Care este specificul tinereții?
Specificul tinereții este Căutarea – „cărui ideal să-mi dedic viața?” Este Întrebarea – „cine sunt eu?”, „care-i rostul meu pe pământul ăsta?” Este Formarea – precum o bucată de ceară topită primește pecetea sigiliului, așa și tinerețea primește pecetea modelelor pe care și le alege (de aceea este de maximă importanță să ne alegem modele bune, curate în viață). Este Zborul – spre înalt, spre mai sus (tot mai sus), spre Frumos, spre Bine, spre Adevăr, spre Iubire – este „Pasărea în zbor” a lui Brâncuși. Este Țășnirea, este ieșirea din legăturile pământului (din monotonie, din stagnare, din moleșeală, din răutăți, din nedreptăți, din blazare, din „Nu se poate”). Este Eroismul. Este Nebunia de a crede că orice ideal, oricât de înalt, se poate atinge, că poți să ajungi cu mâna până la stele și apoi, mai departe, până la Dumnezeu. Este Dorul de Comuniune, de Împărtășire, de a fi una cu toți. Este Vederea Bunătății din oameni. Este Sinceritatea. Este Curajul. Este Eroismul. Este Dăruirea. Este dorința de a face binele, de a ajuta. Este tot ce e mai frumos în sufletele oamenilor. Este Frumoasă – nu există tânăr urât!
Dar este și Fragilitatea. Este Lipsa de Experiență, de Discernământ. (Și de aceea) Este Nevoia de Povățuitor. Este o mare Comoară râvnită și vânată de ce e rău (de minciună – și de tatăl minciunii –, de manipulare, de compromis, de păcat, de plăceri nesăbuite, de împrăștiere, de „Merge și-așa”, de „Las’ pe mâine”, de eșuarea în mărginirea adusă de alipirea inimii de idolii acestei lumi).
Este Nădejdea și Viitorul neamului și a omenirii întregi. Dacă tinerimea noastră nu are un ideal, neamul nostru nu are viitor.
Care este definiția iubirii?
Iubirea este Dumnezeu, iubirea nu se poate defini. Iubirea devine o caracteristică a relației dintre noi și Dumnezeu. Și orice relație este intimă, este unică. Nu poate fi definită în mod general. Iubirea strălucește altfel în fiecare. Strângeți relația cu Dumnezeu, faceți-o cât mai intimă. Dacă încercați să dați o definiție iubirii, vă depărtați de esența ei.
De ce să încercăm definiții când putem să trăim; mai multă relație, mai puțină teorie. De ce să nu îți faci puțin timp și pentru Dumnezeu? Părintele Serafim Rose spune că noi ne gândim la Dumnezeu maxim zece minute pe zi, în timp ce Dumnezeu se gândește toată ziua la noi. Dacă ar fi invers, am muri. Vă dați seama că noi trăim tocmai pentru că cineva se gândește la noi? Să-L facem părtaș pe Dumnezeu vieții noastre și El ne va face părtaș vieții Lui.
Iubirea se dobândește sau este în noi?
Iubirea vine de la Dumnezeu către noi, iar iubirea noastră este o iubire răspuns. Iubirea nu poate niciodată pleca de la noi, ci se poate doar întoarce de la noi. Noi suntem ca o oglindă care reflectă ceea ce primește. O caracteristică a iubirii este că vine de sus în jos, ca un far, ridicându-te permanent de la nivelul la care ești către Dumnezeu, pentru că iubirea este din Dumnezeu. Desăvârșirea constă în puterea farului, nu în calitatea materiei de a oglindi lumina. Ce poate fi mai nepotrivit pentru a reflecta lumina decât materia din care este făcută Luna? Și, totuși, ea strălucește atât de tare! Datorită Soarelui! Așadar, dacă vrem să strălucim mai tare, trebuie să ne îndreptăm mai mult către lumină. Atâta vreme cât vom privi către Dumnezeu, vom lumina, și atunci și cei din jurul nostru vor începe să se apropie de El.
Iarăși, este o caracteristică a iubirii să se înmulțească, precum lumina lumânării. Cu cât o împarți la mai multe lumânări, cu atât lumina se înmulțește, nu scade. Scade materia, dar lumina se înmulțește. Părintele Stăniloae spune că „omul este singura ființă limitată, creată, care este capabilă să absoarbă în ea infinitul; absorbind infinitul, îl poate da mai departe”.
Cum știm dacă iubirea noastră este adevărată sau nu?
Trebuie să o punem alături de iubirea veșnică a lui Dumnezeu. Iubirea, smerenia și blândețea sunt virtuți care derivă din relație. Iubește, însă fă-o la picioarele lui Hristos. Dacă vrei iubire, dacă vrei smerenie, stai lângă Hristos. Vrei blândețe? Stai lângă Hristos. Numai stând lângă El, smerenia Lui te va molipsi și pe tine, te va pătrunde și pe tine; blândețea Lui te va înmuia, iubirea Lui te va inspira. Aceasta este adevărata ucenicie. A sta la picioarele Stăpânului și a te lăsa schimbat de El.
Trebuie să avem un reper și Acesta este Hristos. Stând la picioarele Lui, iubirea ta va fi pusă în focul iubirii Lui și va dobândi adevăratul reper. Dacă nu stai acolo cuminte, smerit, iubirea ta va fi deviată întotdeauna. Iubirea nu își are reperele în lume și cu atât mai puțin în rațiune. Ea își află reperul unic în inima aceea care se încălzește la focul dragostei lui Hristos.
Cum Îl descoperim pe Dumnezeu?
Să avem permanent gândul la Dumnezeu și ce nu știm să Îl întrebăm: „Doamne, Tu ce ai face în locul meu?” Dacă Îl facem părtaș vieții noastre, să-L facem părtaș până la capăt. Și El ne va face plenar părtaș vieții Lui. Când ne rugăm, să ne rugăm ca unei persoane reale. Ca și cum suntem doi în cameră și stăm pe întuneric. Chiar dacă eu nu zic nimic, tu știi că te ascult, că sunt acolo. Însă, din când în când, trebuie să facem exercițiul să mai tăcem și să-L lăsăm și pe El să vorbească. Dacă gura tace, inima vorbește.
Ce înseamnă să fii sfânt?
Sfințenia nu înseamnă desăvârșire, nici virtuozitate. Sfânt, în traducere, ar însemna ales. Părintele Dumitru Stăniloae spune că sfințenia începe de acolo de unde omul nu mai poate să se desăvârșească. Omul se poate desăvârși până la un punct, pentru că este limitat. De la acea limită începe sfințenia, începe harul lui Dumnezeu să îl tragă pe om în sus prin iubire. Dacă se dezvoltă iubirea în tine are de ce să te apuce Dumnezeu să te ridice deasupra nivelului tău.
Sfințenia înseamnă să Îl iubești pe Dumnezeu atât de mult încât să uiți de tine, să te uiți la aproapele până uiți de tine, să nu mai fii conștient de tine, ci de ceilalți. Să te îndrepți cu iubire către celălalt, fără să te mai întorci înapoi. Dacă poți să compari cât ai investit cu unul și cu altul, înseamnă că nu ai uitat de tine. Nu trebuie să știi cât ai investit. Tu trebuie să investești tot ce poți, tot ce ai, tot ce ești!
Ce înseamnă „a sta la picioarele lui Hristos”?
Aceste cuvinte trebuie mai mult trăite, decât înțelese. Să stăm cuminți la picioarele Lui, smeriți, și să începem construirea relației noastre cu Dumnezeu. Este zona în care numai noi și Dumnezeu avem acces. Să înțelegem ce loc are El în viața noastră. Să-i mulțumim pentru toate cele dăruite nouă la arătare, dar și pentru cele pe care numai sufletul nostru le știe. Să ne smerim că nu am reușit să întoarcem nimic din iubirea pe care a pus-o în noi. Făcând așa, o să ajungem să ne comportăm ca niște fii adevărați, adică ne vom strădui să facem toate spre bucuria Tatălui.
Ce să facem în situații ca aceea de la „Colectiv”?
Este clar că acolo a fost lucrarea satanei. Am auzit pe cineva zicând că tinerii de la Colectiv aveau nevoie de compasiune. Aceia aveau nevoie de pocăință, nu de compasiune. Compasiunea este un termen învecinat toleranței. Toleranța nu este din Biserică, ci îngăduința. Toleranța duce la uniformizarea, la nivelarea dintre bine și rău. Gheron Iosif spune că, atunci când un om este într-o stare de cădere atât de mare încât până și voința lui este ținută în gheare de către diavol, este nevoie, și Dumnezeu așteaptă, multă rugăciune și răbdare, dar din partea celorlalți. V-ați gândit că tragedia de la Colectiv a fost un test și pentru noi? Dumnezeu aștepta de la noi să ne pocăim în locul lor. Cei mai mulți au murit de moarte năprasnică, puțini au avut timp să se pocăiască. S-a pocăit cineva pentru ei? Nimeni. Ai putea să mă întrebi, de ce să mă rog eu pentru acela care era în club? Pentru că s-a mâhnit Tata! Să înțelegem că un om nu poate fi înlocuit în inima nimănui, cu atât mai puțin în inima lui Dumnezeu. Noi ne-am pus în locul fiului cel bun, însă ne-am ispitit la fel ca acela. Am greșit, la fel ca și el, pentru că nu ne-am pus deloc problema din punctul de vedere al Tatălui.
Au început să lovească împotriva Bisericii și noi am ripostat, închizându-ne astfel ușa pocăinței. A fost un duh în zilele acelea, încât nimeni nu se putea ruga. Nimeni nu a mai ținut cont de iubirea Tatălui, nimeni nu a mai ținut cont de mâhnirea Lui și de mâna Lui întinsă streașină la ochi în așteptarea întoarcerii fiului risipitor. Noi ar fi trebuit să zicem: „Vreți să ne răstigniți? Dar de asta suntem aici. Răstignește-ne!” Am greșit când am ripostat, pentru că nu dreptatea primează, ci iubirea și mila. Și e vorba de mila și iubirea Tatălui.
De ce ni se pare așa de grea pocăința în ziua de astăzi?
Pocăința începe prin a-ți conștientiza starea de păcat, de depărtare de Dumnezeu în care te afli, ceea ce înseamnă că următorul pas este să ne smerim, să-L punem pe Dumnezeu mai presus. A te smeri este foarte greu în ziua de astăzi. Este greu să te lepezi de tine, să te lași la urmă, să recunoști că ai greșit. În ziua de astăzi parcă este o cultură a îndreptățirii de sine și a închipuirii de sine. Mereu este vorba numai de tine.
Pocăința, așa cum o înțelege Sfântul Ioan Gură de Aur, este întoarcerea în inima lui Dumnezeu. Pocăința nu este legată de efortul tău personal, ci de deschiderea inimii lui Dumnezeu. Dacă vrei să pășești pe calea pocăinței, trebuie să înțelegi cum se deschide inima lui Dumnezeu față de tine, trebuie să înțelegi că, de fapt, Dumnezeu face acest efort pentru tine. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că Dumnezeu nu numai că ne-a dat în dar pocăința, dar o și face în locul nostru. Nu a fost vorba niciodată de efortul celui care tinde să se întoarcă în inima Tatălui, ci a fost vorba întotdeauna de brațele permanent deschise ale Tatălui. Și noi închidem ochii!
Cum să citim Evanghelia?
Evanghelia a fost numită de un Sfânt Părinte „scrisoarea de iubire a lui Dumnezeu către om”. O scrisoare de iubire nu e o scrisoare deschisă, deși Evanghelia se propovăduiește la toată lumea. Este o scrisoare intimă și, de aceea, atunci când citești Evanghelia pe tine te mișcă într-un fel, iar pe altul în alt fel. Ar trebui să citim Evanghelia pornind de la acele pasaje care ne ating și ne înfierbântă inima. Acest lucru nu se poate face însă fără de rugăciune, deoarece se poate strecura foarte ușor în inimile noastre înșelarea.