Profund teolog și iscusit misionar al Bisericii Ortodoxe Române în secolul XX, Arhimandritul Dosoftei Murariu – pe numele său de botez Dimitrie – se naște în 1913 în comuna Stăuceni, județul Botoșani. Crescut în atmosfera dragostei și a credinței trăite, intră de tânăr în obștea Schitului Sihăstria sub povățuirea Ieroschimonahului Ioanichie Moroi. În 1932 este trimis la seminarul monahal de la Cernica, pentru ca mai apoi să fie tuns în monahism și hirotonit diacon. Din 1935 își continuă studiile la Facultatea de Teologie din București, pe care este nevoit să o întrerupă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul confruntărilor, slujește ca diacon misionar peste Nistru, unde botează mii de oameni care, din cauza stăpânirii comuniste, nu fuseseră creștinați.
Se întoarce în țară în 1944, când este hirotonit preot, ca apoi să-și continue studiile la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, pe care o absolvă în 1947 cu teza de licență: „Sfântul Serafim de Sarov – Viața, nevoințele și învățăturile”, lucrare ce avea să aibă un mare ecou duhovnicesc în întreaga țară.
După o perioadă de slujire la Catedrala Patriarhală din București (1948–1952), se nevoiește câțiva ani la Mănăstirea Slatina – Suceava alături de starețul Cleopa Ilie, pentru ca la 1 iunie 1956 să fie numit de către Sinodul Mitropolitan ca Stareț al Mănăstirii Putna.
La acea dată, starea mănăstirii era deplorabilă. Din dorința de a ridica din nou ctitoria ștefaniană la prestigiul ei duhovnicesc, moral și cultural de odinioară, înaintează Ministerului Cultelor, la 12 mai 1956, un memoriu în care arată necesitatea efectuării unor lucrări de reamenajare pentru pregătirea comemorării, la 12 aprilie 1957, a 500 de ani de la urcarea pe tron a marelui domn. Deși studenții ieșeni, motivați de serbările studențești anterioare de la Putna (1871, 1904, 1926), s-au pregătit pentru realizarea unei ample serbări, Securitatea a dezaprobat majoritatea inițiativelor, intervenind pentru reducerea la minimum a manifestărilor publice. Mai mult, patru dintre liderii studenților au fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare.
Arhimandritul Dosoftei a susținut îndeaproape studențimea în vederea organizării serbării. Printre altele, se intenționa realizarea unei „hărți a Moldovei din perioada Sfântului nostru apărător de neam și țară, cu cetățile și localitățile mai însemnate de atunci și, totodată, indicarea locurilor luptelor sale”, hartă care urma să fie expusă la intrarea în Universitate. Proiectul a părut suspect Securității, care s-a alertat față de intențiile „periculoase” ale organizatorilor, temându-se ca nu cumva contrarevoluția de la acea vreme din Ungaria să se extindă și la noi și să transforme evenimentul de la Putna într-o acțiune antistatală. Drept urmare, serbarea s-a redus la un marș al tăcerii. Niciun cadru didactic și niciun student nu au avut voie să vorbească în public. Chiar și vizitarea mormântului marelui voievod a fost făcută în grabă, securiști îmbrăcați în rase monahale forțând mulțimea de participanți să nu poposească prea mult în fața acestuia.
În același an 1957, la 23 octombrie, probabil pentru destoinicia sa în conducerea și îndrumarea mănăstirii, ca și pentru rodnica activitate duhovnicească – situație ce nu convenea regimului comunist –, arhimandritul Dosoftei este mutat de reprezentanții statului ca stareț la Mănăstirea Vorona. Între 1959 și 1964 rabdă amare suferințe în închisorile de la Aiud și Gherla. După eliberare slujește câțiva ani la Catedrala Patriarhală din București, apoi se retrage ca preot misionar în Munții Apuseni, fiind numit paroh în satul Poiana, comuna Sohodol, județul Alba. Este transferat pentru încă șase ani în județul Mureș, la parohia Deda.
Obosit și bolnav, se retrage la mănăstirea sa de metanie, stabilindu-se apoi definitiv ca preot slujitor și duhovnic la mănăstirea de maici Slatina – Suceava. În primăvara lui 1990, după ce a vizitat toate mănăstirile și schiturile unde s-a nevoit pentru a cere iertare și binecuvântare de la toți, și-a încredințat sufletul în pace lui Dumnezeu pe Care L-a iubit și L-a slujit întreaga viață.
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în ultimii doi ani de viață s-a ostenit la alcătuirea lucrării „Despre Dumnezeiescul Har”, „un adevărat tratat dogmatic de haritologie de un înalt nivel duhovnicesc” – după mărturia Arhim. Ioanichie Bălan.
*
Viața creștină este prin ea însăși o viață tainică în Hristos, adică punerea omului într-o situație asemănătoare cu viața primordială a lui Adam în rai și chiar mai presus decât aceea, printr-un contact nemijlocit cu Dumnezeu, de Care el atârnă.
*
Înțelesul adevărat și scopul ultim al vieții creștine pe pământ este acesta: sporind necontenit harul Duhului Sfânt pe care l-am primit ca o armătură duhovnicească în Taina Sfântului Botez, prin lucrarea faptelor cerute de Sfânta Evanghelie, să ridicăm treptat chipul lui Dumnezeu din noi spre rangul de asemănare și unire cu Dumnezeu prin iubire și cunoaștere – o iubire desăvârșită și o cunoaștere experimentală, prin contact direct, mijlocitor fiind harul ce se revarsă în chip nevăzut prin Sfintele Taine.
*
Dacă omul se sârguiește spre împlinirea poruncilor și harul Duhului Sfânt îl ajută să ducă o viață tot mai conformă cu natura cea nouă de care s-a învrednicit prin Taina Botezului, acestea sunt în stare să facă din omul păcătos un om nou, îmbrăcat în Hristos.
*
Adevărata viață creștină nu este altceva decât o viață omenească dăruită în întregime lui Dumnezeu.