În toamna anului 2012 doamna Constanța Ianolide, soția lui Ioan Ianolide, legatarul testamentar al lui Valeriu Gafencu, a vizitat Mănăstirea Putna. Am rugat-o să ne spună câteva cuvinte despre soțul ei.
Ionel a ieșit din închisoare la 2 august 1964. La 2 martie 1965 a venit la noi să o viziteze pe mama mea pe care o cunoscuse cu câteva luni în urmă. Așa m-a cunoscut și pe mine. A fost o vizită de câteva ore și a doua zi a vrut să stea de vorbă cu mine. Ne-am plimbat în parcul Herăstrău și mi-a spus că vrea să se căsătorească cu mine căci atunci când a intrat în casă și a dat cu ochii de mine o voce i-a spus: Asta este! Am depus actele pentru căsătorie și pe data de 7 aprilie 1965 am avut cununia civilă la București și pe 30 aprilie cununia religioasă la Dobrotești.
Era mereu suferind de diverse boli. Făcea de trei-patru ori pe an viroze respiratorii, pietre la rinichi; a fost operat de cataractă, de prostată. Când muncea era nevoit să facă pauză la anumite intervale și să se întindă pe patul tare, pentru că îl durea coloana de sus până jos; avea pluridiscopatie în plină evoluție, ciocuri la călcâie, coxartroză. Dar ce n-avea?… Însă, din exterior nu ziceai că este bolnav. Era așa de frumos și de înalt și arăta așa bine și totdeauna pus la punct, cu cămașă cu cravată, încât toată lumea îl admira. Și era așa de blând și de bun…
Când se ducea la băi, căci îl supărau durerile reumatice generalizate, foarte multă lume, mai ales femei care aveau necazuri, îi cereau sfat pentru că îl vedeau atât de blând și de bun.
Numai credința l-a ajutat să reziste. Ne povestea mereu de Valeriu, pe care l-a iubit mai mult ca pe frații lui. Despre el însuși nu ne povestea nimic. Nici noi nu-l întrebam ca să nu-l răscolim. Atâta doar, odată când îi tăiam unghiile mi-a spus: „Ah, tu mi le tai, și ei mi le smulgeau.” Mama, când a auzit de tumoarea din spatele ficatului care i-a grăbit sfârșitul, l-a întrebat: „Nu cumva te-au lovit și la ficat?” „Oh, de câte ori cu bocancii!…” Și a mai zis: „Am avut noroc că am scăpat de Reeducarea de la Pitești”. Eu mai târziu, după Revoluție, când au început să apară cărțile am aflat ce a fost cu Piteștiul, ce s-a întâmplat, pentru că nu am știut, nu spunea.
Pe urmă, tot de la alții am aflat cum îi bătea cu fierul la talpă, iar el nu scotea un sunet. Cinci ani a stat izolat singur într-o celulă, pe ciment, dezbrăcat, nemâncat. În ultimii doi ani, văzând că, în ciuda amenințărilor cu reeducarea sau a promisiunilor că-l vor scoate din pușcărie dacă renunță, el nu cedează – le-a spus la un moment dat: „Cred în Iisus Hristos și voi crede în Iisus Hristos în continuare!” –, l-au băgat într-o celulă mare cu 20 de persoane care înnebuniseră ca să-și piardă și el mințile. Dumnezeu l-a ajutat și nu și le-a pierdut. Dar zicea că era ceva cumplit.
Sunt convinsă că numai credința l-a ajutat să reziste la chinurile cumplite din cei 23 de ani de închisoare. Mama l-a întrebat odată: „Dar pe ăștia care te-au chinuit așa atâția ani nu-i urăști?” „Nu. Mă rog pentru mântuirea lor.”
La Putna
Pe nepoata mea Ruxandra, fiica fiicei mele Mihaela, din prima mea căsătorie, am crescut-o la noi de la 5 luni la 7 ani, când am înapoiat-o părinților ei căci pe 15 septembrie 1985 începea primul an de școală. Ionel a iubit-o foarte mult. Câțiva ani la rând am mers toți trei, 2-3 luni la câte o mănăstire din țară unde Ionel a învățat diverși călugări sau călugărițe să lucreze obiecte de cult. Așa am fost la mănăstirile Govora, Cozia, Sihăstria și Putna.
Ultima dată, chiar înainte de a muri, în iulie-august 1985 am fost la Putna. Înainte de prima poartă a mănăstirii, devale, erau vreo două căsuțe și noi acolo locuiam. La un moment dat eu și nepoțica ne-am dus cu un grup din Ardeal la mănăstirile din județul Neamț. La întoarcere, Ionel mi-a spus să mă duc pe la Iași și să-l caut pe Mihail Lungeanu – coleg de celulă la Târgu Ocna cu Valeriu, pe care l-a și îngrijit – care știa poeziile lui Valeriu și să-i spun să vină la Putna ca să i le spună. După ce l-am găsit într-un sfârșit, ne-am întors la Putna, unde fetița a început să se simtă rău și să facă febră mare. Am decis ca eu și nepoțica să ne întoarcem la București, iar Ionel să rămână până termină treaba. Înainte de a pleca a venit un părinte de la mănăstire, care auzise că fetița s-a îmbolnăvit, ne-a pus să îngenunchem și ne-a citit câteva rugăciuni. La sfârșit ne-a spus: „Plecați fără grijă că până ajungeți la București fetița nu o să mai aibă nimic.” Am ajuns dimineața și copilul nu mai avea nimic. Ca să nu-i sperii le-am spus părinților ei, care ne-au așteptat la gară, că ne-am întors acasă pentru că se plictisise Ruxandra. Mai târziu le-am spus adevărul. A doua zi după ce am plecat noi, a venit și Mihail Lungeanu la Putna, a stat de vorbă cu Ionel și i-a dat versurile.
Pe patul de suferință
După aceea lui Ionel i s-a făcut tot mai rău. Hepatita cronică, boală pe care o avusese în închisoare și care recidivase după 25 de ani, se transformase treptat în ciroză hepatică uscată, apoi cu lichid și ulterior a apărut o tumoare în spatele ficatului. În noiembrie doctorii au spus că nu se mai poate face nimic și i-au dat drumul acasă.
Când era pe patul de suferință a fost vizitat de mai multe ori de poetul Ioan Alexandru care i-a dăruit volumul de versuri Imnele Putnei pe care i-a scris: „Iubitului frate în Domnul, Ioan Ianolide, cu bucuria de a fi fost sub acest cer, pe acest pământ creștin românesc, o clipă măcar împreună în drum spre patria eternă. Ioan Alexandru. Sfântul Dumitru, 1985.” Înainte cu două-trei săptămâni de a muri a venit să îl vadă părintele arhimandrit Grigore Băbuș de la Patriarhie și părintele arhimandrit Bartolomeu Anania. La plecare părintele Anania mi-a spus: „Dacă noi am avea starea de spirit pe care o are Ion în fața morții am fi cei mai fericiți oameni.”
Sunt pregătit
Ionel ne spunea: „Eu sunt pregătit să trec dincolo dar îmi pare rău că vă las pe voi.” La Crăciunul din ’85 a intrat în comă, care a durat o zi și-o noapte. Ne-am gândit că se sfârșește. Dar și-a revenit. La un moment dat a chemat-o pe fiica mea să stea pe scaun lângă patul lui și i-a zis: „De ce nu m-ați lăsat voi să mor atunci că eu eram deja trecut dincolo și m-am întâlnit cu Dumnezeu?!”
În dimineața zilei de 5 februarie 1986 s-a stins din viață. Și pentru că nu a putut intra în mănăstire a dorit ca măcar mort să intre acolo. Așa că am concesionat două locuri de îngropăciune în cimitirul mănăstirii Cernica, unde își odihnește trupul, pentru că sunt sigură că sufletul este în treptele cele mai înalte ale cerului.
*
Sfânta împărtășanie este directă părtășie cu Hristos. Este o experiență conștientă a omului cu Dumnezeu. Este mijlocul suprem al desăvârșirii spirituale omenești.
Prin pâinea și vinul Sfintei Împărtășanii noi Îl primim viu, aievea, activ pe Hristos. Pentru aceasta trebuie să ne împărtășim periodic și cât mai des.
Înainte de a-L primi trebuie să ne pregătim, vrednici să-I fim. După ce L-am primit, să-I rămânem fideli și să-L urmăm. Sufletul văduvit de contactul cu Duhul lui Dumnezeu suferă și suspină, rătăcește și se întunecă, moare, căci așa cum trupul ce s-a născut moare tot așa și sufletul are o moarte a lui, prin păcat, spre iad.
Rugăciunea este vorbirea omului cu Dumnezeu.
Consecințele rugăciunii se răsfrâng peste toată viața omului și omenirii. Fără rugăciune omul e fiară și omenirea junglă. Dacă rugăciunea nu e eficace uneori ea nu trebuie părăsită ci îmbunătățită. Rugăciunea tinde să devină o stare permanentă, adică toată viața să fie petrecută conștient în fața lui Dumnezeu ca un dar al Său.
Muncind – să te rogi, gândind – să te rogi. Să te rogi în orice clipă, la bucurie și la durere.
Rugăciunea îți oferă mulțumire sufletească, pace, energie, înțelepciune, capacitatea creatoare și mai deosebit – desăvârșirea în spirit. O rugăciune scurtă o poate repeta oricine: „Doamne miluiește” ori „Doamne miluiește-mă pe mine păcătosul” ori „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Amin.