O poveste din Bucovina
După 1990 am aflat despre istoria românilor din nordul Bucovinei din cartea Aniței Nandriș, din satul Mahala, despre cei 20 de ani de deportare în Siberia. Amintirile de mai jos sunt ale altei bucovinence, Raveica Magas, din satul Dimca, despre refugierea în teritoriul românesc. Dincolo de tragismul unor vieți, pământuri și comunități scoase din matca lor, aceste amintiri, ca și ale Aniței Nandriș, sunt străbătute de fiorul încrederii în lumina pe care numai Dumnezeu o poate aduce într-o istorie silnică.
Mă numesc Magas Raveica și sunt născută în satul Dimca, județul Storojineț din Bucovina de Nord. Am avut o copilărie fericită până la vârsta de 5 ani.
Copilăria a fost umbrită prima dată în anul 1940, când în satul nostru au venit rușii. Am trăit un an de zile sub ocupația sovietică. Au început deportările. Tata avea un coleg de școală care era secretar la primăria din sat. Când rușii au ocupat satul l-au lăsat în funcție cu condiția să nu se afle nimic din ceea ce se discută la primărie. Atunci s-au făcut listele cu familiile care urmau să fie deportate în Siberia. El l-a anunțat totuși pe tata, pentru că erau prieteni buni, spunându-i: „Dacă se află că te-am anunțat că ești pe lista deportaților, mâine mă împușcă. Ți-am făcut o favoare: te-am pus ultimul”. În fiecare noapte la casa oamenilor care urmau să fie deportați venea o dubă neagră; îi luau cu forța și îi duceau la trenul care aștepta în gara de la Hliboca. Așa au fost deportate, seară de seară, peste 40 de familii. În total, din satul nostru am fost pe listă 60 de familii.
A fost foarte greu. Am trăit sub teroare. La trei zile mama cocea pâine, pentru că se gândea că pot începe deportările de la coada listei și ne prind nepregătiți. Într-o geantă mare aveam puse hainele mele, ale surorii și ale părinților, iar în altă geantă erau pregătite alimente. În fiecare seară mama pregătea bagajele ca să fim deportați. Spre primăvară nu au mai deportat, nu știm de ce. În vară, ca prin iunie-iulie, armata română ne-a eliberat. Câtă bucurie a fost atunci!
Plouase. Femeile au scos covoare și le-au așternut pe șosea la intrarea în sat, aproape de biserică. Satul nostru se afla pe șoseaua care lega Cernăuțiul cu Storojinețul. Armata a înaintat încet. Femeile au pregătit plăcinte, au tăiat găini, au făcut friptură și au ieșit în fața armatei române. În fruntea armatei era un ofițer pe un cal mare, alb. O tânără a pregătit o coroană cu flori și a pus-o pe gâtul calului ofițerului. Oamenii au îngenuncheat în fața armatei noastre, în fața armatei române. Rușii au plecat imediat.
În ianuarie 1944 tata a fost mobilizat și a plecat pe front. Rușii înaintau spre țara noastră de parcă erau un potop. Nu s-a mai putut rezista. Din armată tata i-a trimis mamei o telegramă în care îi spunea să meargă la Mitropolie, să ia repartiție și foi de drum și să se refugieze, pentru că, dacă nu se refugiază și Bucovina va fi ocupată, el nu se mai întoarce acasă. Mama a mers la Cernăuți, a luat foile de drum și a fost repartizată în orașul Turnu Severin, în Oltenia. Unchiul mamei, mai mare, a venit cu noi, fiindcă mama era singură și cu trei copii. Era în ziua de Buna Vestire. În alți ani, când mergeam la biserică, spuneam Crezul în mijlocul bisericii la Sfânta Liturghie. În ziua aceea nu s-a mai putut merge, ne-am refugiat și noi și părintele și foarte mulți învățători din sat.
Am ajuns la gară a doua zi dimineața. Pe unchiul nu l-au mai primit în tren, era arhiplin. De la Suceava până la București am făcut două săptămâni cu trenul. Fratele meu avea 7 luni și norocul lui a fost că mama încă îl alăpta. Majoritatea celorlalți copii sub un an, pe care mamele nu i-au alăptat, au murit.
Trenul era atât de lung încât tinerii coborau, culegeau ghiocei și viorele – era primăvara, martie – și în capăt se urcau din nou. Când trenul stătea în următoarea gară, fugeau înapoi în vagonul din care coborâseră.
Mergeam foarte, foarte încet. De la București am ajuns cu un alt tren la Turnu Severin și apoi la Strehaia. Pe când stăteam la primărie în Strehaia, un bătrân pe nume Cârstea Dumitru a venit direct la mama și i-a spus: „Copilă, eu te iau pe tine și pe copiii tăi și o să stați la mine până o să vină să te ia soțul tău”. Și-a dat seama că tata era plecat pe front. Tata avea 31 de ani atunci. Am plecat cu carul cu boi până în satul Gemenii. Ne-a cazat într-o casă mai mică pe care o avea în curte. Moș Cârstea era foarte îndurerat. Fiica lui avea o fetiță de 6 luni și îi murise soțul pe front, iar fiul lui, Ioan, era dispărut pe front și nu se știa nimic de el. Bătrânul s-a purtat foarte frumos cu noi.
Pe data de 5 august a venit tata. Mama i-a scris la unitate vreo șapte scrisori în care l-a anunțat unde ne-am refugiat. Tata a fost rănit, a fost internat în spital și acolo s-a îmbolnăvit de tifos. Totuși a scăpat cu viață. Spunea că numai rugăciunile l-au salvat. A bătut la poartă, era ora 10 seara. Mama m-a trimis să văd cine bate. De după poartă o voce m-a întrebat: „Fetițo, mama ta este acasă?” Zic: „Da.” „Spune-i să vină la poartă.” Când a spus asta i-am recunoscut vocea, am deschis poarta și m-am aruncat de gâtul lui. L-am adus de mână în curte la moșul Cârstea. Când l-a văzut, moșul a început să plângă și i-a spus: „Fiule, credeam că te-ai pierdut și tu ca cei doi copii ai mei. Bine că ai venit. Uite, până acum am avut eu grijă de copiii tăi și de soția ta; de acum să ai tu grijă și Dumnezeu.”
Tata a mers la Patriarhie și i s-a dat post de cântăreț în parohia Chitila. Părintele Popescu de acolo l-a primit foarte frumos. Eram foarte fericită. Mergeam în continuare la biserică. Părintele Popescu era foarte mulțumit de felul cum spuneam Crezul în mijlocul bisericii – lumea era în genunchi, numai eu stăteam în picioare, sub policandru, cu mâinile împreunate pentru rugăciune.
În octombrie ’44 la București s-a instalat un consulat sovietic. În luna noiembrie s-a dat un decret care spunea că toți oamenii care au rămas în Bucovina de Nord în anul ’40 sub ocupația sovietică sunt considerați cetățeni sovietici și sunt obligați să plece înapoi. Noi trăiam fericiți, liniștiți. În familia noastră domneau pacea și liniștea și așteptam ziua fericită când ne vom întoarce acasă în Bucovina de Nord. Însă în gară la Chitila erau trenuri întregi care adunau refugiații din jurul Bucureștiului și îi duceau înapoi în URSS.
Tata s-a sfătuit cu părintele Popescu. Acesta l-a sfătuit să plece, pentru a nu fi ridicați și noi. Am tras căruța noastră într-o magazie mare din curtea părintelui Popescu. Împreună cu el, tata a făcut un cort pe căruță din pături, din resturi de covoare vechi de la biserică. Am lăsat totul, ne-am urcat în căruță și la 12 noaptea am plecat spre Bucovina. Părintele i-a făcut rost tatei de o hartă, ca să nu venim pe șosea, ci prin sate, pe drumuri lăturalnice dar paralele cu șoseaua, ca să putem ajunge în Bucovina. După 4 săptămâni de drum am ajuns în Lunca Sucevei. Ne-am spălat, tata s-a bărbierit și am mers la Arhiepiscopul locului. I-a povestit absolut totul. Înaltpreasfințitul s-a bucurat că l-a văzut, ținea foarte mult la el, și i-a spus că îi dă o parohie lângă Frasin, la Fundul Moldovei, pentru că acolo este un preot foarte bun, Todiraș, care o să ne mai ocrotească. Când am ajuns a doua zi după masă în comuna Fundul Moldovei am văzut șapte căruțe pline cu refugiați. De o parte și de alta mergeau milițieni care îi duceau la tren. Noi eram în cort; tata era brunet și s-a mascat să se creadă că suntem țigani și am poposit la casa parohială. Părintele ne-a spus că am nimerit în gura lupului, pentru că șeful de post a trecut la comuniști și a denunțat refugiații. Tata a mers din nou la Înaltpreasfințitul, care i-a dat parohie în comuna Gemenea, unde am stat timp de 2 ani. În ’47 ne-am mutat în comuna Putna.
Tatăl meu a fost arestat timp de șase luni pentru că l-a ajutat pe Cenușă, un om care s-a ascuns prin pădure după ce i-a condus pe nemți împotriva rușilor. Toată lumea îl ajuta: și cei din Sucevița, și cei din Vatra Moldoviței, și cei din Putna. A rezistat mulți ani așa, sprijinit de oameni. Noi locuiam într-un canton și la noi veneau și dormeau milițienii și securiștii care îl urmăreau. La început Cenușă trăia cu impresia că tata îi cheamă ca să îl urmărească.
Eu cu sora mea am venit la mănăstire ca să sfințim pasca. Dimineața, când ne-am întors, la pod, aproape de locuința noastră, ne-a ieșit în cale Cenușă și ne-a cerut să îi dăm pască și ceva sfințit. Cenușă mi-a spus: „Domnișoară, tatăl dumitale mă urmărește cu milițienii ca să mă împuște. Transmite-i că de multe ori am vrut să îl împușc, dar m-am gândit că are copii”. Eu am început atunci să plâng și i-am povestit că tata a scăpat de pe front, iar el vrea să îl împuște în casă. I-am spus că nu avem locuință, că suntem refugiați și stăm în cantonul din pădure.
De atunci l-am sprijinit, i-am dat de mâncare până când el singur s-a predat, într-o toamnă. Știam de la oamenii din sat că el este contra regimului. Cunoșteam meritul lui de a fi condus armata germană împotriva armatei rusești care voia să ocupe Putna și să stabilească granița aici. În mintea mea de copil mă gândeam că va veni momentul când rușii vor fi învinși și că el este un mare patriot. Aveam o anumită repulsie față de ruși, pentru că ne-au deportat și ne-au lăsat săraci lipiți pământului, pentru că ne-au ocupat Bucovina, pentru că ne-au prigonit și ne-au privat de drepturi o perioadă de timp. M-am gândit să îl ajut, sperând că îi vom putea învinge odată pe sovietici cu mai mulți oameni ca el. I-am dus mâncare întreaga vară, aproape zilnic. Când plecau tata și mama de acasă, eu făceam repede o mămăligă, luam niște brânză cu smântână și niște cartofi și mergeam la pădure. Îi duceam mâncare caldă la marginea pădurii iar el îmi lăsa în acel loc vasul din ziua anterioară. După aceea am aflat că și tata îi ducea de mâncare, fără să știm unul de celălalt. Chiar dacă era un simplu țăran, Cenușă era un om deștept, învățase limba germană pe front, era un bun soldat și un mare patriot.
Într-o duminică după amiază am venit la mănăstire, la vecernie. Tata fusese arestat a doua oară, pentru că preluase un serviciu cu lipsuri în contabilitate și l-au acuzat de complicitate la delapidare. Mama s-a îmbolnăvit de supărare. Eram distrusă, nu știam ce să fac. În timpul vecerniei, de la strană am auzit o voce care citea Psalmul 142. M-a impresionat atât de mult, încât am venit acasă și am învățat acest Psalm și de atunci nu mă culc niciodată fără să îl spun. De atunci mi-am spus că nu voi face un pas în viața mea fără să vin la mănăstire să mă rog. Am hotărât să vin să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Așa l-am cunoscut pe părintele Iachint Unciuleac, care era exact cu 10 ani mai mare ca mine. Îmi amintesc că, atunci când i-am povestit că sunt refugiată, a adus o hartă cu România Mare, cu Ardealul întreg, cu Dobrogea, cu Basarabia și cu Bucovina împreună. M-a întrebat: „Ai văzut vreodată harta asta?” „Da, părinte, am văzut-o. Îmi stă în suflet harta aceasta.” Părintele mi-a spus: „Odată și odată, România va fi la fel. Dacă nu eu, dacă nu tu, soro Raveica, alții o vor întregi din nou.”
Cu un an înainte de a merge la facultate m-am gândit să merg în satul meu natal. Când am trecut granița pe la Vadul Siret parcă mi s-a oprit respirația deodată. Aveam o greutate pe suflet; nu mai aveam răbdare să ajung la Hliboca, să cobor acolo în gară.
De la Hliboca am pornit pe jos până la Dimca, cum făceam în copilărie. Aveam de urcat un deal; l-am urcat foarte greu. Eram tânără, însă m-au copleșit amintirile; nu-mi puteam șterge lacrimile. Făceam câțiva pași și mă uitam în jur – pământul părinților noștri. Încet, încet, am ajuns în dreptul bisericii. Știam că pe bunica au înmormântat-o în cimitir iar pe bunicul în curtea bisericii, pentru că a fost epitrop și a fost foarte credincios. Am deschis încet poarta bisericii și am căutat mormântul. Erau multe cruci ale celor care au fost epitropi. O cruce mare de stejar mi-a atras atenția; m-am apropiat și am citit numele bunicului, Magas Onofrei. M-am așezat în genunchi, m-am rugat pentru sufletul lui, am îmbrățișat crucea.
I-am spus părintelui Iachint că vreau să urmez Facultatea de Litere, ca să nu rămân fără studii superioare. Mi-a citit o binecuvântare, am plătit o slujbă. La 10 ani de la terminarea Școlii Pedagogice am luat examenul de admitere cu cea mai mare medie. Atunci mi-am dat seama că părintele mi-a fost de mare ajutor. Când aveam o greutate mă sfătuia. Când au mers copiii mei la facultate plăteam slujbe, veneam și mă rugam. În fiecare sâmbătă veneam la priveghere, până când un coleg de-al meu a spus într-un consiliu pedagogic: „Ce educație pot da unele cadre didactice elevilor dacă merg seara sus, la cei cu barbă, și duminica dimineața nu vin la adunarea pionierească?” Era vorba de mine, dar m-am făcut că nu știu. Am mers în continuare la mănăstire și am rămas enoriașa părintelui Iachint, prietenul meu de suflet.
Cât am lucrat în școală la comuniști nu am spus niciodată „nu” lui Dumnezeu. Cât am fost profesoară de limba română, am căutat să predau la un nivel mai înalt, le-am pretins elevilor să citească lecturi suplimentare. Elevii mei, când au mers la licee, au fost cei mai buni. Felul cum învață acum elevii este departe de așteptările noastre. Tinerii trebuie să știe că țara noastră a fost apărată de un Mihai Viteazul, de un Ștefan cel Mare. Trebuie să cunoască istoria patriei, iar istoria nu se învață doar într-o oră pe săptămână.
Am vorbit cu un tânăr și mi-a spus: „În curând nu vor mai fi frontiere, vor dispărea și țările, și neamurile.” Am rămas uimită de concepția lui. Eu nu aș putea trăi într-o țară străină, oricât de greu ar fi în România. Aș muri dacă un an de zile nu aș auzi vorbindu-se românește.