Gânduri pentru tineri. Povestea este doar un pretext, un prilej de meditație.
Ni se întâmplă tuturor să ne aducem aminte de anii copilăriei. Un cântec, un ghiozdan în spatele unui puști care își trage cu greu picioarele venind de la școală, vederea unei plăcinte cu brânză sau a unei înghețate cu fistic, sunetul pe asfalt al unei mingi de fotbal, mirosul freziilor pe care le cumpăram pentru Doamna pe 8 martie, oricare dintre acestea pot declanșa acea memorie afectivă care ne reintroduce pentru o clipă în atmosfera primilor ani de școală. Apoi, copilăria nu poate fi despărțită de lumea basmelor și a poveștilor, pe care le-am auzit mai întâi citite de părinți sau de bunici și pe care mai apoi, printr-a doua, a treia, am început să le explorăm singuri. Primele cărți citite, cu greutate, după ce mai întâi răsfoiam cartea să vedem câte pagini are povestea, să nu fie prea lungă, le silabiseam: a fooost o da-tă ca ni-cio-da-tăăă... Și era frumos. Ne bucuram că începem să putem desluși tainele cărților, că aflam istorii noi. Când nu înțelegeam îi întrebam pe cei mai mari: de ce a plecat Făt-Frumos de acasă? De ce fata babei era așa de rea? Și alte întrebări pe care le pun copiii care caută să înțeleagă ceea ce nici oamenii mari nu înțeleg întotdeauna.
Am recitit o parte din povești mai târziu și le-am priceput altfel. Am văzut că sunt pline de înțelepciune și că dacă le citim cu inimă curată și le interpretăm în cheie creștină sunt chiar pline de teologie. Înțelegem în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte că un copil este un dar de la Dumnezeu și că nașterea și viața noastră nu-și găsesc deplin rostul decât în dobândirea veșniciei, a tinereții fără bătrânețe. Că nici o bogăție sau frumusețe din viața pământească nu pot mulțumi desăvârșit pe om și că pentru a ajunge în tărâmul vieții fără de moarte trebuie să trecem prin multe încercări, prin ținutul Scorpiei și al Ghionoaiei. Învățăm ce este prietenia din Povestea lui Harap Alb, ascultarea din Capra cu trei iezi, hărnicia din Fata babei și fata moșului.
Întoarcerile noastre, din când în când, în lumea copilăriei pot fi cu folos. Sunt prilej de îmbogățire sufletească atât prin retrăirea, în trecere, a nevinovăției molipsitoare a primilor ani de viață cât și prin înțelegerea cu altă minte a cuvintelor bunicilor sau părinților, a poeziilor, poveștilor sau basmelor care ne-au bucurat la acea vreme.
Nu de puține ori îmi vine în minte, atunci când întâmpin o greutate sau când trebuie să sfătuiesc pe cineva care nu este foarte aproape de Biserică, teologia Punguței cu doi bani.
Punguța cu doi bani este o poveste pentru copii auzită de Ion Creangă pe Valea Ozanei și publicată în 1875.
Scrisă pe înțelesul celor mici dar și „a celor mari” (Micul Prinț al lui Antoine de Saint Exupery se îndoiește că cei mari pot înțelege lucrurile simple), ne prezintă încercările și nedreptățile prin care trece un „personaj” pe care, de altfel, fiecare gospodar îl are în ograda lui. Un cucoș.
Așa cum știm cu toții firul povestirii, un moșneag pofticios și hapsân sfătuit de o babă fără de minte își bate cocoșul pentru a face ouă. I se cere așadar „curteanului” ceea ce el nu poate da, căci cine a mai văzut cocoșul să facă ouă? Dumnezeu însă rânduiește să facă și el ceva pentru a scăpa de bătaie și a aduce bucurie stăpânului său. Și așa se întâmplă că cocoșul cel „neascultător” primește în dar o pungă cu galbeni. Dar darul, nu de puține ori, atrage invidie și dorințe străine. Un boier îi fură punga. De acum încep a i se face alte nedreptăți care par să fie din ce în ce mai mari. Prietenul nostru însă nu-și pierde curajul. Glasul lui se aude ca o rugăciune repetată fără încetare: Cucurigu boieri mari dați punguța cu doi bani!
Boierul cel nedrept, ca toți oamenii cei nedrepți care vor să ascundă fapta cea rea, înciudat, poruncește vezeteului: Mă! ia cocoșul ist obraznic și-l dă în fântâna ceea, sperând să înece odată cu cocoșul și glasul care-l chinuia. Dar nimic nu folosește căci printr-o minune cocoșul prigonit înghite toată apa și ieșind afară din adâncul fântânii își continuă cererea.
Ei, las’ că ți-oiu da eu ție de cheltuială, măi crestatule și pintenatule! Și așa cocoșul a fost aruncat în cuptorul cu jăratec. Cum vede și astă mare grozăvie începe a vărsa apa cea din fântână pe jăratec, până ce stinge focul de tot și răcorește cuptoriul. Ieșit de acolo fuge grabnic la fereastra boierului: Cucurigu boieri mari dați punguța cu doi bani! Și așa pentru a scăpa de amintirea cea rea care începe să fie coșmar, boierul a poruncit să-l piardă aruncându-l în cireada boilor și a vacilor. Dar nu fu chip să scape de el căci cocoșul înghiți totul, și tot răul îl prefăcu în bine și cântatul nu mai contenea. Încercările prin care trece, se vede treaba, îl fac tot mai puternic. Boierului îi veni o altă idee. Am să-l dau în vistieria cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca și-oiu scăpa de dânsul. Dar nici așa nu reuși nimic. Acum după toate cele întâmplate, boierul văzând că nu are ce-i mai face - căci împotriva adevărului nu poate sta întreaga lume – i-azvârli punga. Și așa, cu mare pagubă, a scăpat de glasul cel tulburător. Cu mare pagubă căci și păsările toate din ograda boierească s-au luat după cocoșul cel ce cu îndrăzneală a înfruntat toată urgia. Ducă-se și cobe și tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici! Și ajunge cocoșul acasă cu toată bogăția, și bucuria a fost cu mult mai mare decât întristarea. Și multă laudă primi de la stăpân, care se umple de voie bună, căci a înțeles și moșneagul că l-a prigonit fără de minte.
Ceea ce este frumos de înțeles din această istorisire a lui Creangă este că încercările vieții întotdeauna pot deveni o șansă dacă știm cum să le abordăm. O șansă de îmbogățire duhovnicească în primul rând. Nu căutăm necazurile – sfinții în marea lor majoritate s-au ferit din calea prigonitorilor – dar profităm de ele pentru progresul nostru duhovnicesc atunci când Dumnezeu le îngăduie. Ca să vină mângâierea dumnezeiască trebuie să lipsească mai întâi mângâierile cele mincinoase.
În general asociem suferința cu ceva rău și nu o putem înțelege ca pe o pronie dumnezeiască. Totuși ea este o binecuvântare pentru cel credincios. Încercările vieții ne pot aduce ceea ce nu primim învățând la școlile cele mai înalte, ce nu putem obține prin mulțimea banilor sau prin putere.
Suferința ne face mai sensibili, ne ajută să-l înțelegem pe celălalt. Dacă ești bolnav sau ai trecut prin boală îl înțelegi mai bine pe cel bolnav, dacă ai trecut prin lipsuri materiale îl înțelegi pe cel sărac, dacă ești singur îi înțelegi pe cei singuri. În necaz mândria se înmoaie și omul semeț care până mai ieri privea peste ceilalți, începe să comunice, să-i descopere pe cei de lângă el, învață să asculte, să se împrietenească de-adevăratelea cu oamenii. Realizăm că putem vedea mai bine printr-o lacrimă decât printr-un telescop. În suferință avem acces la o mulțime de taine, și ceea ce este cel mai important, poate... ne descoperim pe noi înșine. Suferința ne oferă răgazul. Iată câte binecuvântări!
Suferința trece, dar faptul de a fi suferit nu trece niciodată. Ceea ce am înțeles în timp de încercare, rămâne.
Și uite așa, dacă voiește omul să învețe, învață în viață din tot lucrul și din toată întâmplarea. Iar de nu voiește a învăța, nu învață nici cu cei mai mari înțelepți primprejur.
Vedem în fiecare zi situații de viață. Oameni care în boală, în lipsuri sau marginalizați au rămas cu Dumnezeu dar și cazuri când s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu. Oameni care au răbdat, și au nădăjduit, și s-au înțelepțit, și oameni care au deznădăjduit ori s-au sinucis, sau au făcut pact cu diavolul pentru a dobândi putere, sau bani, sau sănătate, sau pentru a se căsători. Cunoaștem cazul lui Faust, care și-a dorit foarte mult să dobândească cunoaștere sau cazul lui Simon Magul care a vrut să cumpere cu bani darul lui Dumnezeu și care aude de la Sfântul Apostol Petru: Banii tăi să fie spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agonisește cu bani. Rămânem cu Dumnezeu, singurul care ne poate oferi tot ceea ce ne este de folos. Dumnezeu odată cu încercarea aduce și scăparea din ea, ca să putem răbda (I Cor. 10, 13). Nu merită să reușim în viață cu prețul compromisului sau al nedreptății. Vom trăi cu teamă și fără bucurie. O conștiință curată și nădejdea vieții veșnice este cea mai mare avuție.
Sfinții și eroii au fost cu toții oameni care au avut experiența suferinței. Ne place să le citim viețile. Au rămas în istorie ca modele de tenacitate, de înțelepciune și de credință. Ne bucură și ne fascinează să stăm de vorbă cu bătrânii care au trecut prin război sau au suferit pe nedrept în temnițele comuniste sau au suferit foametea din ’46–’47. Cuvântul lor are putere, exemplul lor ne întărește, ne încurajează.
Parcă am vrea să facem și noi ceva măreț, deosebit. Să ne încercăm forțele. Dar ce facem când apare oboseala? Ce facem când suntem împiedicați sau ironizați chiar de cei care par să ne fie prieteni, când apar primele eșecuri? Fără efort și fără încercări nu putem avea nici reușită și nici bucurie adevărată.
Este un moment, o vârstă când fiecare dintre noi se întreabă: ce sens are viața aceasta, ce sens are viața mea? Ce scop, ce direcție doresc să-i dau? Asta este tinerețea! Un timp privilegiat pe care Dumnezeu îl dăruiește fiecăruia dintre noi pentru a-și descoperi drumul său, vocația; timpul când fiecare caută... asemenea tânărului din Evanghelie. Caută un răspuns la întrebările esențiale legate de viața sa. Tânărul caută un loc al său în această existență și totodată îl caută pe Dumnezeu. Chiar dacă adesea nici el nu știe că-L caută. Este sădită în ființa noastră această căutare. Sunt tineri care zboară la înălțimi mari, alții care zboară la înălțimi mici sau chiar își târâie aripile frânte și inutile pe pământ.
Descurajarea de a mai învăța când nu se întrevăd locuri de muncă este o neîncredere în Dumnezeu. Se spune că regina Isabella a Spaniei văzând dorința și credința lui Columb de a descoperi noi pământuri i-ar fi spus: dacă pământul pe care-l cauți nu există, Dumnezeu pentru credința ta îl va crea.
Tinerii trebuie învățați și ajutați să zboare cât mai sus, cât mai aproape de Dumnezeu. Acolo se respiră un alt aer și se oferă o altă vedere a lucrurilor, un alt peisaj. Acest lucru nu se poate fără bărbăție. Apoi această înălțare nu se face așa cum am fi tentați să credem, prin afirmare de sine, ci prin renunțare de sine, prin afirmarea celuilalt. Așa cum învățăm din troparul celui mai cunoscut sfânt al Ortodoxiei, al sfântului Nicolae: Cel ce ai câștigat cu smerenia cele înalte și cu sărăcia cele bogate. Tinerii își cultivă talentele nu doar pentru obținerea unei poziții sociale, ci pentru a-i ajuta mai competent pe ceilalți. Dorim să ne dezvoltăm toate capacitățile pentru a putea fi mai deplin milostivi cu cei în nevoi. Ne formăm pentru ca viața noastră să fie un dar pentru cel de lângă noi. Ne pregătim pentru a putea oferi. Să lăsăm să se facă voia lui Dumnezeu cu noi. Să acceptăm și bucuriile vieții și greutățile ca de la Dumnezeu. Nu vom greși. El vrea să ne pregătească ceea ce este mai bun pentru noi, pentru fiecare.