă lupt cu egoismul. Sunt bune și ele, dar nu vindecă patima. Patima se vindecă atunci când se manifestă ea. Este ca un examen. În momentul când se manifestă patima, atunci trebuie să ne luptăm cu ea. Dacă ajungem să conștientizăm faptul că momentul manifestării patimii este și singurul moment prielnic al biruirii ei,- și chiar să așteptăm aceste momente cu trezvie -, înseamnă că suntem pe drumul depășirii limitărilor păcătoase, că suntem pe drumul libertății și frumuseții în Hristos, că suntem pe drumul dobândirii asemănării lui Dumnezeu.
Cum să evit gândurile rele în timpul rugăciunii?
Să nu le bagi în seamă. Să nu stai de vorbă cu ele. Vezi că a fugit rugăciunea, te întorci la rugăciune. Te faci că te bâzâie radioul, dar nu iei aminte la el. Aceasta este cea mai ușoară cale de a birui gândurile.
Trăim într-un secol al vitezei, judecăm prea repede, ne mâniem prea repede, facem lucrurile mult prea repede, uităm cuvintele de folos prea repede. Unde e cheia?
Cheia este să fim treji, chiar și în viteză. Îngerii au viteze mult mai mari ca ale noastre, însă sunt mereu treji, lucru care este poate greu pentru noi. Dar altă cale nu este, decât de a fi treaz acolo unde ești, în viteza la care ești. Această trezvie care ne ține mereu în fața lui Dumnezeu, și în tramvai, și în autobuz, și acasă, și la biserică, este ca o rugăciune. Sfântul Teolipt al Philadelphiei, în Filocalia 7 spune: „Cel ce voiește să primească bunăvoința împărătească folosește trei căi: sau se roagă cu graiul, - adică începe rugăciunea lui Iisus, de la rugăciunea buzelor – Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă pe mine păcătosul – și o zice continuu -, „sau se aruncă tăcând înaintea lui Dumnezeu”, - adică nu zice nici o formulă de rugăciune, ci orice ar lucra, stă cu trezvie ca și cum Dumnezeu este în permanență cu ochii pe el -, „...sau se aruncă la picioarele celui care poate să îl învețe”. Ce poate să îl învețe duhovnicul, îndrumătorul? Primele două căi: când să se roage cu graiul, când să stea în fața lui Dumnezeu; să le combine pe acestea două. Dacă te străduiești să fii în stare de trezvie, aceasta este o rugăciune.
Vorbeam cu un domn din București la telefon, avea niște probleme în familie și i-am spus cum să se roage, dar el mi-a retezat-o: „N-am timp”. Atunci l-am întrebat: Când te trezești? Când pleci la serviciu? Când te întorci de la serviciu? Toată ziua era băgat cu capul în computer, venea foarte târziu acasă, într-adevăr, și i-am zis așa: Uite cum e, poți și tu să te rogi. Când te trezești dimineața faci rugăciunile începătoare, Psalmul 50 și Crezul și de când ai pus mâna pe clanța ușii și până la serviciu – era o distanță de jumătate de oră –, spui continuu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul, pe soția și pe fiica mea”. Am particularizat Rugăciunea lui Iisus în cazul lor practic, ca să se roage pentru soție și pentru copil, căci avea o problemă în familie. Când ai ajuns la serviciu spui un „Cuvine-se cu adevărat” și te apuci de lucru, ce ai tu acolo, pentru că trebuie să îți hrănești familia. În pauză, cât poți, zi un Doamne Iisuse, un Tatăl nostru, un psalm, Crezul, Cuvine-se cu adevărat. Nu pleci de la serviciu până când nu repeți aceleași lucruri: Rugăciunile începătoare, Psalmul 50, Crezul. Ai pus mâna pe clanța ușii la birou, până acasă „Doamne Iisuse”. Când vii acasă, dacă mai poți, citești un paraclis, dacă nu, mai faci niște rugăciuni, ce poți tu, și te culci. Deci se poate, dar trebuie trezvie. În viteză se poate menține trezvia. Acesta este secolul vitezei. Din timp în timp să ne oprim pentru rugăciune. Unii părinți, și chiar am văzut un părinte aici, la Putna, mai bătrân, foarte râvnitor spre rugăciune, care când făcea ascultările, dintr-o dată se oprea și stătea două minute cugetând: Ce faci? Unde ești? Unde e Dumnezeu? După acele două minute continua ascultarea. Aceste momente sunt foarte importante, sunt ca și cum îți reglezi lungimea de undă, ca să fii cu Dumnezeu, cu Hristos. Este foarte bine ca aceste momente să le avem din timp în timp, chiar în viteza noastră de zi cu zi. Toate acestea se pot pune ușor în practică.
Cum putem birui superficialitatea societății de azi?
Să trăim cu Hristos, să ne ținem de poala hainei Lui.
Cum să scăpăm de rutina zilnică în plan spiritual? Mereu aceleași rugăciuni…
Rutina intervine atunci când noi nu trăim cu adevărat în Dumnezeu, pentru că în Dumnezeu este ceva extraordinar de minunat, o bucurie din care nu ai mai vrea să ieși. În momentul când intervine această rutină noi suntem deja plecați cu mintea și cu inima, cu sufletul și cu trupul departe. Când simțim această greutate, deja am făcut mulți pași spre întuneric, spre rău; și el, diavolul, ne dă această stare; și însuși sufletul nostru se anesteziază. Din cauza asta ni se pare foarte greu. Când avem această senzație, acesta este un indiciu: Trebuie să mă trezesc, dacă sunt în starea asta înseamnă că sunt departe și trebuie să mă silesc să îmi revin. În momentul când văd că am o neputință ca aceasta, trebuie să mă silesc. Sfântul Macarie cel Mare spune într-o omilie de-a sa: Cel ce voiește să se apropie de Domnul trebuie mai înainte de toate să se silească a face bine chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru. Să se silească să iubească, chiar dacă nu are în el iubire. Să se silească să fie smerit, chiar dacă îi lipsesc smerita cugetare și smerenia. Să se silească spre rugăciune, chiar dacă îi lipsește rugăciunea duhovnicească. Să se silească spre a fi răbdător și nemânios, chiar dacă îi lipsesc din fire aceste însușiri. Sfântul enumeră mai multe lucruri și încheie zicând: Pe unul ca acesta, așa văzându-l Domnul, căci cu sila se apropie către El, îi va da iubire adevărată, smerenie adevărată, rugăciune duhovnicească și, într-un cuvânt, îl va umple de toate roadele Duhului Sfânt. Fără această silire de sine, însă, nu schimbăm nimic, chiar cu toată teoria perfect învățată.
Are rost să ne rugăm pentru conducători?
Orice faptă a unui om, orice gând, orice sentiment, orice cuvânt are valoare cosmică. Sfinții Părinți spun asta. Orice bine pe care îl facem are valoare cosmică. Orice rău pe care îl facem are o valoare cosmică. Este foarte important să ne rugăm unii pentru alții, să înmulțim binele, să înmulțim lumina. Deși conducătorii noștri sunt, poate, răi, noi suntem datori să ne rugăm pentru ei, pentru luminarea lor. Dacă și noi oprim rugăciunea aceasta, ei vor fi și mai răi, nu se vor face mai buni. De aceea, nu trebuie să oprim niciodată rugăciunea, chiar dacă ei sunt păgâni sau atei. Trebuie să ne rugăm pentru conducătorii țării, pentru conducători, în general. Fiecare picătură de faptă bună contează, aduce un echilibru în balanța lumii.
Care este rolul tinerilor în societate?
Prin ceea ce aleg ei, tinerii merg spre mai bine sau spre mai rău. La rândul său, fiecare tânăr poate influența alt tânăr și așa mai departe întreaga societate. Cu toții ne dorim o societate frumoasă, echilibrată, însă cu toții trebuie să lucrăm la acest echilibru, la această frumusețe. Rolul tinerilor este foarte important, aș spune că poate mai important decât al bătrânilor, căci poate să existe o generație de bătrâni împietrită în anumite tipare, în anumite lucruri care duc la o stagnare a vieții spre mântuire, a vieții frumoase, a vieții sănătoase, iar tinerii care vin din urmă să fie mai înțelepți decât bătrânii, prin Duhul Sfânt cel dăruit nouă în Biserică. Atunci ei revigorează și vindecă toate efectele negative ale generației de dinainte. Deci dumneavoastră, ca tineri, acolo unde veți fi în societate: profesori, medici, oriunde ați fi, orice serviciu pe care îl faceți sau îl veți face, să nu uitați să fiți creștini adevărați. Să vă faceți și serviciul, dar să fiți și o pildă, o mărturie a lui Hristos în lume. Noi, oamenii, suntem ca radiatoarele: ceea ce avem în noi, aceea dăm mai departe. Părintele Stăniloae spune că: Energia unui suflet se imprimă în ființa altui suflet. Un tânăr duhovnicesc îl poate lumina și pe celălalt. Noi toți suntem chemați să ne ajutăm unii pe alții. Și spun Sfinții Părinți: Un frate care întărește pe alt frate este ca o cetate întărită pe care porțile iadului nu o vor birui.
În particular, sufletul copilului în pântecele maicii sale este sub directa înrâurire a energiilor sufletești ale mamei. Rolul tinerilor și tinerelor este foarte important, pentru că, dacă o fată creștină alege un alt creștin, și navighează împreună pe calea mântuirii viețuind duhovnicește, echilibrul lor duhovnicesc se imprimă în ființa propriilor lor copii. În acest fel, generația tânără poate să influențeze întreaga societate. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: Dați-mi mame bune și voi schimba fața lumii! De aceea, dacă câștigi duhovnicește o generație tânără, e ca și cum ai învia o țară, iar dacă pervertești generația tânără, e ca și cum ucizi o națiune întreagă.
Așadar, rolul tinerilor în societate aș spune că este apocaliptic. De voi depinde toată România aceasta, și de frații voștri elevi, studenți, prieteni.