Puține lucruri au un impact atât de mare, dar sunt atât de puțin înțelese precum criza de sarcină: momentele din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca alternativă viabilă la continuarea sarcinii și nașterea copilului.
Pentru femeile care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor care le pot sprijini, dacă vor, asociațiile Studenți pentru Viață și ProValori Media au realizat site-urile avorturiregretate.ro și femeifericite.com, de unde sunt preluate următoarele două mărturii.
Mamă ești din momentul în care Dumnezeu ți-a pus viața în pântec
Aveam 20 de ani. Lucram într-o fabrică de încălțăminte. De vreo doi ani, aveam o relație cu un băiat. Ne gândeam să ne căsătorim, dar, când începeam să vorbesc mai serios despre asta, devenea agitat.
Locuiam împreună cu părinții lui într-o casă în afara Bucureștiului. Aveau cal, vacă, porc, păsări. Așa, ca la țară. Eu făceam atât treaba din curte, cât și cea din casă, ca o noră responsabilă și o soție iubitoare; era ceva nou pentru mine, eu fiind născută și crescută în București. Și nici măcar nu eram căsătoriți, dar îmi asumam rolul acesta, deoarece credeam că așa e normal.
Într-o zi, am făcut un test de sarcină. A ieșit pozitiv. Atunci când i-am spus că sunt însărcinată, mi-a zis să fac ce vreau și că nu este prea fericit… Timpul trecea, eu eram bine, copilul la fel.
Când am fost la medic pentru prima ecografie, puiuțul meu era format complet. Ținea o mânuță ridicată. Parcă mă saluta! Era ceva unic, simțeam bucurie, grijă, emoții, împlinire – o minune!
Am ajuns acasă, i-am explicat și prietenului meu sentimentele trăite, bucuria, emoția… Zâmbea și atât. Apoi indiferența lui își făcu simțită prezența. Într-o zi m-a mângâiat pe burtă și mi-a zis: „Trebuie să-l dai afară!” Am amuțit! Am simțit un gol în stomac și în suflet… Mi-au dat lacrimile. Mă gândeam la acea mică ființă care nu avea nicio vină că era acolo. Mi-am amintit mânuța aceea mică și ridicată parcă pentru a saluta. Eram șocată!
Timpul trecea, el mă presa, părinții lui, la fel. Cei din jurul meu îmi spuneau că primul copil „nu se dă afară”, dar presiunea psihică pe care mi-o creau cei din casă mă făcea să mă simt amenințată, singură și tristă.
M-am hotărât să fac avort crezând că va fi bine, că el se va schimba, că relația noastră va fi frumoasă, ca la început.
Nu știam că primul organ care se formează în trupul unui bebeluș este inima. Nu știam că, la 40 de zile de la concepție, bebelușul are întregul sistem nervos format și se mișcă în voie. Nu știam că acea ființă vie simte măcelul din interiorul pântecului.
Of! Dacă atunci eram susținută moral, dacă cineva îmi explica realitatea, dacă nu mă simțeam așa singură, puiul meu trăia azi. Pântecul mamei ar trebui să fie locul cel mai protector, cel mai călduros și plin de iubire. Din păcate, pentru mulți bebeluși, acesta a fost și este o tortură, un real pericol, un iad. Am întâlnit femei care îmi spuneau că acolo este o bucată de carne care nu simte nimic. Câtă minciună! Cât de crud totul!
Plecasem spre spital speriată, tristă, stresată… Acolo îmi așteptam rândul. Cât de penibil era: trebuia să ofer bani pentru a-mi omorî copilul. Ușa aceea îmi vine și acum în minte. O priveam lung. Ușa pe care intrasem parcă mă atrăgea spre ea. Aș fi vrut să plec, dar parcă ceva mă ținea pe loc. Doamne, ce naivă eram!
Mi-a venit rândul la tortură, la măcel, la crimă… Nu primisem nicio pastilă înainte, nici a¬nestezie, nici vreun sfat, totul era nou pentru mine. Am crezut că voi muri în acele chinuri. Avort pe viu. Doctorul îmi zicea să stau liniștită, asistenta mă certa, puiul meu murea… Dumnezeu a vrut să simt și eu doar puțin din ce a simțit puiul meu. Mi-o meritam!
După 10 minute se terminase. Golul acela din suflet, pierderea aceea… era groaznic ce simțeam! Din acel moment, conștiința mă mustra mai rău decât orice.
Am ajuns acasă. Toți din casă mă priveau tăcuți… Soacra m-a întrebat: „Gata?” Am răspuns tristă: „Da.”
La scurt timp, ne-am despărțit. Îl iubeam, dar simțeam că nu ne mai leagă nimic și că nu era pregătit pentru viața de familie. Am plecat la părinții mei. M-au primit cu brațele deschise și cu reproșurile de rigoare. Coșmarul nu se terminase. Timp de un an am avut coșmaruri groaznice.
În fiecare noapte visam o fetiță cu părul până la bărbiță, brunețică și cu ochii mari, căprui, cu tenul alb. O frumusețe… Mă întreba cu un glas tremurând și cu o privire inocentă: „De ce, mami? De ce?”
Era groaznic! Mă trezeam plângând în miezul nopții și tot așa adormeam. Timp de un an, nu o zi sau o lună! Un an! Noapte de noapte!
Nu avusesem în pântec „o bucată de carne”. Era fetița mea iubită! Iubită, după ce am realizat ce am făcut…
Avortul nu este o scăpare. Este o încărcare psihică, sufletească, o greutate emoțională, o depresie veșnică, o singurătate pe care o simți o viață întreagă, este o crimă, un măcel, un suflet nevinovat tocat mărunt… Un pui de om care simte absolut tot și nu se poate apăra.
Mamă ești din momentul în care Dumnezeu a pus viața în pântecul tău, nu când naști. Mama trebuie să ofere iubire, protecție, căldură sufletească, mângâiere.
Anii au trecut, sunt din nou mamă. Am trei fetițe frumoase și dulci, sunt fericită și împlinită. Dar, după 13 ani, vă mărturisesc sincer că am scris aceste rânduri cu aceeași durere în suflet și cu același gol… Acel copil era unic. La fel ca fiecare dintre noi. Fetița mea cea mică seamănă cu acea fetiță din vis, dar nu e aceeași.
Raluca, 33 de ani
www.avorturiregretate.ro
Mami nu te omoară!
M-am căsătorit pe când aveam 21 de ani. Acum am 33. Înainte să îl cunosc pe Claudiu, soțul meu, locuiam în Berceni. Eram al treilea copil în familia mea mutilată de mama, care făcuse un număr mare de avorturi; câteva de gemeni, dar și alți copii.
Prin ’83, când aflase că e din nou însărcinată, cu mine, voia să mai facă un avort. Pe atunci, era ilegal avortul în diferite situații și era destul de riscant să practici așa ceva, că te turna cineva și suportai consecințele. Au chemat o moașă la apartament „să pună în mișcare treburile”, dar tocmai în acel moment de pe hol se auzeau niște țipete teribile. Ce se întâmplase? Vecina de palier murise în timpul unui avort și soțul ei striga disperat pe hol! Tata a ieșit să vadă. Moașa s-a făcut nevăzută. Așa m-au lăsat și ai mei să trăiesc. Aflasem toate acestea pentru că stăteam mereu cu urechile ciulite pe când mama avea musafiri. M-au născut, m-au botezat. Aflasem, de asemenea, că tatăl meu voia să-mi pună numele „Zoe”, care, în greacă, înseamnă „viață”. Trecusem pe lângă moarte…
M-am căsătorit cu Claudiu. Ne cunoscuserăm în București. Întâi am stat pe la soacră-mea, mai apoi cu chirie, pe urmă ne-am mutat de tot la țară. Pe la 25 de ani am născut primul copil: 19 aprilie 2009, ziua de Paști. Foarte dorit – o fetiță. Mai apoi, luam pastile. Duhovnicul meu – păstram legătura strâns cu el – îmi zicea să nu le iau. Eu nu știam: să le iau, să nu le iau? Nu știam ce vreau: „Părinte, dacă nu le iau, rămân gravidă!” „Și ce se întâmplă?”
Am rămas din nou însărcinată. Nici un an diferență de la primul copil. Am vorbit cu mama. Ea a început să plângă. Pentru ea, a face un avort e destul de normal, asta îmi tot sugera. Mama mai era cum era, dar soacră-mea mă suna și ea: „Tu nu ești sănătoasă la cap! Îi distrugi viitorul lu’ Ramona! – Ramona fiind primul copil – Cum să mai faci acum un copil?! O mai lași să crească 4–5 ani și pe urmă te mai apuci de făcut!”
Claudiu, când a aflat, a început să plângă. Plângea ca un copil. Plângea nevoie mare!
„Te duci și-l dai afară! Te duci și-l dai afară!” Atât îmi tot spunea. Eu tăceam, nu ziceam nimic. Începuse să mă mustre conștiința. Mă gândeam pe toate părțile. Cum să îmi omor copilul!? Nu mai puteam! Zilele treceau… Eram stresată încontinuu. Mama, soacră-mea, soră-mea, Claudiu și toată lumea… Toți aveau ceva cu mine! Toți erau împotrivă! Toți mă presau.
Timpul trecea. El era din ce în ce mai rece, din ce în ce mai dur. Aveam vreo lună și jumătate de sarcină și el zicea: „Dacă nu te duci să îl dai afară, îți fac eu ceva să-l pierzi!” Și zic eu: „Bine, atunci! Mă duc să îl dau afară, dacă tu nu înțelegi și nu vrei, asta am să fac!” Deși știam că eu puteam să nu fiu, că mama mea voia să mă avorteze, nu m-am gândit la asta când mă încolțeau îndoielile cu privire la ce îmi ziceau toți legat de sarcina mea.
Totuși, simțeam că nu pot face asta. Mi-aduc aminte că, atunci când eram singură în cameră, cu lumina stinsă, plângeam și vorbeam cu copilul din burtică și îi tot ziceam: „Mami nu te omoară, că mami te vrea! Lasă, mami, că timpul trece. Mare-i Dumnezeu!” și discuții din acestea, care creau o legătură din ce în ce mai strânsă între mine și copil. Știam deja cum avea să arate copilul.
Cu Claudiu mă certam mereu. Pe el îl tot presa și influența mama lui. Mai avea și patimi pe care nu le suportam și care reprezentau un motiv în plus de ceartă. Până prin luna a șasea, căci păstrasem sarcina, se uita la mine de parcă eram gravidă cu altul. În ochii lui, eram un gunoi. Mă umilea, mă înjosea. Mă făcea să mă simt cea mai urâtă, cea mai proastă, cea mai grasă, cea mai… Îmi zicea că nici nu-l mai atrag. Pentru o femeie, este foarte greu de suportat disprețul soțului.
Eram foarte stresată! Mă simțeam ultima… Toată sarcina am fost într-o situație groaznică! Pe fond nervos, îmi ieșiseră niște pete infecțioase, pe tot corpul, niște blânde, ca niște furuncule, care supurau și se infectau. O babă care mă văzuse zicea că am făcături. Mă simțeam atât de rău! Dar citeam Acatistul Sfântului Nicolae. Eram sigură că voi muri la naștere. Așa își tot bat joc dracii de oameni!
Pe 6 decembrie 2010, am născut. Surprinzător, Claudiu, când a venit la spital, a vrut să o țină în brațe. După ce am adus-o acasă, a început să se poarte normal. Culmea, el nu se comportase niciodată normal! A ajuns în situația în care a fost nevoit să rămână singur cu copila. Eu eram plecată, ea avea doar câteva luni, trebuia să-i schimbe scutecele, să îi pună lapte. Dumnezeu l-a adus într-o situație de genul: „N-ai vrut-o, dar ești, totuși, răspunzător!”
Acum ne mai dorim un copil! Prima fetiță ne-am dorit-o, pe a doua n-a vrut-o el, a treia fetiță a venit pur și simplu, al patrulea copil va fi pentru că vrea el. Deși există ceva riscuri, am vorbit cu un medic și se poate. Însă, aș adăuga, aici este mai mult mâna Celui de sus. Pentru că fără Dumnezeu nu faci nimic în viața asta!