Interviu cu Părintele Constantin Coman, Profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din București
Vorbiți-ne despre una sau mai multe personalități de la care ați avut foarte multe de învățat.
Am învățat multe lucruri de la mulți oameni. Primii oameni de la care am învățat ceva au fost părinții mei. Cea mai prețioasă moștenire o am de la dânșii. De la tata am învățat răbdarea, îngăduința, înțelegere, blândețea față de toți oamenii, iar de la mama am învățat curajul de a fi liber, suveran, de a te ridica deasupra lucrurilor, de a nu fi robit de acestea. Cuvântul Mântuitorului Hristos că omul este Domn al Sâmbetei sau cel al Sfântului Apostol Pavel că toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos și nu toate mă zidesc aveau să-și găsească confirmarea lor în intuițiile pe care eu le moștenisem de la felul în care mama depășea în sus legea sau canoanele, de la aerul de mișcare liberă și suverană pe care l-am simțit la dânsa totdeauna. Amândoi părinții, împreună cu bunica mea, Lambra, mi-au servit mai târziu drept cele mai autentice și echilibrate modele de oameni credincioși. Felul în care trăiau ei relația cu Dumnezeu, cu Biserica și cu sfinții, firescul, în care își articulau vieții în ansamblul ei credința în Dumnezeu îmi servesc și acum drept temei pentru teologia mea. Pentru ei a trăi cu Dumnezeu era la fel de firesc cu a respira. De aici și discreția, delicatețea credinței și lipsă oricărei devieri sau exagerări evseviste. În fond, cine-și poate construi amăgiri sau păreri de sine sau merite pe faptul de a respira. Faptul chemării mele la preoție este, cred, răsplata dată de Dumnezeu părinților mei pentru credința statornică și vie a a lor și a strămoșilor mei.
Apoi, m-a învrednicit Dumnezeu să mă întâlnesc în viața mea, începând cu perioada studiilor și continuând cu perioada carierei mele universitare și a activității bisericești, cu nenumărate personalități, de la care am rămas cu multe învățăminte, uneori la nivel teoretic, alteori la nivel existențial. Am fost binecuvântat de Dumnezeu cu șansa de a întâlni și cunoaște personalități bisericești de prim rang, patriarhi, ierarhi, teologi, stareți, mari părinți duhovnicești și să rămân aproape de la fiecare cu ceva spre învățătură. Mi-ar fi greu să mă refer la toți. Am fost de câteva ori în preajma Patriarhului Ecumenic Dimitrios I, un chip desăvârșit al blândeții și al răbdării; în preajma Patriarhului Diodoros al Ierusalimului, un vârstnic entuziast cu inimă mare și iubitor al românilor; în preajma Patriarhului Partenie al Alexandriei, o persoană detașată, liberă, total dezinteresată de imaginea sa; în preajma actualului Patriarh Ecumenic, Bartolomeu I, icoană a consecvenței, a rigorii, a eleganței; a Patriarhului Pavle al sârbilor, chip al smerenie și al depline și exclusivei consacrări…. Am stat mulți ani în preajma Patriarhului Teoctist, pe care l-am însoțit în nenumărate vizite bisericești mai ales în spațiul grecesc. Am învățat multe de la dânsul…. Ce să spun mai întâi!? Etosul său prin excelență bisericesc, capacitatea sa de cuprindere și de îmbrățișare și mai ales capacitatea sa de recapitulare și de reprezentare a poporului lui Dumnezeu, puterea sa de a se întemeia și de a se hrăni din evlavia poporului binecredincios, darul de a se ridica deasupra agitației lumii acesteia, a grijilor, a problemelor, a dificultăților și de a se bucura de întâlnirea cu cineva, cu oricine, dar mai ales cu tine, un simț și un respect al persoanei umane…. Deși i-am cerut iertare, regret că i-am greșit și mai ales că l-am descoperit cu adevărat, împreună cu mulți, după ce a plecat dintre noi.
L-am cunoscut și am stat de vorbă îndelung cu Mitropolitul Antonie de Souroj (Bloom). Am reținut de la dânsul două lucruri practice: să ne străduim ca în slujbe să ne asumăm lucrurile pe care le spunem; rugăciuni, slăviri, laude aduse lui Dumnezeu și mai ales mărturisirile complexe ale credinței noastre (Dacă slujitorul, preotul sau arhiereul, spunea, nu-și asumă la nivel personal și ad-hoc lucrurile pe care le spune, ne aflăm mincinoși!). Apoi, legat de pregătirea pentru predică, spunea că trebuie să lăsăm și lui Dumnezeu loc suficient pentru a fi prezent și a lucra! „Eu, spunea, când vin la biserică, citesc fragmentul evangheliei și textul asupra căruia mi se oprește primul gând și prima temă care-mi vine în gând legat de acel texte pe aceea o predic! Am cunoscut pe Părintele Paisie Olaru, chipul desăvârșit al monahului smerit, rugător și deplin încredințat în prezența și lucrarea lui Dumnezeu. Am cunoscut pe Părintele Cleopa de la care am rămas cu multe lucru, dar unul a fost determinant pentru așezarea în slujirea mea preoțească și chiar teologică: adevărul că nu eu aduc oamenii la biserică, ci Dumnezeu, din care decurg atitudini esențiale. Am avut duhovnic pe Părintele Sofian, mulți ani. Acesta a reprezentat pentru mine reflexul sau ecoul bunătății și iubirii dumnezeiești. Părintele Arsenie Papacioc m-a consolat în neputința mea de a mă nevoi cu îndelungi rugăciuni sau canoane, încredințându-mă că la Dumnezeu nu contează cantitatea ci intensitatea prezențe, să fii prezent în ceea ce faci și spui. Am primit față către față cuvânt de la Părintele Sofronie de la Essex, cuvânt trimis de Dumnezeu, care viza una din slăbiciunile mele funciare: „Nu te opri la jumătate drumului, mergi până la capăt, țintește desăvârșirea!” De la Sfântul Munte și mai ales din relația cu obștea vatopedină am învățat să îndrăznesc a crede că Duhul lui Dumnezeu este prezent și lucrător în mine și că pot recurge în orice clipă la ajutorul lui și că multe din gândurile, cuvintele sau smeritele mele atitudini și fapte sunt rodul prezenței și lucrării harului dumnezeiesc. De la Părintele Petroniu Tănase mi-a rămas chipul și îndemnul nevoințe trupești. De la Părintele Dionisie de la Colciu, așezarea în smerenie față de celelalte neamuri….
Dintre teologii și profesorii români sunt profund recunoscător Bunului Dumnezeu că am cunoscut îndeaproape pe Părintele Dumitru Stăniloae, pe Părintele Constantin Galeriu și pe Părintele Ilie Moldovan. Nu este timp să spun despre fiecare dintre ei, dar spun numai că mi-au servit în multe situații și îmi servesc în continuare ca repere. Părintele Nicolae Șerbănescu îmi vine și îmi stăruie, de asemenea, în minte, cu profesionalismul său de istoric și cu puritatea, căldura și dragostea sa de oameni cuceritore.
De la profesorul meu, Savvas Agouridis, de la Atena, am învățat multe lucruri: respectul față de studenți și grija de a nu-i aprecia exclusiv după note, deschiderea față toată lumea („Cine ești tu să arunci la coșul de gunoi al istoriei o făptură a lui Dumnezeu!!?”, spunea)…. Același lucru avea să-mi fie confirmat de încă doi mari teologi greci contemporani, Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei și profesorul Nikolaos Matsoukas. De la Arhiepiscopul Anastasie am rămas și cu argumentul că Biserica este o realitatea deschisă către lume, către întreaga lume și întreaga istorie, nu este o realitatea închisă în sine și pentru sine. De altfel, orice existență - fie că este vorba despre persoana umană, despre familie, fie despre orice comunitate umană - care se închide în sine, trăiește pentru sine, se sinucide, spunea Arhiepiscopul Anastasie. Trebuie să găsești temei în adevăr să te deschizi necondiționat spre oricine și chiar să fii pregătit să-l îmbrățișezi. Mă opresc aici, deși aș putea să adaug încă multe persoane…. Poate într-o bună zi am să fac un catalog cu toți cei de la care am învățat lucruri importante.
Cum își poate menține un tânăr o credință vie, într-o societate atât de secularizată ca cea de astăzi?
Prima condiție și cea mai importantă, fără de care nu se poate, este aceea de a vrea să aibă o credință vie, lucrătoare. Dacă se așează cu multă consecvență în această vrere și își exprimă cu fermitate și articulat, pentru sine însuși dar mai ales pentru Bunul Dumnezeu voința aceasta, nu mă îndoiesc de faptul că va primi de la Dumnezeu darul și puterea credinței. A se avea în vedere că prin construcție, omul nu poate fi subiectul lucrului bun decât asociat lui Dumnezeu, împreună-lucrător cu Dumnezeu. Așa ne-a proiectat și așa ne-a făcut pe noi Dumnezeu. De unul singur omul nu poate face nimic bun, nici măcar să creadă. Cred că ceea ce cere de la noi Dumnezeu ca mișcare inițială, care să confirme statutul nostru de făptură liberă este exprimare voinței de a face sau de a dobândi ceva. Rămân, deci la răspunsul că pentru a dobândi mai întâi o credință vie și apoi pentru a o menține, tânărul sau orice om, trebuie înainte de orice să vrea acest lucru și să-l exprime. Exprimare către Dumnezeu a voinței noastre de a avea o credință vie sau pentru orice altceva se cheamă, cum știm cu toții, rugăciune. Deci, să vrem și să exprimăm voința în rugăciune.
Ce are Hristos să ne dăruiască ca să merite să renunțăm la „Vreau să fac tot ce-mi place!”?
Oferta lui Hristos este cea a vieții la măsura deplinătății, a vieții celei adevărate, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, adică a vieții care depășește stricăciunea, perisabilitate și evident moartea, a vieții veșnice, cum o numi noi. Viața aceasta nu este însă o ofertă care privește numai lumea cealaltă sau perioada de după moarte sau după sfârșitul acestei lumi, ci este viața adevărat, deplină la care omul are acces și este chemat acum și aici, în această lume și în acest timp. Așadar, oferta lui Hristos, a Evangheliei Sale și a Bisericii este, viața la măsura deplinătății, care înseamnă măsura deplină a iubirii după care aspirăm toți și mai ales tinerii, viața în adevăr și nu în amăgire. Marea problemă a oamenilor este așezarea în adevărul existenței. Spre sfârșitul vieții mulți oameni încep să intuiască riscul fatal de a fi trăit o viață întreagă în amăgire, în minciună, în neștiință, în fals și încep să aibă fiori care anticipează înfricoșătoarea judecată. La judecată vom răspunde, în fața proprie conștiințe și în fața lui Dumnezeu, dăruitorul propriei noastre vieți, la întrebarea dacă am trăit în adevăr, conform cu datul dumnezeiesc al vieții umane sau am alunecat cu totul în amăgiri. Oferta lui Hristos are în vedere calea împlinirii care presupune parcursul în adevăr al vieții. Surogatele sau înlocuitorii sunt evident amăgiri. Omul aspiră ca un asfixiat după împlinirea existențială, după fericire. Ei bine, fericirea reală este dată de așezarea pe traiectoria adevărată a vieții. Plăcerea sau plăcerile oferite de contextul imediat la vieții se dovedesc a fi în ceea mai mare parte amăgitoare. Evaluarea unei bucurii sau a unei plăceri trebuie făcută evident în funcție de sensul ultim al existenței noastre. Spiritualitatea răsăriteană confirmă prin experiența de veacuri că lupta împotriva plăcerilor imediate, egoiste, trupești, materiale este cale adevăratei bucurii pentru că acestea toate sunt dovezi ale orientării noastre egocentrice, meschine.
Cum putem să ne păstrăm curăția până la căsătorie, sub presiunea atâtor modele și repere contrare? Cum să-l conving pe celălalt?
Reiau răspunsul de la o întrebare precedentă. Prima condiție este să vrem și să vrem cu fermitate acest lucru. Apoi să ne articulăm, să exprimăm această voință propriei noastre conștiințe și mai ales lui Dumnezeu în rugăciunea noastră. Aș dori ca aceste cuvinte să nu fie luate ca niște clișee. Este adevărat că din partea societății contemporane se exercită o presiune extrem de puternică din acest punct de vedere. Dar cu atât mai mare va fi răsplata celor care vor reuși să reziste acestei presiunii. Nu ne trebuie argumente în plus. Toată lumea știe că este de preferat și că este bine să ne păstrăm curăție trupească, dar cedează, oferindu-și argumente ieftine și amăgitoare, între care cel mai des întâlnit este cel al complicității quasi-generale. Omul este ipocrit și, deși în adâncul său știe ce este bine și ce este rău, se asociază unor ideologii care-i legitimează amăgitor plăcerile păcătoase, păcatul. Băieților le-aș spune că bărbăția constă și este exprimată în stăpânirea de sine, nu în cedarea la ispite de tot felul. Sunt convins că marea criză morală și marea criză a familie de astăzi se datorează căderii bărbatului din bărbăția sa, adică pierderea stăpânirii de sine. Cred că trăsătura caracteristică fundamentală a bărbăției este stăpânirea de sine. Cea mai mare parte a bărbaților nu mai ajung la o maturitatea a stăpânirii de sine, prin urmare, nu mai ajung la o maturitatea a bărbăției.
Cât despre convingerea celuilalt, aceasta nu poate intra în discuție decât după ce ești tu însuți convins. Iar dacă tu ești convins vei găsi argumente să-l convingi și pe celălalt. Dacă nu este convingător cuvântul nostru înseamnă că este fără acoperire în propria convingere și experiență, este demagogic. Și lucrul acesta se întâmplă foarte des. Ne amăgim cu mângâierea falsă că dacă eu nu fac lucrul bun măcar pe celălalt să-l conving să-l facă. Dacă preoții și învățătorii ar fi mai onești cu ei înșiși și mai smeriți, lăsând măcar să se înțeleagă faptul că și dânșii sunt neputincioși, cuvântul lor ar avea mai multă putere.
Modelul „carierei profesionale de succes”, atât de mediatizat și de popular în societatea în care trăim, vine oarecum în contradicție cu căsătoria, în primă fază întârziindu-o iar în a doua sufocându-o. Care este soluția pentru noi?
Este adevărat că astăzi tinerii se confruntă cu această provocare, atât băieții cât și fetele. Eu sunt foarte tradiționalist. Am crescut la țară într-o societate foarte așezată în vechile rânduieli. Apoi, experiența mi-a confirmat că prioritar în abordarea vieții este asumarea cu multă claritate a vocației specifice, bărbătești, pe de o parte și femeiești, de cealaltă parte. Înainte de orice provocare profesională, trebuie să răspundem acestei provocări a propriei firi. Din acest punct de vedere, în mod obișnuit, lăsând deoparte excepțiile, primordial pentru bărbat și pentru femeie este să-și împlinească vocația bărbătească și respectiv femeiască. Și această împlinire se face în însoțirea celor doi, din care însoțire rezultă familia. Este o prioritate ce ține de fire. Celelalte provocări sau chemări ale vieții sunt secundare față de aceasta, se subsumează acesteia. Sunt și excepții, anticipam. Este monahismul pe de o parte sau, vocația excepțională pentru o profesiunea sau alta, în care situații provocarea însoțirii este depășită sau sacrificată. Simțul ierarhiei lucrurilor și apoi simțul măsurii sunt absolut necesare pentru a birui ispita confiscării persoanei umane de către profesiune sau serviciu. Discernământul și curajul asumării sau activării darului suveranității persoanei umane. Omul este chemat să nu se lase subjugat de nimic. Nu trebuie invocat fatalist contextul. Dumnezeu le vine în întâmpinare celor îndrăzneți care au simțul suveranității omului peste lucruri, oricât de importante ar părea acestea.
Care sunt sfaturile Sfinției Voastre pentru a avea o căsnicie fericită?
Eram mai optimist în tinerețe. Acum sunt mai pesimist. Experiența câtorva zeci de ani de căsnicie, dar mai ales de contact duhovnicesc cu nenumărate familii mi-a temperat mult entuziasmul din tinerețe. Cred și de data aceasta că pentru a avea o căsnicie fericită trebuie mai întâi să vrei cu tot dinadinsul acest lucru. O să vi se pară deranjantă insistența mea asupra acestui aspect, dar tot din experiență vă spun că soții vor mai curând dreptate în familie decât fericire. Eu îi provoc la spovedanie să spună cu glas tare că vor o căsnicie fericită și cei mai mulți nu pot să spună măcar acest lucru. Am în vedere pe cei care au fost cuprinși de rutina și de inerția căsniciei. Înainte de căsnicie și la început toți spun că își doresc o căsnicie fericită și chiar și-o doresc cu adevărat. După ce s-au confruntat cu concretețea însoțirii, sunt mai curând prinși de dorința obsesivă de a avea dreptate în disputa cu celălalt, de a se îndreptăți. Și în consecință nu văd fericirea decât cu condiția ca să se facă voia lui și celălalt să renunțe la dreptatea sa, să se îndrepte, să fie cum și-l dorește. Reușita căsniciei depinde de măsura împlinirii personale, iar măsura împlinirii personale este dată de măsura capacității sacrificiului de sine, a jertfelniciei. Căsnicie presupune răspunsul la chemarea sau provocarea esențială a vieții, aceea de a iubi pe celălalt. Ori iubirea celuilalt presupune sacrificiu de sine. Mare provocare este nu să-l ai pe celălalt, ci să i te dai! Dacă această logică este inversată se anulează orice șansă de împlinire în căsnicie, și aceasta devine un chin zadarnic. Viața omului este un mare dar, o mare taină, un univers extraordinar, o adâncime de nepătruns, o minune. De aceea responsabilitatea lui este uriașă. Investim voință pentru a înfăptui multe lucruri în viața noastră, uneori chiar neînsemnate, dar nu investim aproape nici un strop de voință pentru a iubi. Ne amăgim că dragostea este ceva care vine de la sine. O confundăm cu atracția trupească de cele mai multe ori. Nimic mai greșit! Și totuși majoritatea dintre noi cădem în această capcană. Capabil de iubire nu poate fi cineva confuz, inconștient, care-și duce viața la nivelul instinctelor primare. Pentru a iubi este nevoie de maximă trezvie sufletească, duhovnicească, de simțire curată.
Un alt aspect mai practic și, oarecum, mai la îndemână este așezarea cu fermitate în propria fire. Însoțirea bărbatului cu femeia va fi cu atât mai reușită cu cât bărbatul este mai așezat în firea sa bărbătească, cu cât este mai bărbat și cu cât femeia este mai așezată în firea sa femeiască, cu cât este mai femeie.
Dacă cineva întreabă ce înseamnă să te așezi în propria fire, face dovada că nu are simțul și cunoștința propriei firi și aceasta este o problemă. Asumarea firii începe cu cunoașterea ei. Cunoașterea începe cu anatomia dar nu se termină aici pentru că firea bărbătească este bărbătească în toate componentele ei și ca întreg, după cum și firea femeiască este femeiască în toate componentele ei și ca întreg. Cele mai multe probleme în căsnicie vin de la confuzia care domnește în fiecare dintre subiecți în ceea ce privește specificul propriei firi. Nu este timp să discutăm aici în amănunt acest aspect. Voi spune numai că în ceea ce privește însoțirea cu femeia, bărbatul este dotat cu o fire care să-i slujească darul specific firii sale – specific prin raportare la femei – anume acela de a stăpâni femeia, iar femeia este dotată cu o fire care să slujească supunerea față de bărbat. Acest lucru poate fi dovedit pornind de la cele mai mici componente ale trupului și ajungând la suma manifestărilor specifice firii. Bărbăția, cum spuneam și mai sus, se manifestă în capacitatea de a stăpâni, care începe cu stăpânirea de sine. Criza familie de astăzi nu vine din căderea femeii de la condiția de a se supune soțului, ci din faptul că bărbații nu ajung să-și activeze darul stăpânirii de sine. Prima care simte că bărbatul nu este stăpân pe sine și deci nu-și poate exercita stăpânirea nici asupra ei, este soția sa. În acest caz, soției îi va veni foarte greu să se supună unui bărbat neputincios, slab, imatur. Soluția ar fi, ca cei doi să-și cunoască foarte bine putințele și neputințele și să se ajute reciproc în a și le depăși. În care caz, fundamentală este înțelegerea. Să arăți celuilalt înțelegere.
A avea copii este un lucru nedorit astăzi: presupune durere, grijă, oboseală, stres, efort financiar. Ce aduce nou un copil?
Nu aș fi de acord cu afirmația dumneavoastră. Din experiența mea, cred că se revine încet-încet la nașterea mai multor copii într-o familie. Cred că sunt puțini cei care nu-și doresc copii deloc din motivele pe care le-ați enumerat. Nu se poate pierde instinctul firesc de a naște copii. Eu cunosc în jurul meu familii care au trecut nu numai peste doi, ci și peste trei și peste patru copii și chiar și peste mai mulți. Copilul aduce griji, oboseală, efort de toate felurile, dar se înscrie în firescul vieții. Cine refuză să nască se așează în postura de a-și condamna propria naștere. El nu ar fi existat dacă părinții lui ar fi gândit la fel. Așa a făcut Dumnezeu lumea ca să ne naștem și să naștem. Copilul aduce împlinire, bucurie, gustul purității, al nevinovăției, al frumuseții, al neprihănirii. Nu cred că este nevoie să pledăm pentru nașterea de prunci. Este un lucru de la sine înțeles. Copilul aduce mult sprijin în ceea privește consolidarea căsniciei. Copilul unește pe cei doi soți, cum se spune. Este binevenit și pentru că provoacă pe cei doi soți la ieșirea din egoismul în doi. Împreună, de acum se vor raporta la un al treilea, în care se regăsesc amândoi în egală măsură, la modul foarte propriu, dar care reprezintă o persoană aparte. Cu toate acestea trebuie spus, că însoțirea celor doi reprezintă căsnicia în sine, copilul este rodul căsniciei. Odată crescuți mari, copii se desprind de părinți și cei doi soți rămân mai departe, până la sfârșit, împreună. Spun acest lucru, pentru că există ispita foarte frecventa de a face din relația cu copilul un substitut pentru relația cu celălalt soț. Sunt mulți părinți care se refugiază în relația cu copiii, încercând astfel să evite dificultățile și mai ales solicitările relației cu celălalt soț.
De ce ar fi nevoie de mai mult de 2 copii?
Din experiența mea, copilul singur la părinți crește cu un handicap major, de care nu scapă toată viața, acela de a suporta toate presiunile venite din partea părinților sau a mediului înconjurător și a vieții însăși. Ceea ce s-ar fi descărcat pe doi, trei sau mai mulți copii, se descarcă acum pe unul singur: aspirațiile și visele părinților, temerile, riscurile, tensiunile viitorului, dilemele, opțiunile etc. Aceste presiuni se manifestă, de obicei, într-o evidentă dificultate de a decide. Copilul singur la părinți decide foarte greu, balansează permanent între decizii contrare, între opțiuni posibile. Am cunoscut multe astfel de cazuri. Nu mai vorbim de lipsa exercițiului de a împărți lucrurile, darurile cu altcineva. De fapt este același lucru! Al doilea copil vine cu o descărcare importantă. Totul se va împărți la doi. Dar rămâne riscul disputei: tu sau eu. Abia al treilea copil - și ceilalți în egală măsură – îi scoate pe cei doi din dispută: nu mai sunt numai eu și tu, ci mai este și el. Disputa sau lupta în doi creează iarăși o psihologie defectuoasă. Copilul crescut numai cu un frate va vedea în oricine o persoană cu care-și dispută sau împarte situațiile, lucrurile etc. Abia venirea celui de al treilea îi așează pe copii în firescul existenței, în care lucrurile se împart la trei, după cum ne arată și pronumele personale: eu, tu și el. Teologia creștină afirmă și propune existența în Treime, ca chip al existenței depline. Oamenii sunt făcuți după chipul Preasfintei Treimi. Părintele Dumitru Stăniloae valorifică în pagini memorabile înțelegerea lumii după chipul Treimii Dumnezeiești. Relația dintre mine și tine este incompletă dacă nu are un martor, în care se reflectă, care o confirmă și dă mărturie despre ea.
Care sunt principalele preconcepții, greșeli în relația cu un duhovnic? Ce se poate cere și aștepta de la un duhovnic?
Este, într-adevăr, un subiect foarte complex și extrem de important. Am să mă opresc, deocamdată, la două aspecte, care îmi vin în minte acum și pe care le consider a avea un impact major în relația cu duhovnicul. Primul ar privi disocierea sau distincția pe care trebuie să o facem între preotul care primește mărturisirea păcatelor și dă dezlegarea de ele în numele lui Dumnezeu și părintele duhovnicesc. De cele mai multe ori se face confuzie între cele două, cu consecințe negative. Dacă vedem în preotul care primește mărturisirea mai curând pe părintele duhovnicesc, atunci dialogul nostru va fi concentrat asupra discutării problemelor și a soluțiilor pe care le așteptăm de la acesta. În cazul acesta, se minimalizează conținutul propriu zis al Tainei Sfintei Spovedanii, care privește mărturisirea clară a păcatelor, însoțită de părerea de rău și de făgăduința de a nu le mai repeta și dă dezlegarea de păcate. Lucrul acesta este cel mai frecvent în cazul tinerilor. Dacă vedem în preot numai pe slujitorul bisericesc care primește mărturisirea păcatelor și dă iertarea – deși nu este puțin lucru, ci chiar mult mai important decât orice sfat duhovnicesc – atunci putem neglija relația duhovnicească de îndrumare și de ascultare, de supunere a voii tale unui părinte. Cele două ipostase se întâlnesc, în cele mai multe cazuri, în persoana aceluiași preot, dar ele pot fi și distincte. În obștile monahale, de exemplu, unul este preotul căruia te spovedești și altul este părintele duhovnicesc căruia îi supui întreaga ta voință și care își asumă responsabilitatea îndrumării tale duhovnicești. Propunerea mea nu este să avem un părinte duhovnicesc diferit de preotul care în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii ne dezleagă de păcatele mărturisite, ci de a face distincție între cele două slujiri. Sigur că cea mai eficientă sfătuire este cea care se face în scaunul spovedaniei, dar sfătuirea se poate face în orice alt context. Să ne amintim de atmosfera Patericelor, unde părinții mergeau numai după sfat la Bătrâni. Poate că cel mai bine ar fi să facem noi o foarte clară distincție între mărturisirea propriu-zisă a păcatelor, căreia trebuie să-i acordăm maximă atenție și să n-o strecurăm printre discuții lungi cu duhovnicul, pe de o parte și îndrumare duhovnicească, pe de altă parte.
Un alt aspect legat de duhovnic, pe care l-am desprins din experiența mea de până acum, îl reprezintă riscul de a-l încărca pe duhovnic cu sarcini și ipostase care nu țin de condiția lui de duhovnic. Și am să mă explic. Duhovnicul devine la un moment dat un înlocuitor sau un substitut sau o proiecție ideală a ceea ce lipsește credinciosului. Dacă credinciosul tânăr nu are un tată pe placul lui există riscul să-l înlocuiască cu duhovnicul, ceea ce este greșit. Aveam de a face tot cu confuzii grave. Dacă soția nu are un soț pe placul ei, există riscul să deplaseze raportarea ei la bărbat către duhovnic. Aici este riscul cel mai mare și cel mai frecvent. Nu mă refer, Doamne ferește, la sentimente necurate, ci la raportarea propriu-zisă ca fire femeiască la fire bărbătească. Riscul acesta este hrănit de faptul că soțul reprezintă o concretețe verificabilă din toate punctele de vedere, care-și face foarte repede vădite neputințele, în timp ce duhovnicul reprezintă o proiecție ideală a bărbatului. Am în vedere mai ales nevoia soției de a se raporta la autoritatea bărbatului. A se avea în vedere și predispoziția frecvent întâlnită la femei de a plonja în reverii și lumii utopice.
În astfel de situații duhovnicului i se cere să preia coordonarea în amănunt a vieții respectivului credincios, să dea soluții la toate problemele practice cu care se confruntă acesta. Intră în discuție aici încă o chestiune foarte delicată: până unde poate duhovnicul să-și asume viața și deciziile privind viața cotidiană a credinciosului. Poate el să hotărască dacă să se căsătorească sau nu, cu cine să se căsătorească, ce facultate să facă, ce serviciu să ia, ce afaceri să facă, dacă să se împrumute sau nu la bancă etc.? Punctul meu de vedere este că duhovnicul nu trebuie să hotărască în locul unei alte persoane, că fiecare persoană umană, în temeiul libertății și al responsabilității, trebuie să-și asume în cele din urmă exclusiv orice hotărâre. Duhovnicul poate să-l ajute să înțeleagă mai bine lucrurile și mai ales să deslușească impactul duhovnicesc al oricărei decizii. Duhovnicul îl poate ajuta pe credincios să-și citească mai bine motivațiile lăuntrice, resorturile adânci, intențiile ascunse care l-ar determina spre o decizie sau alta etc. Dar nu cred că este bine să hotărască în locul altei persoane.
*
Faceți din duhovnicul vostru un prooroc, apropiindu-vă de el cu o inimă smerită și înclinată spre ascultare.