Interviu cu Dan Hăulică, Președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă
Gândurile de mai jos, despre rosturile artei, trimit la relația dintre adâncul omului, vocația lui, și chemarea la frumosul unei viețuiri pentru veșnicie. Sunt un îndemn, din perspectiva vocației artei, de a fi și a lucra, în artă și în viață, mereu atenți și fermi pe drumul împlinirii chemării fiecăruia. O chemare către profunzime care ne amintește de trimiterea apostolilor pescari de către Mântuitorului Iisus Hristos să arunce mrejele „mai la adânc”.
Domnia Voastră, acordați relevanță împărțirii spațiilor culturale în culturi majore și culturi minore?
Dacă ne uităm îndărăt, vedem că vîrfurile de neîntrecut ale culturii lumii nu proclamă un raport predestinat cu extensia materială și cu factorul cantitativ. Atena era o porțiune neînsemnată a lumii mediteraneene, chiar în momentul ei cel mai ambițios, cînd conducea confederația egeeană; și, totuși, realiza o culme de eficiență culturală, de acuitate problematică. Aproape ai sentimentul, cînd străbați textele antichității, că totul a fost spus, că toate problemele au fost deja gîndite o dată, acolo. Ideea aceasta, că o anume relevanță se atinge doar la scara unor imperii, este o idee care nu rezistă unui examen riguros. Olanda, în clipa cînd intră în circuitul major al lumii, are o pictură de o imensă importanță, și totuși totalizează un spațiu ingrat față de alte țări ale tradiției europene, Imperiul Germanic sau chiar Franța.
De fapt, această lecție a vieții și a istoriei e de natură să ne inspire nu simpla modestie, ci, mai degrabă, o încredere tonică în ceea ce putem și trebuie să facem. România are locul ei pe hartă, o proporție moderată în raport cu coloșii lumii contemporane; din punct de vedere economic și politic ponderea noastră nu poate fi niciodată enormă, dar ponderea creației culturale poate fi pregnantă, și forța talentului, prin Brâncuși bunăoară, s-a vădit aptă să ne așeze în miezul ireductibil al artei.
Soarta a vrut-o, cînd, benefic, ni l-a dăruit pe Constantin Brâncuși, care închipuie începutul absolut al sculpturii moderne. Ceea ce a însemnat Cézanne pentru pictură, în calitate de revoluție esențială, a fost săvîrșit de Brâncuși, și nu la capătul unor succesive încercări, dureroase, deseori crispate, cum s-a întîmplat pentru pictură – unde un întreg proces de curățire a retinei, de esențializare a mijloacelor artistice, care începe de la mijlocul secolului XIX, de la impresionism, a mobilizat eforturi perseverente: precum torța salubră transmisă de la o generație la alta, de la un artist curajos la altul, pînă se ajunge la decantările supreme. Ne raportăm la Cézanne ca răscruce fertilă, dar după aceea drumul se continuă cu Picasso și Braque, cu Matisse, Klee ori Kandinsky. Pe cînd Brâncuși operează, el singur, o întoarcere atît de radicală, prin metode, atitudine, o asemenea nouă impostare a sculpturii ca artă esențială, încît, iată, o țară socotită, cu un fel de dispreț îngăduitor, „eminamente agrară”, se vede astfel proiectată în problematica cea mai acută a secolului XX. Pentru că absolutul spre care tinde Brâncuși comportă, în același timp, și o întrecere netemătoare cu tehnologiile cele mai tranșante, cele mai înaintate.
Brâncuși tindea la un fel de sîmbure absolut de lumină prin verticalitatea formelor de păsări care aspiră spre înalt. Asuma o asemenea sfidare, suscitînd miezuri de experiență din străfunduri milenare. Lucra lemnul cu o vitează franchețe, fără precedent în aria europeană, își impunea o acuratețe ad hoc, o execuție care să sfideze timpul, într-o rivalitate loială cu destinul marilor relicte provenind din epoci auguste. Ținea îndelung lucrările în atelier, pentru el ideal era să le păstreze cîte 15 ani, în care să revină mereu, să le șlefuiască după o noimă tainică depășind accidentele existenței umane. Ceea ce obține natura, – vîntul, viscolul, ploile și toate intemperiile acționînd asupra pietrei, dîndu-i o calitate de neînlocuit, Brâncuși găsea că trebuie să intre în îndatoririle artistului. El trebuie să-și depășească răbdător condiția subiectivă și să intre în această sublimă impersonalitate a naturii, care se poate lua la întrecere, victorios, cu tehnologia contemporană.
A existat un divorț în secolul XX între posibilitatea de recepție a publicului și inventivitatea nesecată a artistului: „Poporul încă nu e cu noi” – sună trist o vorbă a lui Paul Klee. Lucrul dă de gîndit, pentru că poporul este cu arta, dintotdeauna. În folclor se produce o decantare a formelor care le sporește mereu statutul estetic. Obiectele de uz, prin trecere succesivă la generații, ajung nu numai la o funcționalitate evidentă, dar și la rezultate de mare pregnanță artistică. Problema era să se regăsească în arta zilelor noastre capacitatea de a investi subiectivitatea creativă și, în același timp, de a emula cu atare serii deschise, ale creației colective. Brâncuși este singurul care a avut curajul unei asemenea întreprinderi, – mi se pare exemplar și din punct de vedere etic, nu doar estetic –, curajul pe care mi-a plăcut să-l numesc, chiar în titlul unei cărți despre el, Anonimatul geniului.
A trăi autentic problemele artei, într-un prezent al dificultății lucid asumate, nu ignorate, poate conduce la izbînzi peremptorii, ce nu se împiedică în dichotomii precare – cultură majoră și minoră. Dumnezeu a pus harul creației în fiecare dintre noi, în fiecare din națiunile și semințiile lumii, dar totul este să știm să nu disprețuim această bogăție, de care cîteodată nici nu suntem demni. Eu cred într-o datorie a noastră față de prezentul creației, cred că artistul trebuie să gîndească în raport nu cu un viitor indefinit, ci în raport cu așteptări imperioase ale prezentului. El se adresează unor contemporani pe care trebuie să-i conducă nu spre sine, dar spre un ideal de exigentă comuniune. Artistul este un purtător de ideal, un redemptor.
Vedeți arta ca o relație cu Dumnezeu?
Arta este un mod de a ne depăși pe noi înșine ca indivizi și a tinde spre rosturi care-l depășesc pe ins; în acest sens ea ne apropie în mod obligatoriu de Dumnezeu. Nu contează intensitatea fervorii religioase a creatorului, dar contează această absoluitate a aspirației, prin care el devine un exemplu pentru semenii săi și purtătorul unei chemări către rigoare, umană și etică în primul rînd. Există o sfințenie inerentă a artei, atunci cînd ea este autentică, dincolo de programe limitative. Există un fond de gravitate care îi așează pe creatorii de artă într-un raport prielnic cu Dumnezeirea, ei dau seama către Domnul prin ceea ce fac. Artistul, la șevalet, la masa de scris, nu e niciodată absolut singur. Ca într-o cunoscută pictură a lui Caravaggio, îngerul stă parcă pe umărul său și nu îi dictează, simplu, ci îi veghiază protector înaintarea.
Iar iraționalitatea pe care artistul o manifestă uneori nu este fugă de realitate, mai degrabă răspunde unei nevoi de a lărgi exaltant puterea de cuprindere, proprie artei. Ea pare uneori că este lipsită de sens, dar este întotdeauna în stare să rupă limite. Arta este un factor de fericire în sensul de creștere a libertății interioare. Ea ascultă de Dumnezeu și de sămînța de lumină care este pusă în noi, dincolo de preceptele și de interdicțiile pe care se căznesc să le elaboreze anumite persoane care se ocupă de artă.
Aceste înțelegeri se regăsesc într-un ideal din copilărie, din tinerețe?
La o anume vîrstă întoarcerea spre începuturi e întotdeauna idilică, pare o întoarcere spre un fel de Paradis pierdut. Eu am avut parte și de multe asprimi biografice în copilărie. Aveam însă întotdeauna o tensiune a aspirației spre artă, nici nu știu cum s-a format, însă știu că ultima economie pe care o realizam servea ca să mai cumpăr o carte de artă. Cred că acesta a fost idealul, pentru că această experiență intens artistică nu era de tipul euforiei, aparținea unui tip de curiozitate intelectuală mai degrabă, ceva care punea stăpînire pe tine, dar în registre multiple – nu se cantona exclusiv într-o bucurie a imaginilor frumoase. Sigur că era și o plăcere a descoperirii concrete a artei, dar nu era numai atît, și asta s-a menținut.
Am avut întotdeauna ideea că instituirea unei personalități, ca element expresiv pentru societate, trebuie să treacă nu numai prin înzestrarea propriu-zisă, dar și printr-un anume curaj. „Cultură și curaj” era o deviză pe care am și pus-o într-un text al meu, și mă inspira un relief antic al Greciei în care zeița înțelepciunii, Athena, se sprijină în lance. Deci înțelepciunea are curajul să lupte pentru ceea ce vrea să impună, să lupte spre triumf. Cred că asta m-a determinat pe dinăuntru, în adînc; nu conștientizam întotdeauna, dar cred că asta era. Oricum, am văzut în artă mai mult decît o satisfacție de ordinul imediat, am văzut un fel de rațiune de viață.Henri Catargi, „Peisaj”.
Ce persoane v-au influențat formarea?
Am învățat enorm de la artiști, în atelierele lor, și am avut norocul să pătrund în intimitatea unor artiști. La noi, în România, am avut șansa să-i cunosc pe creatori ca Henri H. Catargi, care era un mare senior al vieții contemporane, nu numai al creației, pe Gheorghe D. Anghel, deasemeni un artist de o fervoare extraordinară. Am avut ocazia să scriu despre el, i-am sărbătorit recent una din marile sale victorii – portretul lui Pallady de la Muzeul din Craiova. Am scris despre al său Eminescu, am inaugurat statua Cărturarului, în București, avîndu-l ca model pe un martir, Monseniorul Ghyka. Sculptorul își dădea seama de talentul său, dar se considera pe sine, cu o luciditate severă, depășind eul său personal, într-o perspectivă sfielnică pe cît de rodnică, în plan transcendent. Cadrul de viață îi era auster, îl împresura o sărăcie adoptată fără murmur; un fel de pat improvizat, sprijinit pe niște cărămizi, la Mănăstirea Pasărea. Mi-l amintesc, m-a întîmpinat odată, cînd veneam la el după o strașnică furtună, o ploaie dezlănțuită, și mă aștepta cu o gustare ultra frugală, și mi-a pus pe umeri o pelerină de stofă aspră, singura lui bogăție, ca dintr-o pictură de Zurbarán. În această ambianță intratabil modestă, redusă la o linearitate, la o puținătate nemiloasă, el gîndea niște opere făcute să adune în ele visul, puterea de reflexiune – Eminescu, care ne străjuie pașii în mijlocul Bucureștiului, în fața Ateneului, un fel de zeu al poeziei care înaintează fără apărare și, în același timp, cu o putere în mîini care adună vocația ziditoare a unui întreg popor.
Modelul suprem al generației mele, al meu în orice caz, a fost George Călinescu. Avusesem și contacte interesante cu Tudor Vianu, cu alți magiștri, dar Călinescu reprezenta un fel de ideal. Copilărisem la Iași, înconjurat de ecouri care veneau dinspre aparițiile sale tumultuoase, – ca profesor la Iași stîrnise multe comentarii, în anii lui splendid fertili, cînd lansase Istoria Literaturii Române, o operă monumentală, fără seamăn în Europa. Era un personaj fascinant, incomod, cu anume dezlănțuiri patetic egoiste, dar, în același timp, constituind un neuitat exemplu de tensiune intelectuală. Niciodată nu vom spune îndestul tot ceea ce datorăm unei asemenea sforțări intelectuale. Era nevoie să fie scoasă critica din învățul comod al consemnării rezultatelor – o operă mai bună, o operă mai puțin bună, o scală de relativitate insignifiantă. Mînuind superior metode cît mai diverse și moderne, G. Călinescu isca o incredibilă zbatere de imaginar, propunea o luare în posesie a lumii care să lase libertate imaginației. Vorbeam de culturi majore și minore – Călinescu ne-a arătat că important este să visezi destul de sus și să izbutești să proiectezi imaginea unui scriitor, a unei opere care merită atenția, într-un spațiu în care se boltesc analogiile și se încrucișează cele mai variate direcții din dinamica spiritului. Acestea sunt lucruri de neuitat și care pot fi utile în practica noastră de intelectuali, nu doar de critici. El a forjat un limbaj al criticii, de care nu se mai poate dispensa nimeni. Cum nu s-a mai putut face poezie după Eminescu fără a ține seama de aportul expresiv-lingvistic al lui Eminescu, tot așa nu se poate face operă viabilă în cîmpul științelor morale, ale spiritului, ignorînd aportul călinescian.
Cum ați cunoscut-o pe Maica Benedicta, doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga?
Nu mai știu exact în ce împrejurare, dar ne-am acordat destul de repede; eu eram din altă generație, dar am simțit că avem afinități, solidari mai ales prin această tensiune a calității și a cuprinderii cît mai variate a lumii. Avea o cultură multilaterală care îi permitea să se miște liber în cîmpul artei și al comparațiilor cît mai diverse. Toate aceste lucruri o impuneau atenției și făceau din ea un interlocutor ideal. Curînd după ce ne-am cunoscut am lansat o emisiune împreună, la Radio, era un dialog despre cărți, care era menit să aducă, – și cred eu că a adus efectiv, multe noutăți, într-un sens detașat de convenții. Pregăteam, mergînd spre Radio, discuția noastră, schimbam idei, totul se ordona sub specia unei spontaneități, a unei prospețimi, care avea o valoarea incitantă. Lucrurile acestea, pe mine m-au marcat pozitiv. După aceea am avut prilejul să o am în preajmă cînd conduceam Secolul 20 și i-am cerut colaborarea în numere cu adevărat angajante, de pildă cînd l-am publicat pentru prima dată pe Mircea Eliade în România, după război, și în numere esențiale, de pildă cel despre idealul clasic al Greciei – lucruri care îi stăteau la inimă, ideea unui concept dinamic al culturii, tipul de paideia al Helladei antice. Într-un număr despre Mediterana îmi amintesc că a publicat un lucru admirabil despre Creta, în care căuta niște rădăcini prehellenice, afirmînd o deschidere fabuloasă spre primordial – aceasta era căutarea ei. Alții făceau notații de călătorie superficiale despre realități contemporane oarecare, pe cînd ea căuta să-și verifice sensurile esențiale, nu doar de cunoaștere, dar și de viață. Avea o aspirație spre gravitate, care s-a confirmat prin vocația religioasă, prin hotărîrea luată de a sluji cu întreaga ființă o atare opțiune. Toate acestea manifestă unitatea unei personalități și mai ales a unei tensiuni care a susținut-o întotdeauna.
Era vibrantă, sensibilă la calitate și capabilă de gesturi curajoase. La un moment dat, am izbutit o mare expoziție, Artă și Istorie, în 1975, cu artiști remarcabili, care aduceau propuneri esențiale în cîmpul acestor căutări – Mircea Spătaru, de pildă, cu niște portrete ale lui Horia, Cloșca și Crișan de o acuitate fulgurantă. Am fost supuși unui tir de critici din partea Scînteii, și atunci am organizat în Expoziție, printre lucrări, o dezbatere, și am chemat oameni care aveau ce spune. Doamna Zoe a fost de o vehemență cu adevărat cuceritoare, știind să unească persuasiunea cu hotărîrea cea mai netedă; erau împrejurări în care trebuia cheltuită asemenea energie pentru a apăra evidențe ale calității și ale exigenței culturale.
Intrînd în viața monahală, cred că doamna Zoe nu a renunțat nici o clipă la vocația ei intens culturală. Sfaturile ei către tineri nu uită nici o clipă cultura, îi îndeamnă pe tineri să pășească pe o cale care poate să pară aspră, dar care este profund roditoare, pentru că însumează cultura. O „promisiune de fericire” este cultura, nu în sensul vulgar, imediat, al satisfacției imediat senzuale, ci în sensul unei împliniri lăuntrice pe care nici un alt mijloc de expresie nu poate să o acorde într-un fel asemănător.
Cum vedeți rostul Bisericii față de cultură, atît ca instituție, cît și ca îndemn pentru fiecare persoană a căror comuniune este?
Cred că important este să recunoaștem niște valori de sacralitate ale creației. În sensul acesta lucrăm împreună, la Putna, în Fundația „Credință și Creație”. Am făcut eforturi și pe plan internațional – o masă rotundă la Paris despre arta sacră, la Roma expoziția „Un Bizanț latin” – spiritualitate bizantină, dar exprimată cu mijloace de rațională limpezime, proprie latinității. Acest fond de sacralitate s-a regăsit și în creația românească, sunt eforturi conștiente la grupul Prolog, la Horia Bernea, Paul Gherasim, Horia Paștina, Mihai Sârbulescu, care încearcă să regăsească o candoare fundamentală a artistului în fața minunilor Creației, a zămislirii. Prima lor emblemă, ramura înflorită de măr, care poate să pară un motiv de gingășie exiguă, – în mîna lor, dimpotrivă, era testul unei inocențe regăsite, a unui dialog proaspăt, deplin sincer, cu natura și, prin ea, cu Dumnezeu. Sunt lucruri de luat în seamă și Biserica este prezentă ca un pol și o garanție a acestei nevoi de spiritualitate. Eu sunt mai puțin încrezător în tot ce este factor de tip normativ, și în materie de încărcătură spirituală, și în altele. Sunt artiști care au o nevoie tenace de spiritualitate, dar nu și-o exprimă în forme care să continue iconografia bizantină. Ion Nicodim și-a imaginat un plafon de biserică, care e înflorit și are o seninătate poetică, dar care nu intră în tipologiile constituite – nu am să-l resping pentru asta. A apărut acum un album despre creația sa în care se înțelege ce legitimitate interioară au asemenea căutări. În acest sens, cred că Biserica trebuie nu atît să dea norme de artă modernă, dar ea trebuie să fie un focar viu și rodnic de spiritualitate, să instituie o chemare irezistibilă spre spiritualitate. Asta cred eu că este esențial. Spiritualitate înseamnă și o prelungire în viața practică, înspre controlul de sine, într-o exigență etică, cînd suntem pîndiți de atîtea gesturi de imoralitate, de corupție. Biserica este o apărătoare a virtuții, dar nu la modul pedagogiilor simpliste.
O ultimă întrebare. Ce ați dori să puneți la inima unor cititori tineri?
Exemplul fiecăruia, cît este de limitat, poate să servească și altora. Nu are rost să ne lamentăm – „gata, totul e pierdut”; este vorba despre o nație care are vitalitatea ei artistică, creatoare în general, și are inteligență vie. Românii, cînd sunt deștepți, sunt foarte deștepți. Asta îți creează mai mult datorii decît avantaje.
Să dai vina prea repede pe ispită – mi se pare o insuficiență etică. Omul se lenevește și dă vina pe cel Rău. Trebuie să vadă concret, fără de răgaz, cum extirpă din sine lenea, complezența și lipsa de efort.
Important este ca, în porțiunea oricît de modestă a existenței sale, fiecare să-și vadă bine ținta, spre o anume curățenie a scopului și spre o anume luminozitate interioară. Brâncuși avea un fel de aplicație de artizan cîteodată – preocupat să șlefuiască fără sfîrșit o piatră. Venise la el Noguchi, care avea să devină un mare sculptor american-japonez, – i-a fost un timp elev. Brâncuși îl învăța neabătut lucruri elementare, și îi spunea „Nu te lăsa niciodată distras”. Nu voia să se lase disociat de ținta pe care o avea în față. Sînt vorbe ce merită rememorate. Să nu te desfășori ca pentru ceva care este doar o satisfacție! Să acționezi ca și cum ceea ce ai de făcut este cel mai important lucru în viață! Truda, oricît de aspră, să fie însoțită de sentimentul unei gravități ireductibile, ca cel mai important lucru de făcut în viață, ca o datorie imposibil de evitat. Sigur că excelența depinde și de factori care depășesc imediatul. Dar eu cred că exigența inflexibilă a bătrînului meșter ar trebui să fie un criteriu, nu doar pentru artă, ci pentru oricare din situările noastre în viață: să avem sentimentul că am fost în întregime unde trebuie atunci cînd am lucrat. Unde trebuie, adică cît mai aproape de lăuntrul nostru și, prin asta, și cît mai aproape de Dumnezeu.