Elena Kuji, studentă la Universitatea de Studii din Modena și la Universitatea Sorbonne Nouvelle III, Paris
Cum vezi acum România, din locul unde te afli?
Cum văd România de aici, de la Paris? Extraordinară, valoroasă, capabilă, inteligentă… De fapt, așa văd România de oriunde aș fi. Și, mai ales, văd România ca fiind țara mea, singurul loc unde există un acasă pentru mine, unde oamenii vorbesc aceeași limbă ca mine, împărtășesc aceleași sentimente insuflate de strămoși, aceeași istorie, aceleași prisme de gândire. În primele luni după ce am plecat în străinătate – acum doi ani când am început să studiez la Modena, în Italia – observam mai fin problemele țării noastre, dar după ce am reușit să descopăr mersul lucrurilor în Italia și, mai ales, anul acesta în Franța, la Paris, mi-am dat seama că de fapt România are atât de multe lucruri frumoase de oferit. Mi-am dat seama cât de frumos e graiul ardelenesc pe care l-am învățat de la străbunica mea, mi-am dat seama cât de prețioase sunt valorile și înțelepciunea pe care le-am văzut și am încercat să le învăț cu seriozitate și consecvență de la părinții, de la bunicii mei, de la oamenii adevărați pe care am șansa să îi am aproape, mi-am dat seama ce bucurie mi se naște-n privire doar la amintirea bătrâneilor și tinerilor care încă mai îmbracă portul popular la slujba de duminică. România e locul, oamenii, străzile, cuvintele, limba, ideile, peisajele și valorile care m-au educat, m-au construit ca om și cărora vreau să le arat apreciere prin ceea ce clădesc zi de zi cu adevăr, dedicare și, în special, cu suflare românească. Iar Bistrița, orașul meu, partea mea de Românie, e fruntașă în sufletul meu în orice comparație cu cele mai mari și mai frumoase capitale mondiale.
Ce ai vrea să aduci din România în țara unde trăiești acum?
Nu știu daca aș vrea să aduc ceva din România în Franța sau să duc în orice altă țară. Aș prefera să păstrez valorile românești și frumusețea țării noastre acasă… Îmi place ideea de multiculturalism și de specificitate a fiecărei țări, a fiecărei națiuni, motiv pentru care aș păstra diferențele dintre România și alte state și nu aș omogeniza națiunile lumii din punct de vedere cultural. Dacă ne uităm la globul pământesc, frumusețea lui este constituită tocmai de diversitate, o diversitate care nu exclude însă unitatea. Daca am putea pune semnul „=” între cultura României și cea a Japoniei, de exemplu, farmecul omenirii și al creațiilor ei ar fi diminuat.
Ce ai vrea să aduci în România din țara unde trăiești acum?
Patriotism! Aș aduce patriotism în România dacă ar fi posibil. Aș vrea ca fiecare dintre noi să avem demnitatea să spunem cu fruntea sus și cu toată dragostea: „Sunt român!”, să avem acel patriotism pe care să îl respirăm zi de zi, nu doar atunci când suntem loviți din exterior, care să ne motiveze să construim o Românie tot mai valoroasă, acel patriotism care reprezintă elementul fundamental pe care se ridică cele mai unite și mai puternice țări ale lumii.
Ce te-a învățat șederea în străinătate? Cum îți păstrezi identitatea în străinătate?
Am conștientizat, fiind în străinătate, faptul că nu aș putea trăi o viață departe de țara mea. Mă adaptez ușor unui mediu străin, îi accept avantajele și neajunsurile, încerc să-i învăț, să îi descopăr în amănunt cultura, chiar să o asimilez, dar în gândul și în sufletul meu rămâne mereu viu acel „acasă” de referință, la care simt că trebuie și vreau să mă întorc. Identitatea nu numai că mi-o păstrez, ci o îmbogățesc. Departe de casă devii mai patriot, mai sensibil la tot ceea ce înseamnă țara ta și oricât de multe frumuseți îți sunt dezvăluite într-o țară străină, nu îți poți smulge din suflet simțămintele pe care ți le-a transmis țara în care te-ai născut. Totuși, identitatea mea rămâne trainică grație legăturii mele mai mult decât strânse cu părinții mei, cu credința mea… Până la urmă, patria, familia și religia te conturează ca om - sau cel puțin așa cred eu! Cu tărie!
Ce crezi că ai de făcut acum în România, pentru România?
Ceea ce cred și simt că am de făcut acum este să mulțumesc României. Să-i mulțumesc pentru educația pe care mi-a oferit-o, să-i mulțumesc pentru sentimentele și emoțiile pe care mi le-a „predat”, să îi mulțumesc pentru oamenii pe care mi i-a scos în cale. Iar dacă ar fi să mă refer la un moment concret care mi-a rămas întipărit în minte și în suflet, aș vrea să mulțumesc României pentru cea mai covârșitoare și mai frumoasă zi din viața mea – nu exagerez deloc cu aceste cuvinte. Vara trecută, pe data de 15 august 2011, la Mănăstirea Putna, am celebrat, alături de colegii mei din Liga Studenților Români din Străinătate, 140 de ani de la Primul Congres al Studenților Români de Pretutindeni. Am simțit acolo și atunci mult mai pregnant mândria faptului că îmi curge sânge românesc prin vene. Am cunoscut oameni cu minți frumoase și suflete curate, oameni cu credință, am trăit cele mai intense sentimente patriotice pe acordurile lui Ciprian Porumbescu care în acea liniște, aș zice, paradisiacă de la Sfânta Mănăstire Putna, au creat un ecou puternic care va rămâne mereu în inima mea. Mulțumesc țării mele fiindcă toate amintirile mele sunt legate de ea sau de oamenii pe care i-a oferit lumii!
Ți-e dor de casă?
Spun DA cu o încărcătură spirituală imensă! Mi-e foarte dor și îmi este dor doar de România, iar faptul că însuși cuvântul „dor” există – din cunoștințele mele – numai în limba română cred că subliniază și complexitatea sentimentului. Îmi este dor de mâncarea de acasă, de familie, de prieteni, de cuibul de rândunele pe care îl am de ani de zile la fereastra camerei mele din casa părinților bineînțeles! Dar, mai mult, îmi este dor să vorbesc limba mea în fiecare zi cu cei din jur, îmi este dor să simt că aparțin locului în care mă aflu. În străinătate, oricât de bine te-ai acomoda, este greu să simți că aparții locului și locul acela îți aparține la rândul lui. Sunt trăiri care sunt legate de „acasă”, acel „acasă” care nu se referă strict la casa părintească ci la mulțimea națiunii tale în care ai un loc și un rol bine definit încă dinainte ca tu să îl conștientizezi.
Ruxandra Paul, doctorand în Științe Politice la Universitatea Harvard, Statele Unite ale Americii
Vă e dor de casă?
Desigur. În mod paradoxal, acest sentiment a devenit un element indispensabil, o sursă de inspirație și motivație în tot ceea ce întreprind.
Ce ați vrea să aduceți din România în țara unde trăiți acum?
Chitara mea cea roșie, rămasă acasă la București, și cărțile dragi din casa părintească, o bibliotecă absolut impresionantă.
Ce ați vrea să aduceți în România din țara unde trăiți acum?
Optimismul.
Ce vă lipsește cel mai mult aici?
Familia din România: părinții, bunicile mele – una de 95, cealaltă de 82 de anișori! –, mătușa mea... dar și prietenii din școală, cu toate că pe mulți dintre ei îi întâlnesc mai degrabă la New York, la Boston, la Paris sau la Londra decât în România.
Cum vă păstrați identitatea în străinătate?
Nu am avut probleme în a-mi păstra identitatea. Am mari dificultăți în a-i înțelege pe colegii mei de generație care, după nici câteva luni petrecute într-o altă țară, încep să vorbească românește cu accent sau chiar stricat, de parcă nu ar mai fi limba lor maternă. Eu vin acasă în fiecare vacanță și încerc să stau cât mai mult, în măsura în care programul universitar mi-o permite. Păstrez o strânsă legătură cu părinții mei. Scriu bunicilor și mătușii. Mă interesează realitățile de acasă: citesc presa românească pe Internet și mă informez și cu ajutorul amicilor de acasă, cu care discut deseori despre ultimele evenimente importante. Public articole în presa românească, într-o rubrică săptămânală intitulată „Vederi din America”, care apare într-un cotidian de mare tiraj în fiecare miercuri. Și din punct de vedere profesional am menținut și cultivat orientarea către România și Uniunea Europeană: la Universitatea Harvard mă specializez în politici comparate și, în lucrarea mea de doctorat, analizez noile fluxuri de migrație din interiorul UE, în special migrațiile ce au ca sursă Europa Centrala și de Est – țări ca România, Polonia etc. Cu ajutorul a numeroase burse de cercetare obținute în cadrul Universității și al unei burse de un an din partea Guvernului Francez, am putut studia în detaliu viața migranților transnaționali români, în ansamblul sistemului migrator care leagă țara noastră de destinații temporare în Europa de Vest și Sud-Vest. Am predat la Harvard cursuri despre democrație și capitalism în Europa Centrală și de Est. România a fost, desigur, una dintre țările pe care le-am analizat în detaliu.
Ce v-a învățat șederea în străinătate?
Fiecare clipă trebuie prețuită la adevărata ei valoare, ca un dar de la Dumnezeu. Fiecare loc are frumusețea sa. De la fiecare om se poate învăța ceva folositor.
Ce credeți că aveți de făcut acum în România?
Am multe idei interesante, multe inițiative. Dacă există deschidere și o șansă reală de a le pune în practică, aș fi bucuroasă să mă implic.
Cum vedeți acum România, din locul unde vă aflați?
Ca pe o țară cu un potențial material și uman imens, nevalorizat, în care sărăcia și corupția compromit încă procesele de dezvoltare și modernizare.
Ce îndemn, ce gând, ce sfat ați adresa cititorilor revistei noastre?
Nu știu dacă sunt persoana în măsură să dea sfaturi. Pot împărtăși, eventual, trei idei pe care le consider utile: Dificultățile sunt obstacole, dar și oportunități. Fiecare dintre noi are multe motive de a fi recunoscător; doar opacitatea obișnuinței ne face să le neglijăm. Nu trebuie să uităm niciodată de unde am plecat.
Tudor Andrei, tânăr violonist român stabilit la Viena
Cum te simți, ca și artist, departe de casă?
Îmi desfășor activitatea muzicală în afara granițelor țării, pentru că în meseria mea am avut nevoie de cunoaștere, încă am și voi avea mereu. Toți muzicienii călătoresc, din dorința de a împărți muzica cu alți muzicieni și cu publicul larg; așa a fost mereu și așa va rămâne. Mă acomodez repede acolo unde simt că îmi este locul, cel puțin pentru o perioadă. În prezent mă bucur de șederea mea în Viena, un oraș care îmi este drag, cu oameni minunați din toate colțurile lumii, un oraș unde cultura este păstrată la nivel suprem.
Sunt mereu binevenit acasă și mă întorc să cânt, de câte ori am ocazia, sau să îmi văd familia, prietenii și locurile dragi.
De unde îți iei inspirația?
Din tot! Prin muzică exprimăm tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru și în noi.
Ce crezi că avem de oferit culturii universale actuale?
Este de ajuns să nutrim talentul și să îl facem cunoscut în toate domeniile și, bineînțeles, să ducem la bun sfârșit sarcina frumoasă dată de Cel de Sus.
Cum te-a îmbogățit vioara ca om?
Un impact mare îl are pe latura sensibilă a firii mele. Predomină cunoașterea sentimentelor, ale persoanelor din jur și ale mele. Cred că mi-am dezvoltat simțul de a înțelege mai mult fără a fi rostite vorbe.
Aceasta mi se trage de la energiile și sentimentele pe care le împart cu publicul pe scenă. De multe ori, fără să mă uit, în timp ce cânt, simt reacția fiecărui ascultător – cum își înclină capul, cum se foiește, cum zâmbește – și motivul acesteia – de plăcere, de plictiseală, de surprindere.
Ajung la momente când comuniunea dintre mine și public este atât de intimă, nivelul de energie este atât de intens, încât știu ce trebuie să îi dau, să arunc către el, întocmai pentru a-i transmite trăirile mele. Sunt momente unice, de scurtă durată, dar cu un efect ce durează și îmi hrănește sufletul.
Cei ce fac artă, de dragul ei, în general se mulțumesc cu puțin. Sunt oameni fără mari aspirații materiale. Unii consideră familia cel puțin la fel de importantă ca și muzica și se dedică lucrurilor de suflet.
Ce mesaj ai vrea să exprimi prin creațiile tale?
Creația mea nu constă decât în felul cum interpretez marii compozitori. Două tipuri de mesaj îmi doresc mereu să transmit: mesajul compozitorului și amprenta mea, mai ales interpretând muzica ce mă reprezintă mai mult, la nivelul de înțelegere la care mă aflu în acel moment.
Cum vezi acum România, din locul unde te afli?
O văd hăituită de marile puteri, din afară.
În ultimii 2000 de ani, noi, ca popor, nu prea am avut liniște și asta se vede în nivelul de corupție, în slăbiciunea de a vinde țara pe bucățele în schimbul unor beneficii oferite din afară, dezbinarea noastră ca popor… oarecum, indiferența față de cei de lângă noi în multe rânduri.
Am cunoscut foarte mulți români minunați și ar fi extraordinar ca cei care gândesc la fel, care au aceleași valori și principii, aceleași vise și aspirații, să se găsească unii pe alții.