Părinte, cum este cu inima și cu mintea? Cine trebuie să conducă și cine nu?
Am un prieten care a fost SPP-ist și a fost în garda mai multor președinți români. Și l-am întrebat: Ce faceți când președintele iese din traseul planificat? El mi-a răspuns că se întâmplă de multe ori așa, nu au ce să facă, nu îl opresc, însă când se întâmplă asta, ei devin mai atenți, îi avertizează pe toți și în momentul când văd un pericol – cineva scoate un obiect sau dă să arunce cu ceva –, ei sar pe președinte, îl iau și îl duc unde vor ei. El nu mai are nimic de spus, nu mai este președinte în momentul acela.
Cam așa este și cu inima și mintea: inima este președintele și mintea este bodyguard-ul. Inima ne conduce, pentru că spune Mântuitorul: „în inimă este comoara noastră și Împărăția cerurilor acolo se sălășluiește” (cf. Lc. 6, 45; Lc. 17, 21). Ea conduce, ea ne conduce, ne îndrumă, ne călăuzește. Ea este și motorul care ne dă râvna și curajul de a merge mai departe. Însă mintea trebuie să fie de pază. În momentul când inima o ia razna și este în pericol, atunci se schimbă rolurile: mintea ia conducerea și inima trebuie să se supună. Dar nu invers! De aceea trebuie să învățați să vă cercetați inima și să vă cunoașteți inima, să-i învățați rațiunile. Altminteri viața devine seacă și tristă. Și viața nu este tristă; viața este frumoasă.
Dragostea și îndrăgostirea sunt același lucru?
Când eram în școala militară am avut un profesor, un ofițer, care ne preda psihopedagogie. La un moment dat, la unul dintre cursuri, a pus întrebarea: „Cam cum credeți voi că se petrec lucrurile cu îndrăgostirea? Să vă explic eu cum stă treaba!” A început să ne explice. Pe măsură ce ne explica, începeam să îi dăm dreptate, dar la sfârșitul cuvântului l-am urât pentru că răsturna tot ce era mai frumos, mai înălțător în ceea ce privește iubirea. El spunea așa: „Procesul acesta de îndrăgostire este un proces matematic. Te întâlnești cu o fată și îi provoci anumite emoții. Arta este să știi ce anume îi provoacă o emoție mai puternică sau mai puțin puternică. Dacă reușești să-i provoci niște emoții succesive, fata aceea se va trezi că este îndrăgostită de tine, că nu mai poate fără tine.”
Mi-a trebuit mult timp ca să înțeleg unde greșea. Aceasta nu este dragoste cu adevărat. Este un proces chimic, psihologic, sau cum vreți să-i spuneți. Oricum, este trupesc și nu altfel. Simți că ai nevoie de respectivul pentru că ți-a făcut anumite lucruri. Procesul trupesc de îndrăgostire nu are cum să treacă de primul pas, de primul test, dacă vreți, care este încrederea. Trebuie să treceți pragul încrederii, care este foarte greu de trecut, să renunțați să așteptați ceva în schimb.
Dacă cineva te lasă să-l iubești este mare minune. Prinde-l, nu-l lăsa, străduiește-te să-l iubești cât poți de mult și inima singură își va găsi cale către cealaltă inimă; acesta nu mai este nici un proces chimic, nici mecanic, nici matematic, nici măcar metafizic, acesta este un proces dumnezeiesc: inima își găsește cale către cealaltă inimă.
Cum să îmi dau seama dacă iubesc cu adevărat persoana cu care sunt împreună?
Un Părinte a răspuns astfel la o întrebare similară: „Andrei, tu chiar vrei să știi cum să faci ca s-o iubești pe Maria?” „Da!” „Măi, sigur nu vrei să faci din Maria jucăria ta?’’ „Nu!’’ „Bine! Dacă vrei numaidecât să știi, eu îți spun: dacă vrei să o iubești pe Maria, împlinește-i poruncile!’’ Cum vrei tu să îi arăți unei fete că o iubești, dacă nu îi arăți în primul rând că există pentru tine, dacă nu îi arăți că ai încredere în ea?
Cum să îmi dau seama dacă persoana cu care sunt împreună este cea aleasă? Cum ar trebui să mă comport, cum să am inima față de ea?
Primul lucru practic, concret, pe care vi-l pot spune și pe care îl puteți face în acest sens este ca atunci când aveți o pornire de dragoste către cineva să nu vă apucați să o exteriorizați imediat. Nu puneți mâna pe telefon, nu trimiteți e-mail; țineți-o puțin în inimă la dospit, țineți persoana respectivă, gândul acela puțin în inimă și vedeți ce se va întâmpla după aceea. O să rămână aproape mai nimic din el pentru că se duce foarte multă zgură. În pornirea aceasta de dragoste sunt foarte multe componente, să le spunem așa, mai trupești ori mai puțin trupești, mai psihologice ori mai puțin psihologice, mai duhovnicești ori mai puțin duhovnicești. Sunt foarte amestecate, foarte confuze și încearcă să te ia pe sus. Lăsați inima să aleagă, să discearnă; lăsați inima să își arate puterea ei de a deosebi – are o putere foarte mare de a deosebi – lăsați-o! În felul acesta vă și îmbogățiți inima, vă și întâlniți cu persoana respectivă în inima voastră.
Acolo, în inima voastră, o să vedeți în scurt timp care este situația relației voastre cu persoana respectivă. În scurt timp o să ziceți: „Ei, parcă nu merită.” Sau dimpotrivă, dacă sentimentul crește, și dacă într-adevăr dă pe dinafară atunci da, sfinți să fiți și tot nu vă puteți opune. Dar lăsați inima să hotărască ea lucrul acesta, pentru că acolo, în inimă, ești tu cu sinele tău, față în față – atunci inima se face ca un cuptor de foc în care nu rezistă nici o zgură. Acolo se împlinește, nu se consumă, relația la nivelul cel mai înalt și mai profund totodată, pornind de la lucrurile imediate – simți nevoile imediate ale celuilalt, dacă îi e sete, sau foame –, până chiar la aspirațiile lui, la lucrurile fine, duhovnicești. Așa făcând o să vă dați seama și care e dragostea adevărată.
Dacă reușiți ca în rugăciunea voastră foarte intimă, foarte personală, să aduceți pe cineva, persoana respectivă e mare pentru voi, pentru inima voastră.
Cum să ne cercetăm inima?
Nu este foarte greu. Puneți-vă la rugăciune, stați în fața lui Dumnezeu fără să faceți nimic. Nu trebuie să ziceți „Doamne Iisuse”, nu trebuie să citiți paraclise, acatiste, nu, nimic. Vă puneți în fotoliu, în pat, în scaun, unde vreți, unde vă simțiți mai „voi” și stați așa, fără să faceți nimic, însă conștienți de prezența lui Dumnezeu. Stați voi, așa cum sunteți, în fața lui Dumnezeu. Dacă vreți să faceți ceva – faceți, însă important este să stați în fața lui Dumnezeu. Petreceți cât mai mult timp cu voi înșivă, singuri, și inima voastră singură va începe să vă vorbească, să vă spună, să vă întrebe, să vă arate.
Cum trebuie să procedăm cu acei băieți care vor să trăim în concubinaj? Este corect?
Răspunsul este de la sine înțeles. Concubinajul, asta lăsând la o parte păcatul grav pe care-l reprezintă, oferă doar un surogat de relație. Împlinind numai pofta trupească, el obligă de fapt sufletul să se supună trupului ca un rob, reduce sufletul la starea de accesoriu. Despre ce fel de iubire, de relație mai poate fi vorba? Nu vă mulțumiți cu orice, mai ales voi, fetelor. Nu renunțați la demnitatea voastră, nu vă lăsați călcate în picioare. Sunteți mult mai presus decât toate acestea.
Putem schimba ceva la persoana dorită?
Nu. Zic „nu” pentru că de obicei noi urmărim doar schimbări exterioare, și asta este extraordinar de nociv într-o relație, deoarece ne face să uităm cu totul de chipul lui Dumnezeu din celălalt, de acel „ceva” care-l face deosebit. Dacă o iubim nici nu încercăm să schimbăm ceva la o persoană iubită. Mitropolitul Antonie de Suroj zice: „Iubirea nu este oarbă, iubirea tocmai prin asta se caracterizează, prin limpezime, prin vedere; ea vede tot, și mai ales defectele”. Iubirea vede tot, însă se comportă exact ca acel iubitor de icoane, care observând o icoană foarte veche și foarte deteriorată, reușește să vadă dincolo de rupturi și de mizerii, reușește să vadă chipul dintru început al icoanei. Vede dincolo de rău, vede binele și nu numai că îl vede, dar este gata să își pună viața în slujba restaurării acelei icoane. De multe ori vin oameni căsătoriți, cu probleme, se ceartă de nu se mai poate și încep să își arunce unul în fața celuilalt: ea că el e prea bădăran și că o face de râs, el că ea nu ascultă și vorbește prea mult, etc. Și după ce se potolesc îi întreb: „Ia spune-mi tu, când ai luat-o pe ea de soție nu cumva ți s-a părut ție că e cea mai și cea mai?” „Da!” „Și de ce ai luat-o? Să o crești sau să o iubești? Ai luat-o pentru că tu ai fost singurul care a reușit să vadă dincolo de toate acele defecte, acel chip interior, acel frumos din ea pe care nu îl vede nimeni altcineva! Nu ai luat-o ca să îi faci nimic altceva decât să o iei așa cum este. Pentru că așa cum este, este cea mai frumoasă. Este cea mai frumoasă pentru tine, desigur, pentru că tu ai reușit să vezi acel ceva din ea”. Deci, nu iei pe cineva să îl crești, îl iei să îl iubești așa cum este. Este totuși o direcție, una singură în care nu numai că se poate să-l schimbi pe celălalt, dar chiar ești dator să faci asta, în virtutea aceleiași iubiri. Este vorba de cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice că „bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă” și invers. Adică dacă este vreo schimbare, atunci aceea să fie doar în direcția sfințirii noastre. Restul se „reglează” de la sine. Uneori avem doar părerea că ce vedem noi sunt defecte. Însă așa cum v-am spus, raportând la Hristos, la măsura sfințeniei, toate se limpezesc.
Dar nu trebuie să îl și mustrăm cu blândețe, cum se pune în Sfânta Scriptură?
Tot în Sfânta Scriptură se spune „Dacă este ceva vrednic de mustrare”, dar dacă nu, nu. De aceea, dacă vrei să vezi ce este vrednic de mustrare cu adevărat și nu știi clar, mai amână puțin, mai așteaptă, că doar nu dau turcii; ai răbdare, nu îi spune acum, mai lasă, lasă-ți inima să se așeze și după ce se așează inima și în continuare spui lucrul acela, atunci îl vei spune cu blândețe. Nu cauți să îl schimbi; dacă îl mustri cu blândețe îi atragi atenția.
Cum pot birui patima desfrânării?
Zic Sfinții Părinți: „Oricât de sfânt ai fi nu o să poți birui decât cu fuga”. Nimeni să nu se înșele vreodată că poate sta în fața acestei patimi și să biruiască. Niciodată, niciodată, oricât de sfânt ar fi. Aici înțelegem că nu putem primi pricinile păcatului, încrezându-ne în noi că vom rezista. Nu putem sta în fața pricinilor desfrânării și să ne luptăm, să ne amăgim zicând: „Asta nu-i nimic. Eu pot face față la provocarea asta și nu o să se ajungă nicăieri…” Bărbăția nu înseamnă mândrie prostească, nu înseamnă încredere în sine, ci stăpânire de sine. Ne luptăm cu pricinile, cu tentațiile care se ridică în noi, cu dorințele care vor să pună stăpânire pe inima noastră. Însă când vedem că locul, contextul în care ne aflăm prilejuiește păcatul, atunci bărbăția constă tocmai în a fugi, asemenea Sfântului și Dreptului Iosif, care a fugit lăsându-și în urmă până și haina. Iar al doilea lucru foarte important este că trebuie să învățăm, și asta repede, să urâm păcatul cu toată puterea. Cum zice în psalmi: „Cu ură desăvârșită l-am urât pe el” (cf. Ps. 138, 22). Dacă nu urăști păcatul acesta, nu se dezlipește de tine, stă lângă tine lipcă. Deci fugi de el și urăște-l cât poți.
Apoi aleargă la ajutorul lui Dumnezeu, mai ales la ajutorul Maicii Domnului. Este foarte important. Nu la ajutorul oricui, la ajutorul Maicii Domnului. Aduceți-vă aminte de Maria Egipteanca. Ea, cum știm din viața ei, se ridicase din desfrânare în momentul în care a vrut să intre în biserică. Și nu a putut. Și-a dat seama atunci, neputând să intre în biserică de trei ori la rând, că starea ei nu se potrivea deloc cu starea pe care ar trebui să o ai ca să intri să te închini la Crucea lui Hristos. Și atunci ce a făcut? Este extraordinar! S-a dus la Maica Domnului. Ea, cea mai desfrânată, s-a dus la cea mai curată! Și de ce vă zic asta? Pentru că atunci când aveți vreo ispită de genul acesta de necurăție, că-i cu mintea, că-i cu sufletul, cu trupul, primul lucru pe care vă vine să îl faceți este să fugiți de Maica Domnului. Ei bine, atunci să vă duceți la Maica Domnului, atunci, pentru că numai ea poate să vă ajute imediat. De ea fug dracii ca de nu știu ce.
Numai Maica Domului știe cu adevărat, dar cu adevărat, ce înseamnă înălțimea fecioriei. Din acest motiv, numai ea vă poate ajuta cu treaba aceasta. Deci, când aveți ispite de genul acesta, mergeți rapid la Maica Domnului. Cum ziceam noi în armată: Fuga, marș! Asta înseamnă peste 370 de pași pe minut! Să vă văd că alergați așa!
Trebuie să mergem și la duhovnic?
Evident că la duhovnic trebuie să vă eliberați de păcatul acesta. Dar ce faceți până ajungeți la duhovnic? Avva Pimen cel Mare a fost întrebat: „Cât timp va avea putere păcatul asupra omului?” Și el a zis: „Când a zis omul: «Am greșit, iartă-mă!» a încetat păcatul asupra lui.” Aici este o distincție pe care ar trebui să o învățați pentru că veți avea nevoie de ea. Una este puterea păcatului asupra ta și alta este prezența păcatului în tine. De îndată ce omul a zis: „Am greșit, iartă-mă!”, a încetat păcatul asupra lui, a zis Avva Pimen cel Mare. Adică de îndată ce te-ai pus înaintea lui Dumnezeu și ți-ai reprecizat poziția, și zici: „Doamne, am greșit, dar eu pe Tine Te vreau. Am greșit, iartă-mă!”, din momentul acela păcatul a pierdut frâiele prin care te conducea pe tine. N-a dispărut din tine. El va dispărea abia atunci când te vei duce la spovedanie și vei mărturisi. Dar până să ajungi la spovedanie, ai nevoie de momentul acesta de reprecizare a poziției tale în fața lui Dumnezeu, de trezire și de a pune iar începutul cel bun, de a o lua iar de la zero: „Am greșit dar ce a fost a fost, hai să o luăm de la început.”
Ce înseamnă să ai curaj? Cum putem să îl dobândim?
Numai din relația cu Dumnezeu. A fost întrebat un părinte în Pateric cum să dobândim smerenie și el a răspuns: „Stai lângă cel smerit, sălășluiește-te lângă cel smerit”. Să știți că virtuțile acestea esențiale – smerenie, iubire, bărbăție –, sunt foarte molipsitoare pentru că ele vin de sus în jos, vin de la Dumnezeu. Stați pe lângă cel care are așa ceva și o să vă molipsiți de la el. Altfel nu.
Nu știu pe ce cale să o apuc: mănăstire sau căsătorie. Ce să fac?
Nu îți recomand altceva decât rugăciune foarte insistentă și o cercetare amănunțită, cu inimă de judecător. Pune lucrurile pe masă și fii sincer: ce vrei? Dar numai alege una. Nu sta așa. Cum zicea Părintele Arsenie Papacioc: „starea de nehotărâre e stare de iad”. Alege o cale. Dar nu alege așa, oricum. Pune-te cu cărțile pe masă, sincer, și alege. Și atunci ce se va întâmpla? Cum zice în psalmi: „Cine este omul care se teme de Domnul? Lege va pune lui în calea pe care a ales-o” (Ps. 24, 13). Cine a ales-o? Omul. Din text e clar că omul a ales calea aceea. Dar care om? Care se teme de Domnul. Deci vrei să alegi o cale care să îi fie plăcută lui Dumnezeu? Alege! Bun, ai ales-o pe aceea. Ei bine, Dumnezeu îți va pune o lege în calea aceea, îți va pune niște jaloane, că ai jura că aceea a fost calea pe care a vrut-o Dumnezeu pentru tine. Chiar dacă nu a fost aceea, nu contează. După ce ai ales-o, Dumnezeu pe aceea o ia și o îmbrățișează ca și cum e cea pe care ți-a dat-o El. Numai să o faci în condițiile acestea: să te temi de El și pentru El să o faci și atunci orice cale ai lua, El ți-o îndreaptă și te duce exact unde trebuie.
Vreau să mă căsătoresc, dar nu am cu cine. Ce să fac?
Roagă-te, Dumnezeu îți va trimite. Nu se poate să nu o facă.
Suntem foarte împrăștiați. Cum ne putem aduna? Începem un lucru și nu îl ducem la bun sfârșit. Ce putem face?
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu o să poți niciodată să faci un lucru cu forța necesară și cu râvna trebuincioasă dacă nu vei fi convins mai întâi că acel lucru îți este ție de folos”. Deci în primul rând cercetați-vă, fiți foarte treji, foarte conștienți de ce faceți un lucru, pentru ce vă trebuie lucrul acela și după aceea puneți-vă și faceți-l. Așa vă puteți aduna, fiind mai treji; împrăștierea înseamnă absență, înseamnă că nu trăiești.
Care este limita dintre a-ți vedea la rece păcatele, ca un judecător, și a intra în deznădejde din cauza asta?
Limita este „Iartă-mă!”. „Iartă-mă” este ca un cursor, îl pui fie la început, fie la sfârșit. Dacă îl muți mai încolo deznădejdea e gata. Dacă după ce ai început să îți vezi păcatele zici repede „Iartă-mă”, nu mai încape deznădejdea.
Doresc să pot să îmi iubesc aproapele, dar mă surprind deseori invidiind pe cei de lângă mine. De ce?
Pentru că încă nu am gustat adevărata iubire, adevărata smerenie. Îți dorești tu să îl iubești pe aproapele? Până nu vrei să îl iubești pe aproapele ca dintr-o poruncă, ca și cum de asta depinde viața ta, nu cred, nu te cred că vrei să îl iubești pe aproapele. Când vrei să faci lucrul acesta atunci te silești, te rogi, nu ai liniște până când Dumnezeu nu îți dă răspuns, nu te ajută să îl faci. Când tu Îl stresezi atâta pe Dumnezeu cu problema aceasta se va întâmpla ca în pilda cu judecătorul nedrept și cu văduva: îți va face dreptate ca să nu vii mereu să-i faci supărare (cf. Lc. 18, 1-8). Vrei să îl iubești pe aproapele? Ia-l cu tine la rugăciune și atunci vei vedea. Adu-l cu tine la rugăciune până se rezolvă problema.
Suntem foarte grăbiți, nu mai avem timp de rugăciune. Ce să facem?
Spunea Mitropolitul Antonie de Suroj: „Așa să vă rugați, așa să stați la rugăciune, ca și cum ați avea o veșnicie la dispoziție cu Hristos”. Ai doar 10 minute timp pentru rugăciune, pentru că trebuie să pleci la școală? Pune alarma să sune și ia-ți grija de la timp. Și acele 10 minute stai liniștit în fața lui Hristos, ca și cum stai în veșnicie. Împotriva acestui timp care se va strânge și se va scurta până când nu va mai fi, întotdeauna este la îndemâna noastră veșnicia. Dar petreceți-vă veșnicia cu Hristos. Începeți de pe acum să faceți lucrul acesta ca să nu vă treziți mai târziu că va trebui să vă petreceți veșnicia cu un străin. Zice Sfântul Simeon Noul Teolog: „Atâta cât Îl vom vedea pe Hristos în viața aceasta, atâta Îl vom vedea și în cealaltă”. Să nu fie nouă să nu Îl vedem deloc în cealaltă viață.
Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C. și tinerii aflați la Mănăstirea Putna pe 1 ianuarie 2012
*
Care sunt principalele preconcepții, greșeli în relația cu un duhovnic? Ce se poate cere și aștepta de la un duhovnic?
Mă voi opri la două aspecte cu un impact major în relația cu duhovnicul. Primul ar privy distincția pe care trebuie să o facem între preotul care primește mărturisirea păcatelor și dă dezlegarea de ele în numele lui Dumnezeu și părintele duhovnicesc. De cele mai multe ori se face confuzie între cei doi, cu consecințe negative. Dacă vedem în preotul care primește mărturisirea mai curând pe părintele duhovnicesc, atunci dialogul nostru va fi concentrat supra discutării problemelor și a soluțiilor pe care le așteptăm de la el. În acest caz, se minimalizează conținutul propriu zis al Tainei Sfintei Spovedanii, care privește mărturisirea clară a păcatelor, însoțită de părerea de rău și de făgăduința de a nu le mai repeta, și dă dezlegarea de păcate. Lucrul acesta este cel mai frecvent în cazul tinerilor. Dacă vedem în preot numai pe slujitorul bisericesc care primește mărturisirea păcatelor și dă iertarea – deși nu este puțin lucru, ci chiar mult mai important decât orice sfat duhovnicesc – atunci putem neglija relația duhovnicească de îndrumare și de ascultare, de supunere a voii tale unui părinte. Este important să facem distincție între cele două slujiri. Cea mai eficientă sfătuire este cea care se face în scaunul spovedaniei, dar sfătuirea se poate face în orice alt context. Poate că cel mai bine ar fi să facem noi o foarte clară distincție între mărturisirea propriu-zisă a păcatelor, căreia trebuie să-i acordăm maximă atenție și să n-o strecurăm printre discuții lungi cu duhovnicul, pe de o parte, și îndrumarea duhovnicească, pe de altă parte.
Un alt aspect legat de duhovnic îl reprezintă riscul de a-l încărca pe duhovnic cu sarcini și ipostaze care nu țin de condiția lui de duhovnic. Acesta devine la un moment dat un înlocuitor, un substitut sau o proiecție ideală a ceea ce lipsește credinciosului. Dacă tânărul nu are un tată pe placul lui există riscul să-l înlocuiască cu duhovnicul, ceea ce este greșit. Dacă soția nu are un soț pe placul ei, există riscul să deplaseze raportarea ei la bărbat către duhovnic. Nu mă refer la sentimente necurate, ci la raportarea propriu-zisă ca fire femeiască la fire bărbătească. Aici este riscul cel mai mare și cel mai frecvent, hrănit și de faptul că soțul reprezintă o concretețe verificabilă din toate punctele de vedere, care-și face foarte repede vădite neputințele, în timp ce duhovnicul reprezintă o proiecție ideală a bărbatului. Am în vedere mai ales nevoia soției de a se raporta la autoritatea bărbatului și predispoziția frecvent întâlnită la femei de a plonja în reverii și lumi utopice.
În astfel de situații duhovnicului i se cere să preia coordonarea în amănunt a vieții respectivului credincios, să dea soluții la toate problemele cu care se confruntă acesta. Intră în discuție aici încă o chestiune foarte delicată: până unde poate duhovnicul să-și asume deciziile privind viața cotidiană a credinciosului. Poate el să hotărască dacă să se căsătorească sau nu, cu cine să se căsătorească, ce facultate să facă, ce serviciu să ia, ce afaceri să facă, dacă să se împrumute sau nu la bancă?
Punctul meu de vedere este că duhovnicul nu trebuie să hotărască în locul unei alte persoane, că fiecare persoană umană, în temeiul libertății și al responsabilității, trebuie să-și asume în cele din urmă exclusiv orice hotărâre. Duhovnicul poate să-l ajute să înțeleagă mai bine lucrurile și mai ales să deslușească impactul duhovnicesc al oricărei decizii. El îl poate ajuta pe credincios să-și citească mai bine motivațiile lăuntrice, resorturile adânci, intențiile ascunse care l-ar determina spre o decizie sau alta. Dar nu cred că este bine să hotărască în locul altei persoane.
Pr. Constantin Coman
*
Faceți din duhovnicul vostru un prooroc, apropiindu-vă de el cu o inimă smerită și înclinată spre ascultare.