Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) și-a luat doctoratul în Filologie în 2004, cu teza „Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului”. În 2001 a obținut premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, iar în 2014 pentru proză.
Vorbiți-ne despre climatul în care v-ați format.
După ce te-ai îndepărtat suficient de acele începuturi, memoria selectează și păstrează doar lucrurile încărcate de idealitate; în fiecare amănunt păstrat ca pe un fetiș în memorie îți găsești, generos, semnele biografiei tale ulterioare. Dar, de fapt, traseul memoriei este, mereu, invers: dinspre ceea ce ești spre copilărie! Cu cât te îndepărtezi mai mult, cu atât ea devine (mai) simbolică, precum o insulă pe care se presupune că viața ar avea dimensiunile fericirii. Poate pentru că este vorba de inconștiență? Paradisul e materializarea și dimensiunea inconștienței și a ignoranței? Cine își mai amintește de zgârieturile de pe genunchi, din copilărie, dacă nu s-au transformat și în zgârieturi pe creier? Când mi-a murit tatăl, aveam vreo treisprezece ani. Mi-era frică de el mort, era primul mort pe care îl vedeam de aproape… Acum cred că a murit doar ca să mă învețe acest lucru, că există (și) moarte pe lumea asta. Dar învățăm noi, cu adevărat, ceva din morțile altora? Nu ne rămân ele exterioare? Cel mai mult învățăm din propria moarte, este vorba de moartea care ne însoțește în fiecare zi, cu care intrăm într-o complicitate fecundă.
Care v-au fost mentorii? Care v-au fost modelele formatoare?
Una din primele cărți citite, care trona pe masa din camera „cea bună”, a fost Biblia. Așa am aflat că Dumnezeu ne-a făcut pentru a fi asemenea Lui. Creatori de lumi, adică. Am plâns pe umărul lui Iov. Am compătimit cu Lazăr. Am hulit pe Iuda. Am îngânat pe David. Am urlat laolaltă cu Ioan, apocalipticul. Am sperat laolaltă cu Maria, mama lui Iisus și a mea… După care ne-am regăsit, cu toții, în burta chitului. Era cald acolo. Dar să revenim în lumea terestră…! În copilărie citeam „pe nemestecate” cam tot ce prindeam. Și literatură sovietică și Eminescu și Minulescu și Violeta Zamfirescu și Nicolae Tăutu plus toate poveștile posibile. Totul mă inspira, mă întărea, mă forma, mă deforma. Eram un aluat moale, fraged, dispus să se lase modelat de ceea ce eu însumi modelam. Apoi m-am fixat pe Marin Sorescu, pe Lucian Blaga, pe Topârceanu, pe Nichita Stănescu, pe literatura din reviste. Aveam vreo treisprezece, paisprezece ani. Sâmbăta o țineam tot într-o fugă, preț de trei kilometri, până la Târgu Neamț, să cumpăr „Luceafărul” și „România literară”, apoi „Cronica”, „Tribuna”, „Convorbiri literare”. Cred că niciodată revistele n-au fost citite mai bine, ca în acele momente, de copilul care eram. Mai apoi mentori mi-au devenit prietenii, conjuncturile, cărțile, întâmplările. Și uimirile. Și amintirile.
Dacă ar fi să vă întoarceți în timp, ce ați schimba în perioada adolescenței dumneavoastră?
Spunea cineva, Sfântul Augustin, parcă: „Un singur lucru nu poate face nici Dumnezeu: să facă neîntâmplate cele ce s-au întâmplat”. Nu aș schimba mare lucru în ceea ce mă privește, probabil că aș schimba istoria pe care am trăit-o, dar asta ar fi prea mult. De când e lumea lume, vremurile nu au fost nici mai bune, nici mai proaste. Numai capacitatea de adaptare a omului a fost diferită.
Scrisul văzut ca un act cathartic, scrisul văzut ca un act christic – de împărtășire a unui prea plin de substanță spirituală, scrisul ca mod de alimentare a hybrisului, scrisul ca un soi de album de fotografii prin care încercăm să înghețăm momentele de inefabil ale existenței. V-am ruga să plasați propriul dumneavoastră crez artistic, estetic, între aceste coordonate.
O să-l îngân aici tot pe Sfântul Augustin, care, la întrebarea ce este timpul, spunea că dacă nu mă întrebi, știu, dar dacă mă întrebi, nu știu…! Când scriu, nu mă situez de o parte sau de alta, sunt acolo. Unde e situată ființa noastră în universul artei? Dacă nu mă întrebi, știu, dacă mă întrebi, nu știu…! Catharsisul și christicul coexistă în fiecare text, mai ales în cele inspirate. Dar mai bine poate spune despre unde se situează un autor, la care dintre cele două poluri, cititorul, care are perspectiva din afară. Din interior, orizontul, pentru autor, este unul lunecos, difuz, al aparențelor. Și dacă poezia e rugăciune, rugăciunea nu exprimă, ci este. Metafizica ne ajută să vedem clipa ca parte a eternității și să nu fim disperați pentru asta. Uneori cred că scrisul e totul, apoi am câte o lehamite totală. Poezia, ca organ al metafizicului, îmi dă conștiința limitelor între care trăim.
Câți îngeri v-au „cântat în strună”? Ce v-a legat definitiv de poezie?
M-a legat definitiv de poezie frica de absolut care s-a amestecat cu plăcerea de absolut…! Cu plăcerea de a intui absolutul după fiecare colț al lumii, mai bine zis. Ce e absolutul, în fond? E credința că fiecare gest, fiecare ieșire din curtea casei declanșează o aventură a ființei cu un final imprevizibil. Dar măreț. Moartea e absolutul de care are parte, însă, fiecare om. În mod egal. Iubirea, de exemplu, e discreționară, e tiranică. Sănătatea e o chestiune de șansă. Bogăția e rodul unui complex de împrejurări. Numai moartea e darul care se împarte fără rest la toți oamenii. Gândul la moarte, frica de moarte, acțiunea în numele morții, fie pentru amânarea ei, fie pentru îmblânzirea ei, toate acestea sunt o participare colectivă la un banchet al revelațiilor. Îngerii, pentru că e vorba și de ei în întrebare, sunt cei care pregătesc banchetul, amănuntele. Îngerii cu care am intrat în dialog, despre care am vorbit în volumul „Îngerul căzut”, de altfel, dar și în altele, au fost dintre cei care au putut să-mi spună cât de voluptuoasă e căderea, cât de vie e apoi aspirația „spre înalt”. La această intersecție am încercat să mă situez cu fiecare text scris, am încercat să depun mărturii (poetice) credibile.
Ce v-a adus poezia în această viață?
Cred că totul. Spunea cineva că matematica ne dă să mâncăm, iar poezia ne învață să trăim. Ca să deslușești frumusețea „matematicii vieții” trebuie, cred eu, să înveți să deslușești poezia fiecărei clipe. Poate să pară un truism, poate să pară facilă rostirea acestui adevăr, însă de prea multe ori ne credem mai deștepți decât emoția primară, curată, și încercăm să complicăm un suflet care e o capodoperă de simplitate…
Raportul dintre conștiință, politică și gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiții, care este, după dumneavoastră, raportul dintre cetățean și scriitor, dintre scriitor și putere?
Scriitorul care, în acest moment, nu are și un crez social, care nu este și animal politic, care nu este și cetățean în curtea unei patrii, nu poate fi un om liber. Pentru că ești liber în raport cu dorința ta de libertate. Te poți simți liber și în jug, dar asta nu înseamnă că aceea chiar e libertate. Vorba proverbului: Învață să refuzi jugul, nu încerca să te obișnuiești cu el. O formulă a libertății ar suna cam așa: libertatea e raportul dintre conștiință și implicare. Dacă lași pe altul să se implice în locul tău, primul lucru pe care îl va uzurpa va fi chiar libertatea ta.
Fiind scriitor, ce impact considerați că are scrisul, creația, la vârsta tinereții?
Tinerețea este prin definiție o vârstă poetică. Vârsta tinereții este poezia însăși. Doar prin creație ne asemuim lui Dumnezeu, e mare lucru să tindem să fim altceva decât niște viețuitori. De asta, dacă tinerii aud în miezul ființei lor vocea muzicii, a poeziei, a picturii, dacă simt că există pe lumea asta și „arta de a fi om”, să nu ezite să îi dea curs. Dumnezeu ne face frumoși, ne urâțesc contextele, obiceiurile, lipsa de educație și de emoție. Ne urâțesc invidia, lipsa de generozitate, lipsa de cultură…
Este patriotismul un sentiment perimat sau considerați că el ar trebui cultivat în România actuală? Dacă ar trebui cultivat, atunci cum am putea evita festivismul și extremismul?
Dacă înstrăinezi o pisică, ea tot se întoarce, zeci de kilometri, ca să revină la locul de baștină. Sunt o mulțime de povești duioase, în acest sens. De asemenea, dacă înstrăinezi un câine, și el se va strădui să ajungă la locul nașterii, a curții originare…! Și vita are sentimentul apartenenței la un loc, la o cireadă…! De ce nu ar avea și omul sentimentul acestei apartenențe? Din punctul meu de vedere, ca să exemplific, trecând de câteva ori în goana mașinii prin orașul Copșa Mică, cel înnegrit de pulberile de negru de fum, am avut impresia existenței unui fund de lume spre care nu ar putea aspira nimeni, dintre ființele raționale. Dar mi-a fost dat, mai apoi, să întâlnesc în Franța un inginer care visa să se întoarcă acasă, exact la Copșa Mică! Îi era dor…! Eminescu spunea pe la 1880: „Dar, domnilor, mi-e rușine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-și fi însușit privilegiul patriotismului și-al naționalității – așa român de paradă mi-e rușine să fiu. Naționalitatea trebuie să fie simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte și se respectă adânc, se pronunță arareori. Evreii cei vechi n-aveau voie să pronunțe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocții și superficialitățile sale”. Patriotismul are la bază, din câte am aflat trăgând cu ochiul în cartea de istorie și în lumea prin care am trecut, câteva elemente esențiale, între care: familia, proprietatea, sărbătorile, cultura, religia…! Dacă le spulberăm pe acestea, aproape că nu mai ai pentru ce trăi și la ce să ții pe lumea asta. Și s-ar părea că globalizarea tocmai împotriva acestora luptă, omul să intre într-o statistică, să fie o virgulă într-un text scris de niște (după părerea mea!) paranoici. Românii, care au avut un accentuat spirit al proprietății, mult descântat în folclor și în literatura noastră, au fost ajutați (obligați) în comunism să piardă acest sentiment…! Dramatic. Credeți că pentru mărgele de sticlă, medalii și strângeri de mână la apelul de seară se duceau în război țăranii români? Pentru pământ o făceau. Festivismul și extremismul nu se bazează pe valori certe, dimpotrivă, se bazează pe vorbe și pe iluzorii perspective pe care ți le „povestesc” unii și alții. Și în lipsa certitudinilor, oamenii noștri își asumă și aceste „iluzorii perspective”.
Care ar fi cele zece cărți pe care le-ați lua pe o insulă pustie?
E o listă aleatorie, peste zece minute vă propun o alta, la fel de valabilă, de valoroasă. Iată ce vă propun acum, făcând un apel la memoria afectivă, imediată: „Biblia”, „Dialogurile” lui Platon, „Confesiunile” Sfântului Augustin, „O mie și una de nopți”, „Faust”-ul lui Goethe, „Frații Karamazov” a (ai) lui Dostoievski (plus „Idiotul” sau „Crimă și pedeapsă”, drept bonus pentru bună purtare!), „Procesul” lui Franz Kafka (plus povestirile, toate geniale!), „Citadela” lui Antoine de Saint-Exupéry, Gabriel García Márquez cu al său „Un veac de singurătate” (plus cartea de povestiri „Povestea candidei Erendira și a nesăbuitei sale bunici”); apoi Fernando Celine cu „Călătorie la capătul nopții” (dar de ce nu și „Moarte pe credit”?), Mihail Bulgakov cu „Maestrul și Margareta”, apoi „Calea regală” a lui Malraux, William Golding cu „Împăratul muștelor”, Ernesto Sabato cu „Despre eroi și morminte”, Vladimir Nabokov cu „Lolita”, Umberto Eco cu „Numele trandafirului”… Poate că și Balzac cu „Iluzii pierdute” sau Boccacio cu „Decameronul”… Sunt zece? Poate nu toate sunt cărți uriașe, dar sigur sunt cărți care deschid gustul pentru lectură, îți fac „simpatică” literatura…
Un produs al tehnicii postmoderne este internetul, comunicarea virtuală și blog-literatura. Cenaclurile literare, dar și scriitorii s-au mutat pe internet. Cele mai multe cenacluri sunt configurate sub forma unor rețele de socializare, numite flagrant rețele literare. Cât de relevante sunt aceste cenacluri literare pentru scriitorul român contemporan? Se spune că internetul îl eliberează pe scriitor de canon. Cum comentați acest lucru?
Orice mijloc este bun atunci când nu devine excesiv. La o primă vedere cenaclurile produc cenacliști, rețelele de socializare «socializează indivizi», rețelele literare pun în relație oameni cu aspirații literare. Despre valoarea acestor producte care circulă pe internet mi-e greu să vorbesc, cele mai multe suplinesc vechile «jurnale» adolescentine și asta nu e nimic grav.
Scriitorii adevărați se recunosc imediat, Dumnezeu îi smulge din mulțime și îi împinge la momentul potrivit în față. Nu sunt speriat că literatura noastră ar putea să decadă, după ce avem câteva duzini de scriitori de prim raft într-o posibilă bibliotecă universală, nu mai putem scădea sub ei, căci nu poți valida mediocritatea și s-o așezi lângă Eminescu, Sorescu, Stănescu, Blaga, Mazilescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Gellu Naum etc., ca să mă refer doar la cei care nu mai sunt. Eliberarea de canon, sub presiunea internetului, nu e posibilă, pentru că opera finită dictează canonul și nu canonul produce operă.
Dacă ar fi să le transmiteți tinerilor de azi un sfat, un mesaj, care ar fi acela?
Am vizitat o mulțime de țări și am ajuns la concluzia că nu e cu nimic mai prejos țara noastră decât oricare alta din Europa sau din lume. De asta trebuie să o iubească, să îi respecte istoria și cultura. Să fie convinși că România le aparține, le va aparține, de asta trebuie să se pregătească pentru a o lua în posesie. Să citească, să se formeze, să se informeze. Lectura e singura cale de a deveni deștept, nu a fost descoperită altă posibilitate. Până va fi descoperită o injecție care să te facă deștept, sau o pilulă, truda lecturii e singura variantă. Să viseze și să aibă curajul să creadă că visul poate căpăta concretețe. Cu răbdare orice vis devine realitate. Să fie convinși de asta.