În pământul Putnei se ascunde un trecut de sute de ani. Puțini au avut privilegiul să pipăie cu mâna lor mărturiile materiale ale acestor veacuri. Doamna Voica Maria Pușcașu a făcut-o, cu multă responsabilitate și dragoste, în cadrul săpăturilor arheologice din anii 1969–1970, iar legătura Domniei Sale cu Mănăstirea Putna continuă și în prezent. Gândurile de mai jos nu sunt atât ale arheologului ori ale istoricului ci, în primul rând, ale omului. Dintr-o viață de om, ele sunt doar câteva crâmpeie despre menirea noastră – aceea de a participa, liber și conștient, la darul vieții pe care ni l-a făcut Dumnezeu.
Arheologia – boală incurabilă
Spre arheologie m-a „deturnat” profesorul Ion Nestor, care era un om de o calitate cum eu nu mai întâlnisem. Lăsând la o parte faptul că avea o dicție și un mod de a vorbi de o fluență extraordinare, niciodată nu citea: avea totul în cap. Și era și foarte elegant, ceea ce în 1954 nu era chiar de colo. Avea un caracter complex și nuanțat. Mi-a plăcut pentru că la cursuri a fost extraordinar, însă realitatea am înțeles-o în momentul în care am învățat pentru examen. La sfârșitul anului, citind și învățând toate cursurile lui, care aparent erau disparate, mi-am dat seama cât sunt de închegate și de riguroase. Era clar cu niște trepte mult deasupra celorlalți profesori pe care îi aveam.
Mai târziu, peste vreo doi ani, l-am avut profesor pe Dionisie Pippidi. Când am terminat facultatea am zis: eu încep din nou facultatea pentru Nestor și pentru Pippidi. Aceștia au fost capii de serie pentru mine, ca și comportament, ca mod de a gândi și de a privi lucrurile.
Cu timpul am tras-o ușor spre arheologie, pentru că era cursul cel mai atractiv. A contat și faptul că din anul III a trebuit să facem practică pe șantier. Am mers numai cu domnul Nestor și am participat, din întâmplare, la ceea ce a însemnat școala de arheologie medievală de la Suceava. În 1957 am făcut parte, împreună cu Nicolae, viitorul meu soț, din primul grup de arheologi medieviști. În momentul în care am dat de istoria medievală românească nu m-am mai întors la altceva. Printr un concurs de împrejurări care ține de Cel de Sus am ajuns la Direcția Monumentelor Istorice; acolo a fost primul meu post în ’60. Pentru mine zarurile fuseseră deja aruncate, nu mai era tocmeală, nu mai era cale de întors. Pentru că arheologia este o boală incurabilă: dacă apuci să te îmbolnăvești, nu te mai face nimeni bine.
Săpând la Troia
La un moment dat, pe când lucram pe șantierul de la mănăstirea Sfântul Sava din Iași, un reporter m-a întrebat: „Nu v-ar fi plăcut să săpați la Troia?” Și eu i-am spus: „Troia este șantierul pe care sap.” Dacă îți faci treaba cu suflet, te atașezi de ea. Nu există zi monotonă sau neinteresantă pe un șantier de cercetare. La Putna, de exemplu, un an și ceva am lucrat în jurul mormântului lui Ștefan cel Mare. În biserică nu se intra, pentru că toate mormintele erau desfăcute, așa că afară se făcuseră niște pasarele pe lângă ferestrele de la gropniță și lumea pe acolo trecea.
Când intri în problematica șantierului și avansezi în săpătură, acela este cel mai important șantier din lume, cel la care lucrezi. Dacă ar fi totuși să trag linie, aș spune că mi-au rămas la inimă Putna și Dobrovățul – acestea ar fi pe primul plan. Și, bineînțeles, Probota, unde am săpat șapte ani.
M-am apropiat sufletește de două personalități: Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Aceștia nu au seamăn pe lume pentru mine. Sunt două personalități deosebit de complexe, copleșitoare, extraordinare. Când deschid documente de la ei sunt ca în familie: ăsta-i ăla, ăsta-i celălalt… Îmi sunt apropiați.
Continuitatea românilor
Prin anii ’50, unul dintre marile proiecte ale Academiei Române a fost cel de cercetare a formării limbii și a poporului român. Aceste teme de cercetare au fost prioritare și s-a umplut România de șantiere pentru perioada secolelor IV-XII. Atunci a fost identificată mai întâi cultura Dridu, din secolele VIII-XII, și pe urmă s-au găsit dovezi arheologice și înainte, și după aceste secole. Sunt aproape o mie de așezări identificate în toată țara. Deci, din punct de vedere arheologic, problema continuității este rezolvată.
Trebuie să înțelegem că romanizarea este un proces care n-a început la cucerirea Daciei de către romani și nu s-a terminat la retragerea aureliană. Acest proces a început din momentul în care Roma a cucerit Grecia. Și asta s-a petrecut pe la anul 130 înainte de Hristos. Romanii au preluat drumurile comerciale ale grecilor și au pătruns în sus pe Nistru și pe Prut. Cu atât mai mult pe Dunăre. În nordul Moldovei găsim materiale romane. Ca să ajungă acolo trebuiau să învețe măcar unii și alții câteva cuvinte: „apă”, „pâine”, „mâncare”. Deci, în momentul când romanii au cucerit Dacia, nu au făcut decât să ia în stăpânire. Și retragerea aureliană e în 273, iar în secolul al V-lea băile romane de la Alba Iulia încă mai funcționau.
Încă ceva: la sud de Dunăre avem Bulgaria – Moesia, care a fost provincie romană 600 de ani. Și ce limbă se vorbește acum acolo? O limbă slavă. Oare nu au trecut și pe la noi cei care au ajuns în Bulgaria și vorbesc acum această limbă? Și de ce vorbesc ei bulgărește și noi am rămas să vorbim românește? Trebuia să fim și noi slavi, că prea eram o gâlmă care n-avea de-a face cu ce era în dreapta și în stânga. Dar jumătate din cuvintele slave din limba română nu sunt rămase din momentul trecerii și opririi temporare a slavilor pe aici. Ele sunt păstrate din epoca medievală, când cancelaria era de limbă slavonă; atunci s-au slavizat toate denumirile. Și avem cel mai dulce exemplu – și la propriu, și la figurat. În secolul al XV-lea există un boier Limbădulce; în documente el apare Limbădulcevici. Este clar că o mulțime de nume, cel puțin de oameni și toponime, au fost traduse pur și simplu.
Ucenicie
Un tânăr arheolog trebuie, în primul rând, să încerce să-și facă o ucenicie. Una este ce învață în facultate și alta este ce învață pe șantier. Să-și facă o ucenicie cu umilință și cu înțelepciune pe lângă cineva care chiar știe despre ce este vorba. În arheologie, situațiile sunt infinit posibile. Nu există situații repetabile, pentru că fiecare sit și fiecare monument are viața lui individuală.
De asemenea, tânărul arheolog trebuie să încerce să fie cât mai atent la tot ce vede și cu foarte mare reticență să-și ia responsabilitatea unui șantier de unul singur. Arheologia este o meserie distructivă. Îți distrugi propriile argumente săpând în jos și la loc nu se mai pot pune. Acolo unde ai săpat, lucrurile sunt distruse, așa că trebuie să se gândească de cincizeci de ori până când dă o dată cu șpaclul și taie o dată. Este ca o operație pe creier: din punctul de vedere al sitului arheologic, consecințele sunt letale. Trebuie să se gândească foarte bine și să cumpănească fiecare mișcare.
Înțelepciune și curaj
În general oamenii la șaptezeci și… de ani cam uită cum erau când au fost tineri. Toți tinerii sunt ușor rebeli, consideră că viața începe odată cu ei. Fără discuție că viața lor începe odată cu ei. Dar nu trebuie să uite niciodată faptul că și ceilalți au început gândind tot așa și apoi viața i-a înțelepțit nițel. Sigur, nu poți să ceri înțelepciune totală unui tânăr. Dar, ca și în arheologie, trebuie să te gândești bine ce faci, cum faci, cât faci. Desigur că încerci să nu faci rău, dar e așa de simplu de spus și așa de greu de făcut… Dar tocmai pentru că e greu trebuie să te străduiești.
Tinerii trebuie să nu se dea înapoi de la efort. Orice efort se întoarce însutit în beneficiul tânărului, îi creează un bagaj de experiență, îi creează un alt mod de a privi lumea și lucrurile și îl ajută să înțeleagă așa cum trebuie ce este împrejurul lui. Trebuie curaj. Tata îmi spunea când eram mică: „Viața este ca o casă. Și tu trebuie să pui o cărămidă ca să construiești casa. Procedează în așa fel încât ceea ce faci să fie o cărămidă mică la această zidire.” Trebuie să faci ceva, nu musai ca să se știe de tine, ci ca să simți că și tu contribui la un mic pas înainte.