În fiecare moment istoric o mănăstire trăiește în primul rând prin viața duhovnicească a călugărilor ei. De aceea, în viețuirea neîntreruptă vreme de mai bine de 550 de ani la Putna, Dumnezeu a avut în fiecare obște aleșii Săi, părinți care, prin nevoința lor, s-au făcut chip de trăire a vieții în Hristos și pildă celorlalți monahi.

Episcopul Isaia Baloșescu

Născut în localitatea Cândești, în 1765, a venit de mic la Mănăstirea Putna, unde avea „moș” pe Arhimandritul Vartolomei Mazereanu și a fost călugărit și hirotonit diacon în 1778, la doar 13 ani. „Ascultările copilăriei” sale la Putna au fost: eclesiarh, „scriitor” și învățător de copii. În 1783, Isaia Baloșescu a fost trimis la Cernăuți ca secretar al Consistoriului. În 1792, este numit egumen al Dragomirnei, iar în 1805 i se încredințează la Putna aceeași ascultare de egumen.

În 1823, Arhimandritul Isaia a fost ales episcop la Cernăuți. La scurt timp după instalare, a reușit să deschidă aici un Institut Teologic și un Seminar clerical. A încercat, însă fără succes, să reînființeze școli primare românești. A trecut la cele veșnice la 14 septembrie 1834 și a fost îngropat lângă altarul bisericii Mănăstirii Putna.

Arhimandritul Teofil Patraș

Viitorul stareț al mănăstirii s-a născut la 22 februarie 1839 în localitatea Tereblecea. Părinții săi, Dimitrie și Maria, i-au dat la botez numele Teodor.

După ce a studiat teologia, a îmbrățișat slujirea de preot timp de 30 de ani (1866–1896), căsătorit fiind cu fiica parohului din Siret și având trei copii. După moartea soției va alege viața monahală, fiind pentru doi ani egumen al Suceviței (1899–1901), iar ultimii 16 ani din viață îi va închina lui Dumnezeu ca egumen al Mănăstirii Putna (1901–1917).

Monahii din obștea sa se vor remarca îndeosebi prin generozitatea cu care susțin bisericile, parohiile, societățile și organizațiile din Bucovina cu bani, bunuri sau odoare bisericești, sprijinind întărirea vieții spirituale românești. Deși chemarea primă a unei mănăstiri nu este acordarea de ajutor material, Putna și-a asumat și acest rol, fiindcă de la mănăstirile istorice se aștepta foarte mult, în virtutea faptului că ele rămăseseră aproape singurele instituții românești într-un stat străin. Astfel, au fost ajutate mai multe biserici de mir (Mihova, Vașcăuți, Gălănești, Ivancăuți, Pătrăuțiul de Sus etc.) cu bani, cărți de slujbă, seturi complete de veșminte preoțești, sfinte vase, icoane, cruci și alte obiecte de cult.

Arhimandritul Teofil Patraș a construit, împreună cu primarul D. Pauliuc, actuala școală de la Frătăuții Vechi și, împreună cu primarul V. Marcu, internatul Liceului „Eudoxiu Hurmuzaki” din Rădăuți. A fost starețul serbării din 1904 – 400 ani de la trecerea la cele veșnice a lui Ștefan cel Mare, serbare cu un deosebit impact în Regatul român.

S-a mutat la Domnul în august 1917 și a fost înmormântat în cimitirul din Frătăuți, în cavoul familiei.

Arhimandritul Grigorie Volcinschi

Stareț al mănăstirii în perioada 1919–1931, s-a născut la 15 iunie 1853, în localitatea Călineștii lui Cuparenco, județul Suceava, și a fost botezat Gheorghe. După absolvirea studiilor teologice ajunge doctor în Filosofie și Teologie al Universităților din Amsterdam și din Londra. Hirotonit preot în anul 1880 și primind crucea văduviei în 1917, a depus voturile monahale în anul 1919 la Mănăstirea Sucevița și a fost numit egumen la Mănăstirea Putna.

Conducând mănăstirea într-un moment istoric special, în anii de după Marea Unire din 1918, a împlinit din toată inima chemarea lui Dumnezeu pentru el și a contribuit în mod deosebit la zidirea sufletească a poporului prin însuflețirea cu care a primit pelerinii care veneau la mormântul Sfântului Ștefan cel Mare. Cărțile de oaspeți din acea perioadă sunt pline de aprecieri și mulțumiri pentru dragostea pe care o manifesta pentru închinătorii veniți aici în căutarea apei vii a credinței și dragostei de neam.

Arhimandritul Grigorie Volcinschi are meritul de a fi organizat primul muzeu al Putnei. A trecut la cele veșnice în 13 iulie 1931 și a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii. Chipul său a rămas în istoria mănăstirii ca cel al unui înflăcărat predicator al iubirii de sfințenie și de neam.

Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc

Viitorul Mitropolit s-a născut pe 19 februarie 1875, în Stulpicani, Câmpulung, și a primit la botez numele Nicolae. Tatăl său, Teodor, a fost dascăl bisericesc; mama sa, Ioana, s-a călugărit la bătrânețe, devenind monahia Iuvenalia.

După absolvirea liceului „Ștefan cel Mare” din Suceava, și-a continuat studiile la Facultățile de Teologie și de Filozofie din Cernăuți. Obținând doctoratul în Istorie, Filologie română și Filozofie, a făcut apoi studii de specialitate la Universitățile din Viena, Bonn, Würzburg și München. În 1901 s-a căsătorit, având apoi cinci copii. După ce doi dintre copii și soția au trecut la cele veșnice, în 1918, s-a dedicat cu totul slujirii Bisericii și neamului, activând ca profesor și decan la Facultatea de Teologie din Cernăuți și membru al Parlamentului României Mari.

În 1923 a intrat în viața monahală la Mănăstirea Putna, primind numele Nectarie, fiind ales în același an Episcop de Cetatea Albă și Ismail, pentru ca un an mai târziu să devină Mitropolit al Bucovinei. S-a îngrijit de refacerea și de construirea a zeci de biserici, case parohiale, instituții bisericești, așezăminte sociale, așezăminte de caritate sau educaționale. A publicat volume de Teologie istorică, Liturgică, Drept canonic, Istorie bisericească, Literatură, Istorie literară. Pe plan național, a fost un mare luptător pentru unirea deplină a românilor, a cărei reușită nu se putea sprijini decât pe credință.

Afectat de împotrivirile pe care slujirea sa le-a stârnit, s-a mutat în Împărăția Cerurilor la 4 iulie 1935 și a fost înmormântat în Cripta Mitropoliților din Cimitirul orașului Cernăuți.

Între părinții din prima jumătate a secolului al XX-lea, câțiva dintre ei, precum ieromonahul Ioachim Tracicaru și arhimandriții Atanasie Prelipceanu și Paisie Prelipceanu, au rămas în memoria celor care i-au cunoscut ca mari duhovnici.

Schimonahul Marcu Dăncilă

Martor al multor schimbări din secolul al XX-lea, schimonahul Marcu Dăncilă (1900–1986) a fost unul dintre părinții a căror tăcere a lucrat mai mult decât cuvântul vorbit. Părinții care l-au cunoscut mărturisesc despre el că era foarte tăcut, stătea aproape tot timpul în biserică, nu se certa cu nimeni, se ruga și citea mereu cărți duhovnicești. Nevoința sa era ascunsă și toți părinții din obște îl iubeau și îl respectau. În cei 30 de ani petrecuți în mănăstirea Putna, părintele Marcu nu a ieșit aproape niciodată din mănăstire. Într-un cuvânt al său, părintele scria că suferința primită cu credință, smerenie și rugăciune este cel mai bun dascăl care poate ridica sufletul la Lumină din întunericul patimilor. Părintele Marcu a trecut la Domnul pe când se ruga în chilia sa. Părinții l-au găsit în genunchi, cu capul sprijinit pe Psaltire.

Ieromonahul Damaschin Schipor

Un alt părinte care a cunoscut dumnezeiasca liniște a fost ieromonahul Damaschin Schipor (1908–1988). Acesta a intrat în mănăstire în 1936, iar în anul 1948 a fost hirotonit ieromonah. Nu-l vedea nimeni supărat, nu se puteau auzi de la el vorbe urâte și nimeni nu se putea certa cu el. Avea o mare dragoste față de biserică. Niciodată nu lipsea de la sfintele slujbe, ci venea cel dintâi și ieșea cel mai de pe urmă.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, luminat de Dumnezeu, a reușit să salveze obiectele de patrimoniu amenințate să fie înstrăinate sau distruse în confruntarea dintre armata germană și cea rusă. În timpul regimului comunist, pentru că a continuat să spovedească, deși i s-a interzis, a fost închis câțiva ani. Bunătatea părintelui Damaschin s-a revărsat și asupra păsărilor văzduhului: în fiecare zi le dădea firimituri de pâine. La moartea sa, acestea au venit cu sutele în biserică, au cântat pe toată durata slujbei de înmormântare și apoi au însoțit sicriul până a fost acoperit cu pământ.

Episcopul Gherasim Cucoșel

„Bunicul Bucovinei” cum era numit, a fost un om al ordinii și al disciplinei, care izvorau dinlăuntrul sufletului său, excelând prin bună cuviință, blândețe și evlavie sfântă. Pornind spre monahism dintr-un sat de lângă Fălticeni, Ciumulești, a iubit mult rânduiala bisericii și a vieții de obște. Cultivat în climatul de elevație al Neamțului și al Putnei, școlit sub lumina unor dascăli precum părintele Dumitru Stăniloae, modelat ca ierarh în veghea unui cărturar precum patriarhul Iustin, întreaga viață a păstrat darul simplității și al cuviinței mediului țărănesc din care provenea. Simplitatea s-a însoțit în timp cu profunzimea, cuviința cu smerenia, iar iubirea de semeni s-a tors din iubirea de Dumnezeu. N-au lipsit din viața sa suferințele și neplăcerile, purtându-și crucea cu demnitate, credință tare în Dumnezeu și bucurie. De aici a avut tăria, atât ca stareț al Putnei (1962–1977), cât și ca Episcop-vicar la Arad, Buzău și Suceava, de a-și rosti gândul fără ocolișuri, răspicat și tranșant. Printre ierarhii creștinătății românești, Preasfințitul Gherasim rămâne o figură unică, un cruciat al simplității, un nume care va sta printre primele în Calendarul bunei-cuviințe dintotdeauna. Mereu sfătuitor și niciodată legiuitor, el reușea să vindece surâzând.

Om al lui Dumnezeu, și-a dus ascultarea de ierarh precum vlădicii de odinioară, fiind un adevărat păstor, rugându-se pentru turmă și povățuind cu vreme și fără de vreme, convins că orice lucru făcut fără ajutorul lui Dumnezeu nu are viață. La el, smerenia îi era podoabă, reușind să capteze prin cumințenia apostolică primară.

Uneori se plângea că îi lipsește liniștea după care tânjea cu adevărat: „Sunt în ascultarea aceasta de arhiereu și nu pot să mă furișez ușor undeva ca să-mi plâng păcatele. O, Doamne, ajută mie! O, Doamne, sporește râvna ca să-mi câștig pacea sufletească și să împac și pe alții. Dă-mi putere ca să mă rog și să înțeleg tainele și mai ales chemarea ce mi-ai făcut-o din copilărie! Dă-mi liniște sufletească, ca pe toți să-i iubesc și mai ales pe cei potrivnici!”

Cei care l-au cunoscut și-l amintesc drept un om al rugăciunii, iradiind bunătate, blândețe, îngăduință și modestie, nobil și jertfitor, un model irepetabil, un ierarh cu inima cât clopotele de la Putna.

Știa să sintetizeze totul în trei cuvinte ale limbii române: din punct de vedere spiritual, Doamne, Doamne, rostit de copil; din punct de vedere social: mamă; iar din punct de vedere literar: Eminescu; acestea cuprind esențele supreme.

Conștient de vocația preoțească, Preasfințitul spunea că „preotul este ca un fir metalic prin care curentul electric trece și se preface în lumină, chiar și dacă acest fir este ruginit. Numai când firul este rupt, curentul nu mai ajunge să se facă lumină”.

Întrebat odată de ce îi este dor, „bunicul” de la Bogdana a răspuns: „Dorul meu este după Dumnezeu. Nimic nu mă mulțumește mai mult decât clipele trăite intens duhovnicește”. Considera că nicio neputință nu-i mai mare decât a nu putea iubi.

Arhimandritul Iachint Unciuleac

Un părinte a cărui aleasă așezare sufletească i-a marcat pe cei care l-au întâlnit a fost părintele arhimandrit Iachint Unciuleac (1924–1998). Ucenic al marilor părinți Daniil Sandu Tudor, Ilie Cleopa și Paisie Olaru, Părintele Iachint, „duhovnicul Bucovinei”, avea o blândețe și o smerenie deosebite, cu care a câștigat multe suflete pentru Hristos.

Ca ghid, el a reușit să prezinte ca nimeni altul chipul de sfințenie și jertfă pentru țară al Sfântului Ștefan cel Mare, încât cuvintele sale au schimbat multe vieți. Considera că smerenia este temelia vieții duhovnicești. Marea sa răbdare era pentru toți semnul vădit al smereniei sale.

Părintele Iachint a avut un sfârșit minunat. În ziua de 23 iunie 1998, după ce dimineața a mărturisit un ucenic apropiat, a rămas pe scaunul de spovedanie, rugându-se. Acolo și-a dat duhul în mâinile lui Hristos.

După ce s-a închinat la mormântul blândului stareț, Preasfințitul Calinic Argatu, Episcop al Argeșului și Muscelului, a notat ca mărturie peste veacuri: „La chindii, cimitirul Putnei voievodale ascunde sub brazdă, în nădejdea Învierii, trupul blândului părinte stareț arhimandrit Iachint! Marele gospodar, piosul înțelept și mai ales dulcele duhovnic a adormit în scaunul de spovedanie, cu aplecarea capului spre inima iubitoare și cu mâna dreaptă întinsă pentru alte multe dezlegări”.

Întrebat care a fost rolul duhovnicesc, cultural și patriotic al Mănăstirii Putna de-a lungul secolelor pentru Moldova și țara noastră, Părintele Iachint spunea: „Este delicată și riscantă o astfel de împărțire a rolului ei. S-ar putea mai curând afirma că acestea sunt de fapt aspecte ale unui singur rol al Mănăstirii Putna: permanența spirituală a iubirii de Dumnezeu și de oameni și menținerea conștiinței acesteia de-a lungul secolelor. Această conștiință este ridicată la culmi de trăire prin exemplul personal al călugărilor ce s-au jertfit la Putna în rugăciune și smerenie și prin personalitatea creștinului și nebiruitului apărător al Ortodoxiei și al Moldovei, Ștefan cel Mare. Rolul Putnei a fost și rămâne unul singur: să fie peste veacuri o candelă vie, aprinsă în nordul Moldovei, spre lauda lui Dumnezeu și luminarea neamului. Să fie o vatră caldă pentru suflete, școală a evlaviei pentru călugări și credincioși și liman de întărire și înfrățire pentru noi toți”.

În ceea ce privește viața monahală, Părintele Iachint sfătuia astfel pe monahi: „Să ne rugăm unii pentru alții și împreună să lăudăm pe Dumnezeu și pe sfinții Lui. Apoi să ne împlinim cu devotament făgăduințele noastre călugărești, să apărăm cu jertfelnicie credința ortodoxă, să îndemnăm cu timp și fără timp pe credincioși la o viață creștină morală, învățându-i tainele credinței, milostenia, înfrânarea, omenia și respectul pentru înaintași. De vom face cele ce am făgăduit, de vom ajuta pe alții pe calea mântuirii, de vom iubi și ne vom smeri, avem toată nădejdea că nu trăim în zadar pe pământ și că vom fi primiți dincolo, în lumina lui Hristos”.

Ieroschimonahul Chesarie Albeață

Părintele ieroschimonah Chesarie Albeață (1914–1999) a fost un rugător pentru întreaga lume. Rugăciunea era chiar viața lui. Dimineața nu deschidea ușa chiliei până ce nu termina de citit Acatistul Bunei Vestiri. De aceea și Maica Domnului l-a chemat la sine în ziua de 8 septembrie, la praznicul Nașterii sale. Ca duhovnic, căuta să insufle duhul rugăciunii tuturor oamenilor care veneau la el, chiar și copiilor.

Părintele cunoștea starea sufletească, pulsul duhovnicesc al fiecăruia dintre cei care-l cercetau, și căuta în felul său să le îndrepte devierile de orice fel. Expresia prin care voia să arate un astfel de om era: „Acesta este fals!” Era destul de aspru atunci când era vorba de vindecarea vreunei patimi, și foarte mult se supăra atunci când cineva nu-și făcea slujirea din toată inima și cu toată atenția, cazuri în care repeta cuvântul Sfântului Proroc Ieremia: „Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!” (Ieremia 48, 10).

De mare importanță socotea a fi paza minții, fără de care, spunea el, nu poate fi urcuș duhovnicesc. Mai spunea să nu trăim în închipuire, în imaginație, ci să trăim simplu, adică să surprindem realitatea petrecând în prezența lui Dumnezeu. Mai spunea: „Învățați-vă să închideți ușile!”, având în vedere în special ușa gândurilor, căci, spunea el, duhurile nu se bucură atâta de oameni și nu au putere asupra lor decât prin împrăștierea gândurilor. Chiar și atunci când se întâmpla ca cineva să facă o pagubă oarecare, el avea aceeași mustrare: „Măi, dar tu nu-ți păzești mintea?!”

De asemenea, era un om al ordinii și ținea foarte mult la respectarea cuvântului dat. Uneori, atrăgea atenția: „Dar unde-i cuvântul «Ceea ce este da, da, și ceea ce este nu, nu» (Matei 5, 37)?”

Arhiepiscopul Victorin Ursache

Pe lângă părinții care au viețuit aici, Dumnezeu a rânduit ca în cimitirul mănăstirii să fie înmormântate și alte persoane cu viață aleasă. Astfel, în iulie 2001, aici a fost înmormântat, potrivit dorinței sale, Înaltpreasfințitul Victorin Ursache (1912–2001), Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America și Canada, de origine din din Mănăstioara – Siret, Suceava. Prin aceasta, zestrea duhovnicească a mănăstirii se îmbogățea cu una dintre cele mai luminoase figuri ale Bisericii Ortodoxe Române din secolul al XX-lea.

Când a fost tuns în monahism, primind numele Victorin, la sugestia viitorului Patriarh Nicodim, acesta i-a spus starețului: „Pune-i numele de Victorin, căci s-a dovedit că știe să rabde ca un mucenic și va ști să se poarte ca un ierarh”.

Era un om al rugăciunii, ascultător și smerit. Când ședea pe scaunul arhieresc din Sfântul Altar, aveai impresia că doarme, dar mâna dreaptă cu cele două degete erau îndreptate spre inimă și, în momentul când trebuia să-și zică partea sa ca Arhiereu, de la sine se scula fără să fie atenționat de cineva, de parcă un înger îl ajuta să fie cât mai prezent la Sfânta Liturghie, dar și la rugăciunea neîntreruptă a inimii. Părintele Teofilact de la Putna spunea: „Nu am văzut un om în care să vibreze rugăciunea precum în Înaltpreasfințitul Victorin”.

Despre el, o ucenică apropiată declara: „Dacă sfinții au trăit vreodată pe pământ, Înaltpreasfințitul Victorin a fost unul dintre ei.”

Arhidiaconul Teofilact Ciobîcă

Unul dintre stâlpii Mănăstirii Putna, pentru aproape 63 de ani, a fost părintele arhidiacon Teofilact Ciobîcă (1926–2010). În urma decretului 410/1959, părintele a fost scos din mănăstire. S-a angajat și a dus în continuare aceeași viață de nevoință monahală, discretă și smerită, dar plină de râvnă. Pentru cei din jur a fost o lumină, colegii de serviciu numindu-l, și după 50 de ani, „îngerul nostru păzitor”. De o bunătate aparte, cu o dragoste deosebită, fără a fi văzut trist niciodată, părintele Teofilact nu a știut să țină minte răul, ci permanent a căutat să-L trăiască pe Hristos. A fost o icoană a bunei rânduieli și în cele din afară, și în cele dinlăuntru. Testamentul său duhovnicesc a fost: „Unde este smerenie, sunt de toate. Unde nu este smerenie, nu este nimic.”

După adormirea în Domnul a părintelui Teofilact, un monah din obște scria: „Așa a fost părintele: nor răcoritor, umbră plăcută, de care nu ne dădeam sau poate nu ne dăm nici acum seama, dar de care ne-am bucurat și ne bucurăm. «Bătrân frumos», a fost la tinerețe foc, iar la plinirea vârstei ne-a luminat cu harul de care s-a învrednicit. În preajma părintelui simțeai siguranță. Dacă erai în ispită, părintele se ruga, te chema la strană. Cu al său «Ce faci, măi băiete?» te scotea din cele mai negre gânduri și te arunca în brațele lui Dumnezeu”.

Monahul Serafim Hasna

Născut ca al cincilea copil din cei șapte ai părinților Dumitru și Elena Hasna, pe 5 martie 1983, în localitatea Straja, județul Suceava, părintele Serafim a primit la botez numele Vasile. Evenimentul care i-a schimbat complet viața s-a petrecut la 14 ani când, ieșind de sub ascultarea părinților, a plecat cu alți copii să se scalde în apele retrase ale Sucevei. Atunci a suferit un accident care l-a țintuit paralizat la pat pentru restul vieții. O viață de răbdare sfântă întru suferință.

Era adus regulat la Putna și era cercetat acasă de părinții mănăstirii. În 29 august a anului 2013, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, a îmbrăcat haina monahală, primind numele de Serafim.

După 6 luni, părintele Serafim a dat semne că se pregătește pentru marea trecere. În noaptea de 16 spre 17 ianuarie 2014 a intrat în comă până aproape de miezul nopții când, pentru dragostea ce I-o purta Domnului, Acesta l-a învrednicit de un mare dar – un dialog cu Sine.

„Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace…”, îngână părintele Serafim către Hristos, pe Care Îl vede fără ca părinții adunați în jurul lui să Îl vadă. „Tu, fiind un Dumnezeu adevărat, să mi-o-ntorci în adevăr… Am nădejde că mă vei ierta. Dar, Te rog, Dumnezeul meu, iartă-mă… pentru mila Ta cea mare, iartă-mă!…” Era starea de pocăință pe care o are cineva în prezența lui Dumnezeu. Apoi Dumnezeu îi dă să-și vadă propria frumusețe lăuntrică, ascunsă până atunci de ochii cei trupești sub chipul unui trup paralizat, deformat și plin de răni: „Cu aceste haine de sărbătoare… Vezi… cât sunt de frumos…”.

„Fă-mi bucurie… Pe toți, pe toți, iartă-ne… pe toți, iartă-ne… Bine… Îți mulțumesc că m-ai ascultat… Frumos… am nădejde că mă vei ierta, Dumnezeul meu… Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă și nu mă părăsi”.

Șaisprezece ani de suferință au făcut din el o binecuvântare și un izvor de pace pentru cei din jur. Nu este ușor să aștepți mereu ca până și pagina unei cărți să ți-o dea altcineva. „Am primit boala ca pe o binecuvântare și, pe parcurs, am ajuns la concluzia că mai mare bucurie am avut în boală decât atunci când eram sănătos”. Întrebat odată cum a făcut față deznădejdii, a răspuns: „Spovedania deasă m-a făcut să trec peste aceasta. Este greu să lupți cu vrăjmașii nevăzuți atunci când nu-ți ții în frâu imaginația… dar i-am biruit prin Taina Sfintei Spovedanii și prin Împărtășanie”.

Arhimandritul Grigorie Halciuc

Părintele Grigorie Halciuc (1938–2022) a ucenicit pe lângă cuviosul ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, starețul Schitului Rarău. Acolo s-a format ca monah, Dumnezeu pregătindu-l în vederea unei lucrări îndelungate care cere statornicie, acrivie, încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și multă dragoste de cele sfinte.

Născut pe meleagurile tulcene, a îmbrățișat viața monahală de tânăr, la 17 ani, dar a suferit urmările Decretului 410 din 1959, când a trebuit să părăsească obștea părintelui Daniil Sandu Tudor. Părintele Grigorie nu a încetat să viețuiască asemenea unui monah, chiar dacă încă nu făgăduise acest lucru. Când contextul prielnic a venit, în 1965, a intrat în obștea Mănăstirii Putna și a fost călugărit în 8 aprilie 1974, împreună cu Părintele Tudor Pavlo, după Denia de luni din Săptămâna Pătimirilor, cu ușile închise.

Câțiva ani mai târziu, în 1978, părintele Grigorie Halciuc a fost chemat să preia conducerea obștii Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, ascultare pe care a îndeplinit-o cu sârg până la 1 septembrie 2020. Pentru meritele sale și pentru exemplul de viață monahală pe care îl reprezintă, în 2021, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, i-a conferit Ordinul „Crucea Bucovinei”.

Verticalitatea, demnitatea, dragostea de Dumnezeu și atașamentul pentru totdeauna față de Hristos l-au ghidat de-a lungul vieții și au făcut din el un chip frumos al viețuirii monahale, un călugăr în adevăratul sens al cuvântului: un „bătrân frumos”. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Putna, locul metaniei sale.

Protoschimonahul Iacob Bîrsanu

Părintele Iacob s-a născut pe 18 septembrie 1951, în comuna Mălini, jud. Suceava, din părinții Nechita și Paraschiva, care i-au dat la botez numele de Vasile. Urmând un vis mai vechi al său, s-a închinoviat la Mănăstirea Sihăstria în 24 martie 1983, fiind tuns în monahism doi ani mai târziu, la Mănăstirea Putna, de către Preasfințitul Gherasim Putneanul, când a primit numele de Visarion.

Pentru râvna și maturitatea sa, Preafericitul Patriarh Teoctist l-a hirotonit întru ierodiacon în Catedrala Mitropolitană, pe data de 2 martie 1986, iar în ziua următoare, Preasfințitul Pimen Suceveanul l-a hirotonit ieromonah și l-a hirotesit duhovnic, pe seama Mănăstirii Putna.

Timp de un an de zile, începând cu data de 1 noiembrie 1987, a slujit la Mănăstirea Moldovița ca preot și duhovnic. Și-a dorit mult să viețuiască în Țara Sfântă. De aceea, în ianuarie 1990, a plecat în Sfântul Munte Athos, iar de acolo s-a îndreptat spre Ierusalim. La Mănăstirea Hozeva a ucenicit la părintele Ioanichie Pârâială, cel care a fost ucenicul Sfântului Ioan Iacob. Acolo, părintele Visarion a fost tuns în schima mare, învrednicindu-se a primi același nume cu al Sfântului pe care l-a iubit și slujit întreaga viață – Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.

În data de 9 septembrie 2022, ca semn al recunoașterii trudei sale în ogorul Domnului, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic i-a conferit cea mai înaltă distincție a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Crucea Bucovinei, prilej cu care părintele ieroschimonah Iacob a primit și hirotesia întru protosinghel.

Serios și atent, responsabil și jertfelnic până la epuizare, părintele Iacob nu a știut alt drum decât acela al urmării lui Hristos. Spunea de foarte multe ori că „Biserica are nevoie de oameni de jertfă”. Și viața i-a devenit jertfă! Spunea iarăși că monahul ar trebui să aibă scris, cu litere mari, în chilia sa cuvintele lui Hristos: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). Nevoința lui aceasta a fost: să-și coboare cugetul sub toată zidirea. Simplu, dar înțelept, a știut să se facă, asemenea Sfântului Apostol Pavel, „tuturor toate” (1 Corinteni 9, 22).

L-a iubit pe Sfântul Ioan Iacob din tot sufletul său, de aceea bisericile pe care le-a ctitorit – Pojorâta și Mestecăniș – au primit hramul acestui Sfânt. A căutat prin tot ceea ce a făcut să-i urmeze, nu doar prin nevoința pe care a făcut-o la Hozeva, la căpătâiul acestuia, dar și prin felul lui de a fi. Răbdarea și jertfelnicia sa, greu de egalat astăzi, l-au învrednicit de mare har înaintea lui Dumnezeu. Pentru fiecare om care se apropia de el căutând un sfat sau o mângâiere, a avut mereu un cuvânt simplu și hotărât, purtând mireasma Duhului Sfânt. Cei care, aflându-se la răscruce de drumuri sau impas, s-au apropiat de părintele Iacob, au plecat întăriți, având convingerea că Dumnezeu le-a vorbit prin părintele.

Alături de părinții pe care i-am pomenit sunt mulți alții pe care bunul Dumnezeu îi știe mai bine decât noi și cu ale căror rugăciuni obștea nădăjduiește să ducă mai departe viața mănăstirii.