Părintele John Moses a fost timp de aproape 20 de ani pastor metodist, până când, în 1996, s-a convertit la Ortodoxie. În același an a fost hirotonit preot, iar acum slujește în parohia „Sfintelor Femei Mironosițe” din Harrisonburg, statul Virginia, SUA. Meditațiile sale pline de miez duhovnicesc au însuflețit mulți credincioși din toată lumea ortodoxă.
Recent am petrecut cinci zile la Sihăstria Sfânta Cruce din Wayne, Virginia de Vest. Trebuie să spun că mersul la mănăstire a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieții mele de după convertirea la Ortodoxie. Cunoscuții mei remarcă de fiecare dată că atunci când mă întorc de acolo par mai fericit și mai împăcat. Liniștea, duhul de rugăciune care învăluie mănăstirea sunt cele care au cel mai mare efect asupra mea. Bineînțeles că nu este al meu a sta acolo și că trebuie să mă întorc în „lume”. Nu trece mult și grijile și zgomotul lumii încep să apese din nou asupra sufletului meu. Totuși, nu sunt trist pentru că știu că, asemenea părinților din mănăstire, și eu sunt chemat să fiu un ascet.
Oamenii adesea fac greșeala să creadă că asceți trebuie să fie numai monahii și că o viață de ascetism nu este pentru noi, cei care trăim în lume. Asta nu e adevărat, pentru că Domnul a spus că fiecare dintre noi trebuie să-și ia crucea, să se lepede de sine și să-L urmeze. Nu este o mai bună definiție a ascetismului ca aceasta. Diferența dintre mine și părinții monahi este că eu trebuie să-mi practic ascetismul în lume, printre colegii de serviciu, familie și prieteni. Odată le-am spus părinților de la Sfânta Cruce că Părintele Serafim este un stareț cu care este foarte ușor să trăiești. Eu am un stareț mult mai strict și mai solicitant decât ei. Ei m-au privit cu surprindere și m-au întrebat ce vreau să spun. Le-am spus că starețul meu, soția mea, este mult mai strict decât Părintele Serafim. Au zâmbit și mi-au dat dreptate.
Cei care o cunosc pe preoteasa mea știu că este o persoană foarte bună și delicată. Are chiar foarte puține pretenții. Ceea ce am vrut să spun prin cuvintele de mai sus este că ea este mănăstirea mea. Cu ea eu trebuie să-mi lucrez mântuirea, și ea trebuie să facă același lucru cu mine. Cum se realizează aceasta în familie? Cu ani în urmă când făceam consiliere matrimonială, cuplurile îmi spuneau că încearcă să-L aibă pe Hristos în căsătoria lor. Îi întrebam ce vor să spună cu asta. „Ei bine, ne rugăm înainte de masă, mergem la biserică și citim Biblia” răspundeau ei. Acestea sunt lucruri bune, dar pe măsură ce le ascultam problemele, aflam despre dispute, mânie, dușmănie, resentimente, ținerea de minte a răului și așa mai departe. Atunci întrebam pe cei doi dacă cred că ceea ce a spus Domnul în Predica de pe munte este adevărat; adică, atunci când un dușman ne silește să mergem o milă ar trebui să mergem cu el două, să întoarcem celălalt obraz și să nu răsplătim răul cu rău ci să întâmpinăm răul cu binele și blestemul cu binecuvântarea? Bineînțeles că erau de acord că Domnul a spus aceasta și că aceasta este ceea ce noi ar trebui să facem. Atunci îi întrebam: dacă trebuie să facem aceasta în privința dușmanilor noștri, cu cât mai mult ar trebui să o facem în privința soției și a copiilor? Cel mai adesea răspunsul lor era o tăcere stânjenită.
Noi ne purtăm de parcă certificatul de căsătorie ne-ar da voie să fim egoiști și pretențioși și neiertători.
Casa mea este mănăstirea mea. Aici este locul unde eu trebuie să practic iertarea, răbdarea, liniștirea și răstignirea eului propriu și a mândriei. Când mă confrunt cu o presupusă jignire ar trebui să văd în ea o ocazie trimisă de Dumnezeu pentru mântuirea sufletului meu. Cu toate acestea, când jignirea vine de la soție sau copii, eu consider că pot fi mânios, ursuz și răzbunător. Ei bine, nu! Așa că, dacă soția mea mă „silește” să gătesc cina, atunci ar trebui ca pe lângă asta să spăl și vasele. Dacă a avut o zi rea și-mi spune un cuvânt nepotrivit atunci ar trebui să-i răspund cu o binecuvântare în loc de un alt cuvânt nepotrivit. Dacă mă jignește trebuie să o iert. Nevoile ei trebuie să fie mai importante decât ale mele și trebuie să o consider ca fiind mai bună decât mine. Bineînțeles că și eu sunt mănăstirea ei. Imaginați-vă cum ar fi căsătoria dacă soții ar practica un astfel de ascetism. Căsătoria ar fi raiul pe pământ și nu ar rămâne loc pentru ca vrăjmașul diavol să semene discordia. Gândiți-vă la aceasta: dacă nu pot practica ascetismul în propria casă, cum o să fiu în stare să-l practic în lume? Ascetismul acesta este motivul pentru care noi purtăm cununi de martiri la Taina Cununiei.
Biserica mea este mănăstirea mea. Aici este locul unde eu trebuie să practic iertarea, răbdarea, liniștirea și răstignirea eului propriu și a mândriei. Asemenea vieții din orice familie, jignirile vor veni din partea membrilor parohiei pentru că noi toți suntem păcătoși și nedesăvârșiți în sfințenie. Dar în loc să mă mânii sau să mă smintesc ar trebui să văd aceste jigniri ca pe niște ocazii trimise de Dumnezeu ca să mă desăvârșesc și să-mi mântuiesc sufletul. Imaginați-vă cum ar fi biserica dacă noi toți am practica acest tip de ascetism. Biserica ar fi raiul, Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.
Serviciul este mănăstirea mea. Aici este locul unde eu trebuie să practic iertarea, răbdarea, liniștirea și răstignirea eului propriu și a mândriei. Jignirile vor veni de la șeful meu și de la colegii mei. Dar în loc să mă mânii sau să mă smintesc ce ar fi dacă aș vedea aceste jigniri ca pe niște ocazii trimise de Dumnezeu ca să mă desăvârșesc și să-mi mântuiesc sufletul? Imaginați-vă cum ar fi atunci serviciul.
Recunosc că ascetismul nu este confortabil. Este crucea pe care sunt chemat să o port și nicio cruce nu va fi comodă. Am un ego masculin care nu vrea să se supună soției. Am mândrie, și nu vreau ca slăbiciunile mele să fie cunoscute de credincioșii din parohie – la urma urmelor, eu sunt preotul! Ce ar gândi credincioșii despre mine dacă ar afla ce specimen de om sunt, și că de fapt sunt „cel dintâi dintre păcătoși”?
Liniștirea, pocăința, iertarea, răstignirea ego-urilor noastre sunt dureroase, dar necesare. Nu trăiesc într-o mănăstire, dar Dumnezeu a făcut casa chilia mea; Dumnezeu a făcut biserica chilia mea; Dumnezeu a făcut lumea chilia mea. Ca toți asceții, trebuie să mă răstignesc pentru lume, ba mai mult, lumea trebuie să fie răstignită pentru mine. Nu este altă cale de mântuire.