Familia
Numele meu este Ayako Aoyagi. M-am născut într-o familie budistă din prefectura Fukushima. Atât părinții cât și bunicii mei sunt foarte religioși și m-au învățat rugăciuni încă de când eram foarte mică. Deși se spune că budismul este o religie, mie mi s-a părut a fi mai mult un mod de viață. Pe măsură ce am crescut am devenit foarte interesată de filozofia budistă. Vroiam să înțeleg cum ar trebui să privim viața pe pământ. Am constatat că budismul este o filozofie negativistă, care neagă dragostea și atașamentul de orice de pe pământ. Filozofia aceasta a părut prea deprimantă pentru o tânără adolescentă ca mine așa că treptat m-am depărtat de această religie. Cu toate acestea, firea mea religioasă nu s-a schimbat. Pentru o vreme muzica a fost aceea care mi-a captat sufletul. M-am născut cu o puternică dorință de a trăi frumusețea. Frumusețea îmi mișcă profund sufletul și în adâncul inimii mele tot timpul am căutat ceva care să împlinească această dorință. Cred că ea este aceea care m-a condus la descoperirea Ortodoxiei – pentru mine Ortodoxia este totdeauna asociată cu simțirea frumuseții.
Prima întâlnire
La vârsta de 19 ani am plecat în America pentru a studia pianul. În primul an am mers la un institut de lângă Stanford. Acolo am avut bucuria de a întâlni oameni interesanți și mi-am făcut mulți prieteni buni. Una dintre aceștia a fost Maria Eugenia, din Venezuela, al cărei soț, James, era american de origine greacă și un foarte evlavios creștin ortodox. Erau niște oameni extraordinari și ne făcea plăcere să petrecem timpul împreună, în ciuda diferenței de vârstă. James era o persoană cu totul specială. Avea un aer din altă lume, nu vorbea mult, era foarte înțelept și tot timpul calm, liniștit, bun și plin de dragoste. Reușea să-i facă fericiți pe cei din jurul lui. Am fost atât de impresionată și fascinată de personalitatea lui încât am căutat să aflu ce-l făcea să fie așa. Am ajuns la concluzia că ceea ce îl face să fie așa de deosebit este credința lui.
Simfonia
Anul următor m-am transferat la Conservatorul de Muzică din San Francisco. De la locuința mea vedeam Catedrala „Bucuria tuturor celor necăjiți”; în fiecare dimineață și seară o contemplam. Și cum încă de când îl întâlnisem pe James am vrut să cunosc mai multe despre Ortodoxie, curând am decis să merg la catedrală și să întreb dacă organizează cateheze biblice. La cateheze am întâlnit oameni foarte amabili, care au primit cu foarte mare căldură o japoneză exotică și necreștină ca mine. Mi-au spus să vin la Sfânta Liturghie, ceea ce am făcut în duminica următoare.
Această Liturghie, prima mea întâlnire cu dumnezeiasca slujbă, a fost un punct de cotitură. Din momentul când am pășit în catedrală am fost cuprinsă de frică și de cutremur. Frica îmi era așa de mare încât nici nu mi-am putut ridica privirea spre altar. Catedrala era plină de candele și de lumânări aprinse, de parfum de tămâie și de rugăciunile nevăzute ale oamenilor. Era ceva ce nu mai văzusem până atunci. Cuvintele nu pot descrie această experiență, dar din prima clipă am știut că: „Asta este!”, aceasta era exact ceea ce căutam. Am citit undeva că Mozart a auzit una dintre simfoniile lui într-o secundă, dar pentru ca și oamenii să o poată auzi a trebuit să pună pe hârtie o piesă muzicală de 20 de minute. La fel și eu am simțit într-o secundă că aceasta era ceea ce căuta sufletul meu.
Am fost botezată în Sâmbăta Mare a anului 2002 cu numele de Nadia.
Sfântul Ioan Maximovici
Relația mea cu Sfântul Ioan Maximovici, ale cărui moaște întregi se află la catedrală, a evoluat încet. Am început să simt treptat purtarea lui de grijă. Acum îmi este foarte dor de el; îmi este dor să mă închin la moaștele lui. De fapt îmi este dor de totul de la catedrală.
Atunci când cer rugăciuni pentru apropiații mei care sunt bolnavi, totdeauna îl rog pe părintele slujitor să pună icoana Sfântului Ioan alături de Evanghelie în timpul rugăciunii. Și de fiecare dată ei se fac bine. În urmă cu 4 ani cumnata mea a fost diagnosticată cu cancer cervical. Când a mers la ginecolog era însărcinată cu al doilea copil. Doctorul i-a spus să aleagă între copil și propria ei viață. Am fost dărâmată la aflarea veștii, dar imediat am cerut să se facă rugăciuni pentru ea. Am știut că dacă mă rog la Sfântul Ioan el o va ajuta. S-au făcut rugăciuni la biserică – cu icoana Sfântului Ioan lângă Evanghelie – și am făcut și eu câteva metanii în plus în fiecare zi. Cumnata era în prima lună de sarcină. Doctorii au mai așteptat o lună pentru ca fătul să ajungă la mărimea optimă și apoi au făcut operația de extirpare a tumorii. Examenul patologic de după operație a arătat că nu mai rămăsese nicio urmă de celulă canceroasă; cancerul fusese îndepărtat complet. Copilul s-a născut perfect sănătos.
Acasă
Mi-am terminat studiile în 2003 și m-am întors în Japonia. Am găsit de lucru în orașul natal și locuiam cu părinții mei. A fost o perioadă foarte grea. Trebuia să-mi ascund credința de părinți, de prieteni și de toți ceilalți. Înainte de botez le spusesem părinților despre dorința mea de a mă converti. Au fost categoric împotrivă așa că nu am mai adus vorba despre asta de față cu ei. Nici măcar nu le-am spus că m-am botezat. Într-un oraș departe de al meu era o biserică mică, unde slujeau Dumnezeiasca Liturghie numai o dată pe lună. M-am simțit extrem de singură și sufocată spiritual.
Arizona
În toamna lui 2006 am decis să mă retrag la o mănăstire pentru o perioadă, ca să mă reculeg. Partea cea mai grea a fost să le spun părinților. Au fost șocați și mi-au spus că mă repudiază, ceea ce, din fericire, nu au făcut.
Mi-am lăsat serviciul și am zburat la San Francisco, apoi în Arizona, unde am stat vreme de două luni la mănăstirea sârbească de maici „Sfântul Paisie” din Safford. Apoi am vizitat Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare”, unde este părintele Efrem, ucenicul lui Gheron Iosif.
Am participat la Dumnezeiasca Liturghie slujită de Părintele într-un mic paraclis. Erau foarte puțini oameni. Când l-am văzut plimbându-se în grădină în timpul zilei, părintele părea un călugăr foarte sever; fața lui nu lăsa să se citească nicio emoție. Însă în timpul Liturghiei era cu totul diferit; vocea îi era blândă ca și cum era un prunc vorbind cu tatăl lui. Fața îi strălucea de curăție sufletească și ochii îi licăreau ca niște stele. Slujba era foarte liniștită, plină de pace.
Din nou acasă
Înainte de a pleca spre casă am stat câteva zile în San Francisco și m-am spovedit la părintele meu duhovnic. Îmi amintesc că i-am spus, cu ochii în lacrimi, că mi-era foarte frică de viață și că nu știu ce să fac. Cu niciun chip nu vroiam să mă întorc în mediul în care trebuia să-mi ascund credința și să mă simt izolată și singură. M-a mustrat, spunându-mi: „Îți este frică pentru că ai credință puțină, pentru că te încrezi în tine însăți și nu în Domnul. Evanghelia ne spune că unde este dragoste nu este nicio urmă de frică.”
Într-adevăr, chiar nu aveam de ce să mă tem. În decurs de 3 luni de când m-am întors în Japonia am găsit un nou loc de muncă în orașul Sendai, unde este sediul Diocezei de Est a Bisericii Ortodoxe Japoneze, care ține de Patriarhia Moscovei. Acum locuiesc foarte aproape de biserică și sunt foarte activă în comunitate. Încă îmi mai este frică de viață, din când în când îmi mai pierd nădejdea, dar îmi aduc aminte de cuvintele părintelui meu duhovnic din acea seară și aflu mângâiere. Acum mi se pare că pot purta greutățile mai ușor decât înainte. Cred că am învățat să fiu răbdătoare și să îmi dau seama că ceea ce Dumnezeu crede că e bun pentru mine de multe ori mie nu-mi pare așa.
Ortodoxia
Printre multele lucruri care îmi plac la Ortodoxie cred că pe primul loc este rugăciunea. În timpul slujbelor, când reușesc să mă adun – cu toate că nu se întâmplă foarte des, mintea mea, întreaga mea ființă se unește cu rugăciunea care se citește și se cântă în biserică. Sentimentul este incredibil de frumos; mă simt de parcă am pierdut orice simț trupesc și că sunt numai suflet, care este plin de dragoste și de dor. În mod deosebit îmi place Liturghia. Sinceră să fiu, nu cunosc ceva mai frumos ca Liturghia. Are tot ceea ce este necesar vieții noastre.
Ca să-mi mențin vie credința încerc să iau în serios fiecare spovedanie. De asemenea, caut să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru situația mea prezentă, că stau aproape de biserică și pot să merg la Dumnezeiasca Liturghie în fiecare săptămână. Știu că nu pare ceva deosebit pentru credincioșii din România, dar imaginați-vă că în Japonia sunt doar 10 biserici în care se slujește săptămânal.
Anul acesta, de Paște, s-au împlinit 11 ani de când m-am botezat. Au trecut atâția ani și eu sunt încă slabă în credință. Atunci când vorbesc cu cei născuți ortodocși, credința lor neclintită mă impresionează. Sunt atât de fericită că am găsit credința cea adevărată, dar, în opinia mea, oamenii care s-au născut ortodocși sunt cu adevărat fericiți.
Vă rog să vă rugați pentru mine și pentru plăpânda Biserică Japoneză.