Se spune că „dragostea este oarbă”. Însă dragostea este un dar de la Dumnezeu, căci Dumnezeu dragoste este (I Ioan 4, 8). Dar, uneori, este oarbă, nu în sensul de a nu vedea cu adevărat firea celui iubit, ci în sensul că nu-l mai lasă pe om să-L vadă pe Hristos. Atunci nu este dragoste, ci patimă. Dar anevoios deslușește omul că niciodată cele rânduite de Domnul nu sunt în defavoarea noastră, ci minuțios așezate pentru binele nostru. Morala celor istorisite mai jos este că ceea ce te desparte de Dumnezeu te desparte de tine însuți.
Acum cinci ani de zile Cineva m-a scos din întuneric. M-a târât, practic, deoarece nu vroiam neapărat să încep o altă viață și nu știam ce va urma; îmi era teamă, dar acest Cineva se pare că m-a luat în brațe cu o căldură inexplicabilă și m-a acoperit cu dragostea Sa. Voiam doar să se întâmple ceva. Ceva cu mine și în mine.
În cinci ani de zile mi-am dat seama că adevărul se află doar în Biserică. Că adevărul este El. Am realizat cât de rătăcită eram… Am realizat, de asemenea, că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Mi-am făcut mulți prieteni – Sfinții, și puțini prieteni – oamenii. Rugăciunea mea nu mai consta doar în patru cuvinte, ci în Paraclisul Maicii Domnului. Voiam să fiu cu adevărat o tânără ucenică a Născătoarei de Dumnezeu. Am primit cel mai mare dar posibil: un duhovnic. Un duhovnic – un far în întuneric, așa cum îmi place să-l numesc. Aveam un vis, unul singur: să nu-mi pierd duhovnicul. În acești cinci ani cu totul deosebiți, m-am apropiat extrem de mult de părintele meu. Mă spovedeam de câte ori aveam ocazia deoarece Hristos îmi vorbea prin el; mergeam după orele de la liceu la biserică, să văd cum se simte părintele și să-mi mai spună câte ceva. Conta pentru mine fiecare cuvânt. Am început să-L caut pe Domnul. Și, implicit, să mă caut. Deoarece casa Lui… am realizat că era și casa Mea.
Dar să nu credeți că totul a fost sublim. Nu există viață duhovnicească fără încercări. Îmi amintesc în aceste momente de un cuvânt extrem de real: ,,Dumnezeu, pe cine iubește, încearcă.” După acești cinci ani, am căzut puternic. Din acest motiv am luat decizia de a scrie acest articol, ca voi, cei care-l citiți, să nu faceți greșeala aceasta. Ea ucide. Și, într-adevăr, eu am murit. Pentru că pentru mine o iubire neîmpărtășită înseamnă a muri, a te stinge încet, încet, fără să te gândești la ce se mai poate întâmpla de acum înainte.
Am căzut din cauza unui băiat. Deși „din cauza” sună a învinovățire, iar scopul meu nu este acesta. Începusem să mă rog pentru el; deși rosteam: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-l pe robul tău…”, inima mea căuta nu doar mântuirea respectivului, ci mai mult iubirea lui. Râdeam la orice glumă făcută de el, vorbeam la telefon seara și când ne vedeam la biserică sau în alte locuri, pentru mine era cea mai mare bucurie. Începusem să scriu articole pentru el, poezii publicate pe blog sau proză; credeam că ceea ce scriam îl va impresiona. Vroiam să mă iubească măcar puțin. Mă rugam pentru el și, la final, îi spuneam Măicuței Domnului: „Dă-mi un semn dacă e pentru mine”. Nu știam că semnele de la Dumnezeu nu vin la comandă, când vrem noi. Dumnezeu nu e un vrăjitor și nici un tonomat de dorințe. De fapt, Maica Domnului îmi răspundea la rugăciune, dar eram prea oarbă ca să mai văd ceva în fața ochilor și prea surdă ca să aud voia Domnului.
De la cuvintele ,,Dă-mi un semn dacă e pentru mine” am ajuns la așa-zisa „rugăciune”: „Fă-l să mă iubească.” M-am revoltat puternic împotriva lui Dumnezeu pentru că nu primeam niciun răspuns la cererile mele disperate. Da, și nu îmi este rușine să mărturisesc, eram disperată. Nu mă rugam pentru ceea ce trebuia. Credeam că Dumnezeu are ceva cu mine și îmi întoarce spatele fără motiv. Nu înțelegeam… Îi ceream note mari la școală și le primeam, Îi ceream să se vindece cineva din familie și se vindeca, dar faptul că Dumnezeu nu împlinea dorința mea amăgitoare m-a făcut să cred că El nu îmi mai vrea binele, ci răul. Eu aveam impresia că iubesc acea persoană, dar nu era o iubire, ci pur și simplu o genune creată tot de mine. Una adâncă. M-am supărat pe Dumnezeu și pe sfinți. Am căzut în așa hal încât i-am spus odată: „Tu nu mai exiști pentru mine”. Am vrut să mă rup de El și de tot ceea ce înseamnă Ortodoxie. Am început să caut argumente referitoare la negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități. Surprinzător, le găseam. Sunt multe scrieri ale unor filosofi atei, sunt multe persoane care promovează ateismul. Au apărut întrebările: „Unde e El? Oare există El? Dacă da, de ce nu mă ajută?”
Două luni și jumătate nu am vrut să mai calc într-o biserică. Îmi era teribil de dor de părintele meu duhovnic, dar ajunsesem să mă supăr până și pe el, pentru că, în mintea mea, credeam că nici el nu-mi dorește binele. Am trecut prin clipe groaznice, pe care nu are rost să le înșir aici. Renunțasem să fac semnul sfintei cruci, renunțasem la rugăciuni, la post, la tot… Nu-L mai simțeam pe Dumnezeu, nu mai voiam, de fapt, să-L simt. Astfel, am rupt relația cu El.
Mi-au trebuit două luni ca să aflu răspunsul la rugăciunile mele. Două luni ca să descopăr că da, Dumnezeu există și, deși eu nu mai voiam să aud de El, se pare că m-a tras pentru a doua oară la Lumină. Două luni ca să aflu de ce acel băiat nu a fost pentru mine, două luni ca să aflu că Dumnezeu nu îmi dorea răul, ci binele. Două luni ca să realizez că nu știu să mă rog… Am murit în clipa când mi-am dat seama că acel băiat iubea o altă fată, dar am înviat când am înțeles că Domnul are pe altcineva pregătit pentru mine. Am înviat când, după aproape două luni și jumătate, am intrat în Biserică și am înțeles că Hristos și-a pus viața pentru mine. Ce poate fi mai mult decât aceasta…?
Am murit odată cu întrebarea: „De ce nu mă iubește?”
Am înviat și în acest fel am cunoscut iubirea…