La 2 iulie 1504, după 47 de ani de slujire a poporului cu timp și fără timp, în vremuri de furtună, alesul lui Dumnezeu Ștefan, Domnul Moldovei, s-a mutat la locașurile de veci. Țara „l-a îngropat cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toți ca după un părinte al său, căci cunoșteau toți că s-au scăpat de mult bine și multă apărătură” .
Trupul a rămas la „mănăstirea sa cea iubită”, iar sufletul a mers alături de Hristos Domnul său, cu a cărui putere a câștigat biruințe, a zidit locașuri sfinte și a condus supușii către mântuire. De acum înainte poporul îi va spune „sfântul Ștefan vodă”. Cinstirea sa ca sfânt va străbate secolele, iar Eminescu va exprima cu limpezime locul pe care slăvitul domn al Moldovei îl are în istoria mântuirii românilor, sesizând că mormântul său este „altarul conștiinței naționale”, iar Mănăstirea Putna este „Ierusalim al neamului românesc”.
Pe 21 iunie 1992, la București, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea mai multor sfinți cinstiți în țara noastră, între care și Sfântul Ștefan.
Ca urmare, la 2 iulie 1992 s-a plinit „sfânta datorie”, cum a numit-o Patriarhul Teoctist, așteptată de multe generații. Atunci a fost vremea acestui dar de la Dumnezeu, o revărsare de har peste un popor care tocmai ieșise dintr-o dictatură, dar intra în altă perioadă de grea încercare a ființei și credinței sale.
La Mănăstirea Putna, Patriarhul Teoctist al României, înconjurat de 16 ierarhi, a proclamat canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, a Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți și a Cuviosului Daniil Sihastru. La slujbă au participat autorități de stat și o mare mulțime de credincioși din România, Basarabia, nordul Bucovinei. Au fost prezenți și tinerii care au parcurs Drumul Crucii între Chișinău–Iași–București, vestind ultima rană a Basarabiei, războiul din Transnistria. Pe scena unde s-a slujit s-au aflat un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus de la Mănăstirea Xiropotamu din Muntele Athos, și sabia voievodului, adusă de la muzeul Topkapî din Istanbul–Constantinopol.
Au trecut 20 de ani de la acea mare și sfântă sărbătoare. Măria Sa scrutează zările și ne întreabă: Îl urmați sau nu pe Cel pe care L-am urmat? Slujiți sau nu acestui neam, precum eu i-am slujit lui, fără cruțare de sine? Iubiți pe Dumnezeu și poporul, ori v-ați rătăcit în viclenia lumii?
Fiecare, în fața conștiinței, vede dacă ne împlinim chemarea de urmași ai urmașilor Părintelui Moldovei, păstorul bun al neamului său, ori suntem înstrăinați de duhul poporului și am uitat de vocația sădită de Dumnezeu în acest neam. Să ne cercetăm inima, să vedem dacă ne doare sau nu pentru moștenirea lăsată de Sfântul Ștefan. Și, oriunde ne-am afla, oricând, cerându-i ajutorul, ne putem întoarce și putem merge înainte pe drumul cel bun, croit de Dumnezeu prin gândul, sabia și ctitorirea strămoșului cuminte.
Sfinte Ștefane Voievod, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
*
Ne găsim într-o zi mare și sfântă pentru suflarea românească de pretutindeni, o zi de sărbătoare de aceeași valoare ca și Sfânta Înviere. Este pentru prima dată, după ani de întuneric, când ne împărtășim aici la Putna din același Sfânt Potir cu preoții, cu ierarhii, cu credincioșii de dincolo de Prut și din Bucovina. Este o mare minune care trebuie să vorbească tuturor celor zăbavnici în privința sfințeniei marelui Ștefan despre puterea lui, cu care a adunat în rugăciune toată suflarea românească din acest colț al pământului.
Sub dictatură, mănăstirea și casele din jur parcă așteptau ceva de la Duhul Sfânt atunci când părintele stareț și părinții din mănăstiri cărau vagoane de fier și de ciment ca să restaureze zidurile acestea toate. Erau așa de harnici, așa de grijulii, ca și cum cineva le-ar fi pus un termen: „Să terminați clădirile, căci Dumnezeu a rânduit să se întâmple ceva”. Și am văzut cu toții cum Dumnezeu a deschis inimile celor care erau contra credinței, dar care, când auzeau de Ștefan cel Mare de la Putna, găseau în depozitele lor materialele de care era nevoie.
PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Putna, 2 iulie 1992
*
Atunci când Biserica îi cinstește pe sfinți, Îl cinstește pe Dumnezeu prezent și lucrător în oameni. Biserica nu cinstește în sfinți slăbiciunile firii noastre umane căzute în păcat, ci ridicarea naturii umane prin harul lui Dumnezeu. Așa, de pildă, în Sfântul Pavel Biserica nu cinstește pe prigonitorul Bisericii, ci pe Apostolul convertit care și-a dat viața pentru același Hristos pe care mai întâi L-a prigonit. În Maria Egipteanca, Biserica nu cinstește căderile ei umane, ci înălțarea ei prin pocăință, prin rugăciune, prin smerenie și prin dragostea cea puternică față de Dumnezeu.
Tot așa în Ștefan cel Mare, Biserica nu cinstește natura umană, ci lucrarea lui Dumnezeu care l-a făcut purtător de biruință. Trei lucruri fac dintr-un om păcătos un sfânt: dreapta credință a Bisericii, pocăința adevărată și dragostea față de Dumnezeu și față de semeni. Ei bine, Ștefan al Moldovei a fost omul care a întrunit toate aceste trei condiții ale sfințeniei.
În timpul luptei, Ștefan era în stare de jertfă. De aceea credem că, deși alți voievozi din țară au zidit și ei biserici și mănăstiri, totuși nici unul nu s-a bucurat de cinstire din partea poporului ca Ștefan cel Mare, pentru că nici unul nu s-a pus în stare de jertfă, de dragoste jertfelnică pentru credință și neam de-atâtea ori ca el.
Este bine știut faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a încercat de mai multe ori să treacă în rândul sfinților pe Ștefan Voievod, ca de altfel și pe Constantin Brâncoveanu. Împrejurările însă nu au permis acest lucru. Credem că dacă acest lucru a fost posibil astăzi, nu este întâmplător. Dumnezeu Însuși a ales momentul ca acum, în Răsăritul Europei, după prăbușirea regimurilor demolatoare de biserici și mănăstiri, să fie canonizat un binecredincios domnitor, apărător al dreptei credințe și mare ctitor de biserici și mănăstiri. Acum când poporul se află în mai multă libertate, canonizarea lui Ștefan cel Mare ne face să ne redescoperim toți, tineri și vârstnici, ca un neam de voievozi, apărători ai credinței și ctitori de lăcașuri și de cultură sfântă.
IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Putna, 2 iulie 1992
Contemporanii lui
Dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de așa ceva, atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie[...] Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credința noastră creștinească și cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru.
Ștefan cel Mare Scrisoarea din 25 ianuarie 1475 adresată principilor creștini după victoria de la Vaslui
*
Nu s-a îngâmfat Ștefan în urma acestei biruințe [Vaslui], ci a postit 40 de zile cu apă și cu pâine. Și a dat poruncă în țara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruință, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că știau toți că învingerea din ziua aceea numai lui i se datorește.
O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câștigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruință asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile.
Jan Długosz (†1480)
*
Lucrarea ta asupra necredincioșilor turci, vrăjmași comuni, săvârșită până acum cu înțelepciune și bărbăție au adaos atâta strălucire numelui tău, că ești în gura tuturor și ești lăudat cu deosebire de toți, în unire de simțiri. Fii fără istov, dară și, oricum faci, caută izbânda pe care cerul ți-a hărăzit-o, ca să primești răsplata veșnică de la Dumnezeu.
Papa Sixt al IV-lea, 20 martie 1476
*
Stăpânea, pe acea vreme, întreaga provincie un bărbat de o îndrăzneală unică; se numea Ștefan.
Petrus Ranzanus (†1492)
*
El este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic… Supușii sunt toți bărbați viteji, ageri și nu făcuți să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă… și din câte îmi spun mulți oameni vrednici de încredere și negustori care vin de la Constantinopol, turcii au mare frică de acest domn și de creștinii ce și-ar face drum prin această țară.
Medicul Matteo Muriano către Senioria Veneției, 7 decembrie 1502
Posteritatea
Despre acesta, moldovenii și muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe scripci sârbești, rostind în limba lor: „Ștefan, Ștefan voievod, Ștefan, Ștefan voievod a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruși și pe poloni”[...] Din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt.
Maciej Stryjkowski († 1593)
*
Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu…; om întreg la fire, neléneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și, unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși să vârâia, ca, văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteaze și pentru acéia raru războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădéjdea, că, știindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor… Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia, l-au ajunsu.
Grigore Ureche, „Letopisețul Țării Moldovei”
*
Ștefan al V-lea, numit cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, domn mai presus de orice laudă și apărătorul cel mai vajnic al țării sale împotriva tuturor încălcărilor vrăjmașilor din orice parte ar fi venit.
Dimitrie Cantemir, „Descrierea Moldovei”
*
Încă astăzi, pe înaltul munților și în adâncul văilor, în orașe și în sate, în palate și în bordeie, pretutindeni numele său se pomenește cu mândrie și recunoștință de tot cel ce își zice român. Locuitorul… îți va spune toate isprăvile sale; și, ce este mai mult, va atribui lui tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înțelepte Ștefan vodă le-au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă.
Mihail Kogălniceanu
*
În sfârșit, la anul 1504 Ștefan Vodă se coborî în mormânt, gârbovit de greutăți și de vârstă, după 47 și mai bine ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă și Bun și Sfânt și Mare, căci așa Domn nici n-avusese până atunci, nici poate că va mai avea de acum și pururi.
Mihai Eminescu
*
Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată și mai deplină icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic la mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea și de mai sus.
Nicolae Iorga
*
Nu veți mai avea altul ca el.
Regele Carol I
*
Dinamica, geniul, energia, demnitatea voievodală, spiritul de inițiativă, și vitalitatea excepțională, puse de Ștefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuțile lor, suficiente, să ducă la crearea unui spațiu moldovenesc de întinderi și proporții imperiale. [...] Împrejurări excepțional de grave – irezistibila expansiune turcească – l-au silit însă, în cea mai mare parte, și intermitent, la defensivă, la reacțiune, la consolidarea celor dobândite. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruie un așa de intens prilej de a simți aroma măreției, până la care ar fi putut crește istoria românească.
Lucian Blaga
Contemporanii noștri
Prin canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei, în anul mântuirii 1992, se pecetluiește sinodal cultul pe care, de veacuri, poporul român îl aduce slăvitului nostru domnitor care a apărat cu devotament eroic credința ortodoxă.
IPS Nestor Vornicescu
*
Fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Și Ștefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Și-a luat-o de bună voie. Și a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a avut un Ștefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, și a dus-o poporul, și fiecare în parte, până a venit biruința. Aici, moldovenii au fost binecuvântați de Dumnezeu c-a venit el, Ștefan, să le poarte crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalți, să nu se odihnească el pentru ca să vă odihniți voi, să rabde el de foame în campaniile militare pentru ca să nu suferiți voi de foame.
Toată viața lui a fost plină de credință puternică, până și păcatele lui le-a pus în fața lui Dumnezeu cu umilință și cu credință: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierți, că nu sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai multe, dar crucea este una singură. Și pe aceea trebuie să o port pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân.
Singura lui mare iubire a fost Moldova. Când a fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu.
A fost înzestrat cu smerenie. Când era biruitor într-o bătălie, Îi mulțumea lui Dumnezeu cu recunoștință, iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: asta a fost pentru păcatele mele.
IPS Bartolomeu Anania
*
Ștefan cel Mare este sfânt ca și Constantin cel Mare, ca și Justinian, ca și alți voievozi ai noștri.
Biserica aceasta a Putnei e construită nu pe povești, nici pe visuri, este zidită pe sacrificii și pe jertfă. Călugării de aici au moștenit din generație în generație duhul lui Ștefan cel Mare de râvnitor și luptător pentru credință. El a avut atâtea războaie, a văzut cum în fața lui au murit cei mai buni căpitani. La Războieni a murit toată floarea oștirii Moldovei. După mai mult timp, Ștefan cel Mare a ridicat biserica de la Războieni, a adunat osemintele tuturor ostașilor lui și le-a pus în cripta de la temelie. Iată prin ce-au trecut strămoșii noștri!
IPS Iustinian Chira
*
Ștefan-Vodă a fost primul suveran român intrat încă din timpul vieții lui în conștiința colectivă a poporului și venerat spontan de credincioșii care i-au recunoscut înalte calități spirituale și l-au cinstit ca sfânt.[...] o personalitate eminentă a istoriei românilor, dar în același timp a Europei, și așa se cuvine să fie el evocat.
Acad. Virgil Cândea
*
Ștefan a dovedit că nu este doar comandantul de oști și omul politic de talie europeană, admirat și lăudat de contemporanii care au văzut în el un erou al vremii și un nou Alexandru cel Mare, ci și un principe capabil să pășească senin pe căile neștiute ale Providenței, căreia i-a încredințat soarta sa și a poporului său.