Mitropolit al Țării Românești, Sfântul Antim Ivireanul rămâne în memoria Bisericii noastre ca o personalitate de o complexitate rar întâlnită. Tipograf neîntrecut, arhitect de biserici, scriitor dăruit cu un talent literar surprinzător, eminent cărturar, iscusit traducător și editor, caligraf, xilograf, sculptor, pictor, miniaturist și jurist, predicator fără egal, poliglot, spirit filantropic și bun chivernisitor al Bisericii, sfântul ierarh de origine georgiană a plătit cu prețul vieții dorința sinceră de a vedea neamul românesc liber și independent. Pentru el, Țara Românească a devenit o a doua patrie, consacrându-i toată energia și viața sa. Vremurile cereau oameni autoritari, drepți și demni, care să apere Ortodoxia și interesele neamului, găsindu-i în persoana voievodului Constantin Brâncoveanu (†1714) și a ierarhului Antim (†1716), ambii cu sfârșit martiric. Prin cele 63 de tipărituri și cele două manuscrise originale a contribuit la desăvârșirea procesului de românizare a slujbelor bisericești, la promovarea limbii române ca limbă de cultură și la unitatea de limbă și de cuget a tuturor românilor. Mănăstirea Antim din București, ctitoria sa, rămâne unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România.
Melcul, raza și steaua
Deopotrivă arme și călăuze pe drumul vieții, simbolurile acestea le întâlnim pe pisania ctitoriei sale din București sau pe frontispiciul Diatei autografe păstrate la Academie. Un melc urcă drumul trasat de o rază și se îndreaptă spre o stea. Simbol al lumii, melcul sugerează dificultățile vieții. Casa lui în spirală stă mărturie despre evoluția către desăvârșire a creației, iar coarnele care ies și se ascund sunt simbol al vieții și al morții.
Melcul urcă pe o cale trasată de o întreită rază. Căldura ei încălzește, dar și purifică prin ardere, supunându-se cu răbdare încetinelii melcului. Deși adevărul e departe, melcul are marele avantaj de a-și vedea țelul. Sfântul Antim ne lasă astfel un mesaj de speranță: cine vede adevărul și îl urmează cu sârg nu se teme de greutăți sau de eșec. Să-l atingi sau să mori încercând e la fel de frumos, la fel de eficient. Și esențială nu este distanța, ci orientarea față de scop.
Cuvinte din Didahii
Dumnezeu ne iubește ca pe niște adevărați fii ai Lui și milostivirea Lui cea iubitoare de oameni nu poate răbda să ne aflăm pururea în ticăloșii și în nevoi, ci numai așteaptă rugăciunea noastră, stă pururea cu urechile deschise pentru ca să ne asculte. Dar noi poftim să ne ajute Dumnezeu și să ne facă milă fără a-L ruga.
Fără de credință nu este cu putință să ne mântuim și știți că locașul ei este inima omului și viața ei, faptele cele bune.
*
Nădejdea este o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredințat cum că va lua, prin pocăință, iertare păcatelor și orice altă cerere.
*
Bunătatea smereniei a făcut pe Dumnezeu, care este făcătorul Lucea¬fărului, de S-a plecat, lăsând cerurile și toată lauda ce avea de la puterile cerești, pogorându-Se pe pământ și până la iad de a scos pe Adam cu tot neamul lui și l-a suit împreună cu Dânsul la cer, unde a fost și mai înainte. Iar Luceafărul n-a putut să se mai suie, căci îl atârna păcatul în jos. Că păcatul se aseamănă pietrei și caută să meargă la maica ei, în pământ. Iar bunătatea se aseamănă focului și merge sus, în văzduh, unde-i este maica, pentru că Dumnezeu este foc mistuitor și pară de foc subțire, precum L-a văzut prorocul Ilie.
*
Toți copacii și toate ierburile, răzimând în pământ, cresc și se măresc și-și dau roada, iar dacă nu se răzimă în pământ se usucă și pier. Așa și credința, răzimând în dragoste, crește și se mărește și face toate roadele bunătăților, căci pământul credinței este dragostea.
*
Să alergăm la sfintele biserici, de nu în toate zilele, măcar duminicile și sărbătorile; căci pentru aceasta s-au rânduit aceste sfinte zile: una, pentru ca să ne odihnim de ostenelile săptămânii; a doua, ca să mulțumim și să dăm laudă lui Dumnezeu pentru multele faceri de bine ce ne arată totdeauna și ne chivernisește ca un milostiv; a treia, să auzim cântările și slujbele ce se fac pentru folosul sufletesc. Că precum nu poate trăi trupul omului fără hrană simțitoare, așa nici sufletul fără hrana duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu.
*
Când ieșim de la biserică, să nu ieșim deșerți, ci să facem cum face ariciul că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri, apoi scutură vița de cad boabele și se tăvălește pe dânsele de se înfig în ghimpii lui și duce și puilor. Așa să ducem și noi, pe la casele noastre, copiilor și celor ce n-au mers la biserică, din cuvintele ce am auzi, ca să-i hrănim și pe dânșii cu hrana cea sufletească. Apoi să ne păzim mintea de cugetele cele viclene și trupurile noastre să le ferim de toate spurcăciunile. Să avem dragoste către toți, să facem bine vrăjmașilor noștri, să avem răbdare la nevoi și la scârbe, să ascultăm și să cinstim pe părinții noștri, să ne cucerim cu cuviință duhovnicilor noștri și preoților și călugărilor, că așa place lui Dumnezeu.