În anii prunciei mergeam adeseori cu mama de mână la Părintele Iachint Unciuleac, starețul Mănăstirii Putna. Eram mică și nu înțelegeam ce discutau, dar eram atrasă de chipul blând al părintelui. Abia așteptam să-l revăd și eram în culmea fericirii când mama mă lua la Putna.
Tata era mai atașat de Părintele Chesarie, despre care aș vrea să istorisesc o întâmplare. Pe când eram mici, mama a fost diagnosticată cu cancer. Tata, plângând mereu, a mers și i-a spus părintelui Chesarie vestea. Părintele l-a liniștit: „Se va face bine, încât și doctorii se vor mira.” Așa a fost. Îmi amintesc că bunica ne așeza pe toți frații în genunchi și ne învăța cum să cerem de la Dumnezeu să o facă pe mama sănătoasă. Când s-a dus din nou la control, medicii au întrebat-o ce a făcut, pentru că diagnosticul anterior nu mai era valabil. A fost minunea Părintelui Chesarie.
Eu însă tot la Părintele Iachint mă gândeam mai mult și îl iubeam, pentru că îl simțeam plin de bunătate. Când eram mai măricică, la școală, stăteam la mătușa mea, o creștină deosebită. Ea cosea cruci pentru veșmintele preoțești și m-a învățat și pe mine cum să o fac. Bucuria mare era că mă trimitea cu crucile cusute de noi la mănăstire, la Părintele Iachint. Mă învăța să fiu mereu atentă, căci mergeam cu trenul, apoi pe jos până la mănăstire, îmi spunea cum să-i sărut mâna părintelui, să vorbesc frumos.
Odată, plecând acasă, părintele mi-a spus la despărțire: „Când vei ajunge în gară trenul va fi plecat, dar să nu pleci pe jos. Ai auzit?! Să îl aștepți pe celălalt, de după-amiază.” Dar eu, neastâmpărată, mi-am zis: „Cum să aștept atâtea ore? Mai bine merg pe jos, doar am mai mers de atâtea ori.” Era doar o stație de tren. Am plecat de una singură. În afara satului, în câmpul liber, nu era nici țipenie de om. Deodată au apărut doi tineri pe biciclete, mergând când înainte, când înapoi pe lângă mine, rostind vorbe murdare. M-a cuprins frica și, văzând că nu am ajutor omenesc, am strigat la Dumnezeu și mi-am adus aminte de cuvintele părintelui: „să nu pleci pe jos”. I-am cerut iertare și ajutor părintelui. Imediat acei tineri s-au întors spre sat și au dispărut. Restul drumului am călătorit rugându-mă până am ajuns cu bine. Când m-am dus iarăși la mănăstire, părintele mi-a spus: „Data trecută mi-ai dat de lucru, nu m-ai ascultat să nu pleci pe jos.” Am plecat capul, am roșit și mi-am cerut iertare.
După ce am intrat în mănăstire, părintele a fost o perioadă chiar duhovnicul obștii din care făceam parte. Ne-a explicat că masa de obște este a doua biserică. Ne spunea: să fii la biserică înainte de a începe slujba și să nu întârzii la masa de obște, care este o continuare a slujbei. La biserică ne hrănim sufletul, iar la masă nu hrănim doar trupul, ci și mintea, prin cuvântul de folos care se citește. Dacă ne silim să ajungem la biserică și la masa de obște, nu ne va fi greu să facem nici ascultarea. Căci și în ascultare mintea va continua să se roage, fără forțare, chiar fără să ne dăm seama uneori. Și cine face ascultare în felul acesta săvârșește Liturghie. Dar cine face ascultare cârtind, bârfind și judecând este ca robul la stăpân, lucrează pentru un blid de mâncare, pentru o haină, un pat și nimic mai mult.
Ne învăța că cuvintele și gesturile spun cine ești, pentru că interiorul comandă exteriorul. De aceea trebuie să ne controlăm și mersul și gesturile, ca nu cumva să smintim pe cineva prin comportamentul nostru. Precum îngerii, așa trebuie să ne deplasăm și noi, aproape neobservat, fără să deranjăm pe cineva. Cel care nu este din fire echilibrat trebuie să muncească mult pentru a ajunge să se poarte cuviincios, dar va avea plată pe măsura efortului.
Nu îngăduia lipsa de la slujbe decât din motive bine întemeiate. Spunea că Dumnezeu ne așteaptă acolo, este prezent, pe când noi ne facem de lucru. Nu este posibil să ignorăm prezența Mântuitorului. Odată intrați în biserică trebuie să rămânem ca stâncile: neclintiți. Cel care ne dă de lucru ca să umblăm de colo-colo și să ieșim din biserică este diavolul. Dacă el ne găsește stând în biserică în stare de nelucrare lăuntrică, ne pune în minte că trebuie să facem ceva și imediat mergem afară.
Mai spunea părintele: „În mintea dreaptă și lucrul strâmb se îndreaptă, dar în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă.” „Fără un povățuitor se urcă greu pe scara virtuților. Uneori crezi că ai urcat, dar de fapt ești tot la bază. Coborâșul se face repede, dar urcușul este tare anevoios.”
Odată, mama, necăjită pentru că unul din frații mei frecventa un anturaj foarte rău, a mers la părintele să-și spună durerea. Răspunsul acestuia a fost că acest băiat îi va fi sprijin la bătrânețe și va fi cel mai cuminte. Anii au trecut, dar nu și lacrimile din ochii părinților mei, căci nu se vedea nici o schimbare. Mama zicea: „Cred că părintele a vrut să-mi aline durerea de mi-a spus că se va îndrepta.” Dar părintele nu s-a înșelat și vorbele i s-au adeverit: fratele s-a schimbat foarte mult și este cu adevărat nădejdea bătrâneților părinților.
Să mă ierte Părintele Iachint că din multe câte m-a învățat puține am făcut. Noi, cei ce mergem la mormântul părintelui, ce altceva am putea să-i ducem decât ceea ce Sfinția sa ne-a învățat să punem pe mormântul strămoșilor noștri: „o lacrimă, o lumânare, o floare.”
***
Omul modern manifestă respingere față de ceea ce înseamnă ascultare sau ține de ascultare. Aceasta deoarece dorește să fie liber, iar concepția sa privitoare la libertate exclude dimensiunea ascultării. Libertatea lui – lăuntrică sau exterioară – este, în viziunea lui, subminată de supunerea față de cineva mai mare decât el sau care a fost așezat deasupra lui. Omul simte un război lăuntric pentru a îndepărta „jugul abuziv” al celuilalt așezat în jurul grumazului sufletului său. „Jos tirania!” strigă sau simte el. În această stare aflându-se, zilele îi sunt păgubite și somnul îi este neliniștit. Ar dori să zboare, dar are sentimentul că aripile-i sunt frânte, legate de superiorul lui. Și nu-și găsește liniștea până nu zdrobește lanțul care-l sufocă. Însă această liniște este numai aparentă sau închipuită, pentru că atitudinea de răzvrătire, de nesupunere și de neascultare nu poate să-i ofere adevărata liniște sufletească.
Numai harul lui Dumnezeu curăță mintea, îmbogățește sufletul și dăruiește adevărata și deplina cunoaștere. Sufletul, mintea, inima omului nu pot trăi cu adevărat fără hrană duhovnicească, după cum trupul nu poate supraviețui fără mâncare. Iar hrana duhovnicească este: rugăciunea particulară și rugăciunea euharistică, răbdarea necazurilor, ascultarea cu smerenie, fericirea de a fi mic.