„Aici odihnește Eudoxiu Hurmuzachi. Liberatorul Bucovinei și marele istoric român”. Aceste cuvinte au fost așezate în 1934 de către conducerea Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți pe crucea monumentală de la mormântul cărturarului bucovinean.
Eudoxiu Hurmuzachi a trăit, a muncit și s-a afirmat în perioada în care Bucovina s-a aflat sub stăpânire austriacă, fiind cea mai importantă personalitate a românilor de aici. În frământata luptă națională și confesională a românilor din zonă, familia lui a jucat un rol de seamă. În data de 29 septembrie 2012 s-au împlinit 200 de ani de la nașterea acestei personalități marcante a neamului românesc.
Prin grija domnilor profesori Alexandrina Cernov și Ilie Luceac, din Cernăuți, cu ajutorul Mănăstirii Putna, în data de 22 septembrie 2012 s-a slujit la Cernauca – fostă moșie a familiei Hurmuzachi, astăzi în Ucraina – slujba parastasului pentru Eudoxiu Hurmuzachi și familia sa. Au participat personalități ale vieții culturale din Suceava și Cernăuți. La crucile de la mormintele membrilor familiei Hurmuzachi au fost montate plăci noi, de marmură, purtând textul inscripțiilor originale.
Conștiința efortului comun și pe termen lung în slujba credinței și a neamului este sintetizată de cuvintele rostite în 1865 la adunarea Societății pentru literatura și cultura română în Bucovina: „Misiunea noastră se măsoară după scopul Societății și drept aceasta este nu numai măreață și frumoasă, dar și grea, și lungă, mai lungă decât însăși viața noastră: Natio longa, persona brevis – ziceau străbunii noștri. Până ce cultura și literatura română nu vor ajunge la cea mai înflorită stare, până atunci scopul Societății nu-i atins, misiunea noastră nu-i îndeplinită și repausul nostru nu va fi bine meritat”.
La 28 ianuarie/10 februarie 1874, în vârstă de 61 de ani, Eudoxiu Hurmuzachi trece la cele veșnice. El rămâne în memoria românilor ca un mare iubitor al poporului său, care n-a avut odihnă luptând pentru libertatea lui, pentru întărirea credinței și a limbii strămoșești. Curentul pe care l-a trezit printre românii din Bucovina a pregătit conștiințele pentru Unirea din 1918, cărturarul câștigându-și supranumele binemeritat de „liberatorul Bucovinei”.
Alecu Hurmuzachi, fratele lui Eudoxiu, scrie despre importanța culturii pentru dobândirea unui caracter puternic și statornic în bine: „Noi trăim ca și cum am fi picați astăzi din lună, neștiind de am mai fost mai înainte, cum și cine am fost, cum am ajuns până astăzi și ce am ajuns și ce am putea spera și dori a ajunge în viitor. Trăim fără legătura cu trecutul, smulși din el și, prin urmare, fără conștiința viitorului și fără speranța în el”. Și cu altă ocazie: „Dacă este un adevăr astăzi că știința este putere, atunci este tot așa de adevărat că cultura este viața. Am simțit trebuința culturii deoarece am simțit trebuința vieții, adică a vieții cu conștiința de sine”.
Vorbind despre patrie și patriotism, Alecu Hurmuzachi considera că principiul suprem de viață trebuie să fie mai întâi dragostea față de națiunea proprie și numai după aceea față de omenirea întreagă. Expresia acestor concepte nu poate fi redusă doar la pământul natal. Principiul patriotismului trebuie să „îl întindem la toată moșia strămoșească, la toate bunurile materiale și spirituale ce ne-au fost lăsate moștenire, la pământ și la popor, la limbă și la credință, la tradiții, la istorie, la virtuți și datini, la drepturi și îndatoriri. Toate acestea ne sunt și ne vor rămâne pururea scumpe, pururea sfinte, pe dânsele a le iubi mai presus de toate, mai presus de viață, a le păstra, a le dezvolta, a spori pe cele materiale și pe cele morale necontenit. Iată în ce trebuie să consiste patriotismul nostru!”
Familia Hurmuzachi, exemplu de viețuire creștină și românească
Eudoxiu Hurmuzachi se trăgea dintr-o veche familie de boieri având diverse dregătorii, slujitori credincioși ai Țării Moldovei. Familia a trecut în Bucovina în anul 1804, stabilindu-se la moșia Cernauca, la 15 km distanță de Cernăuți. S-a consemnat că mama, Ileana, îi spunea soțului ei: „Să grijim, iubite soțule, cu tot adinsul ca, în amestecătura de limbă, copiii noștri să rămână ceea ce sunt!”. Această vrednică familie a avut 12 copii, dintre care șapte au ajuns la maturitate.
Atmosfera din sânul familiei se regăsește în memoriile oaspeților de la Cernauca. Petru Rusșindilar scrie: „Astfel, Bucovina din leagănul întemeierii Principatului românesc Moldova, devine și locul de pregătire a unității național-statale a românilor. Planul Unirii tuturor românilor era subiectul de predilecție al discuțiilor de la Cernauca și Cernăuți”, iar George Barițiu: „Casa lui Doxachi Hurmuzachi era altarul naționalității și limbii noastre”.
Frații Hurmuzachi au scos primul ziar în limba română din teritoriul aflat sub stăpânire austriacă, intitulat „Bucovina”. Tot ei au contribuit decisiv la înființarea catedrei de limba română la Liceul german de stat din Cernăuți și l-au adus aici pe Aron Pumnul, ilustrul dascăl al lui Mihai Eminescu. Alături de viitorul mitropolit Silvestru Morariu Andrievici și de arhimandritul Miron Călinescu (dascălul de religie al lui Mihai Eminescu), ei au făcut parte dintre membrii fondatori ai Societății pentru literatura și cultura română în Bucovina.
Cei cinci băieți și cele două fete ale familiei au fost crescuți în spirit creștin și național, virtuțile fiind așezate la temelia educației lor. Nicolae Iorga îi amintește ca „feciorii bunului boier Doxaki, atât de moldovean, de creștin, de gospodar”.
În Testamentul publicat în ziarul „Telegraful Român”, bătrânul tată indică trei datorii pe care cei șapte frați trebuie să le aibă permanent în vedere, având să răspundă pentru ele în fața lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și a urmașilor. Acestea erau iubirea de patrie, iubirea de limbă și iubirea duhovnicească. Pentru a nu se pierde în valul înstrăinării, românul trebuie să iubească patria, limba și Biserica:
„Românească este țara aceasta în care trăim, câștigată și păstrată cu sângele străbunilor și înzestrată cu drepturi românești care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei.
Limba română, sufletul naționalității noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii în timpul barbariei, chiar cu răpunerea vieții, a fost totdeauna și este adevărata limbă a acestei țări, niciun drept nu s-a aflat în puterea ca să o desființeze.
Biserica țării noastre este Biserica Ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletului nostru, care, cu toate că are drepturile cele mai frumoase, se află totuși în împrejurările de față amenințată de niște împrejurări nefavorabile și cere ajutorul fiilor săi ca să o apere”.