În urma pactului Ribbentropp-Molotov (1939), Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței au fost anexate de către URSS în 28 iunie 1940. Imediat după anexare, regimul comunist a declanșat represiunea, din dorința de epurare etnică și de înlăturare a valorilor societății românești, în primul rând a credinței și a iubirii de neam. Numeroși români, mai ales din nordul Bucovinei și din ținutul Herței, au început să fugă peste graniță, în România. Mulți dintre ei au căzut uciși de gloanțele grănicerilor sovietici.
Cel mai cunoscut masacru de acest fel a avut loc la Fântâna Albă, în Bucovina, pe 1 aprilie 1941. O altă rană a românilor, plină de lumina crucificată a iubirii de neam, este la Lunca, în raionul Herța.
În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, circa 600 de țărani, bărbați tineri și adulți, între care și două femei și doi copii, din satele: Coteni, Buda, Boian, Ostrița Herței, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Mahala (toate situate în raioanele Herța și Noua Suliță) au încercat să treacă Prutul, să ajungă în România. Au înaintat pe o vreme foarte rea, prin nămeți și pe un viscol năprasnic, până la câteva sute de metri de graniță. Pe malul Prutului au dat de o sârmă și au crezut că au ajuns în România. Au strigat „ura”, dar mitralierele grănicerilor au început să îi secere.
Doar 57 au reușit să ajungă în România. Sutele de morți au fost aruncați în patru gropi comune din albia Prutului. Șapte dintre cei scăpați și răniți au fost arestați și duși la Cernăuți. Au fost împușcați pe 13 iunie 1941 și zac în cimitirul militar al orașului.
În iulie 1941, a fost descoperită numai una dintre cele patru gropi comune, cu 107 cadavre, celelalte trei fiind luate de viiturile Prutului din primăvara acelui an. Vremea celui de-al Doilea Război Mondial, perioada comunistă de apoi, perioada postcomunistă, cu problemele ei, au făcut ca numele celor morți să nu se mai știe decât în parte: Apetre Dumitru, Conovaru V. Mihai, Mironescu Toader…
Toți cei care au murit pentru dragostea lor de neam și de libertate au fost pomeniți după 75 de ani, la 7 februarie 2016. Pe locul masacrului a fost înlocuită vechea cruce de lemn, ridicată în 1992, cu una nouă și, în fața chipului jertfei Mântuitorului Iisus Hristos, au fost pomeniți cei care s-au jertfit pe acel loc.
Inițiativa manifestărilor a avut-o doamna Elena Nandriș, primar în comuna Mahala, din care au fost cei mai mulți dintre cei uciși. Au participat doamna Eleonora Moldovan, Ionel Ivan, ministru consilier, și alți reprezentanți ai Consulatului General al României la Cernăuți, primari și reprezentanți ai autorităților locale și regionale, Preasfințitul Longhin de Bănceni, Arhimandritul Melchisedec, starețul Mănăstirii Putna, părinții protopopi de Storojineț, Herța, Noua Suliță și alți 20 de preoți din satele ai căror fii au murit la Lunca, profesori și oameni cultură, între care Vasile Tărâțeanu, poet cernăuțean și membru corespondent al Academiei Române, români veniți din România, alături de circa 600 de săteni din Mahala și satele vecine.
După slujba de sfințire a crucii, a avut loc parastasul. Apoi, mai mulți dintre cei prezenți au rostit cuvinte de recunoștință, pline de durere, dar și de încredere că cinstirea celor căzuți pentru iubirea de neam și de libertate este temelia viitorului urmașilor lor de pe acele meleaguri, dar și a neamului românesc, în general.
Preasfințitul Longhin s-a adresat cu multă însuflețire celor prezenți: „Să fiți mândri că suntem români și ortodocși. Ei nu au făcut niciun rău, nu au avut nicio vină. Cred că Dumnezeu, în ziua cea mare a învierii de obște, îi va primi pe toți acasă, în Casa Sa, unde nu este dușmănie, nici rău, ci doar slava lui Dumnezeu. Să îi ierte Dumnezeu și pe cei care au făcut acestea, căci nu au știut ce fac, căci nu au avut credință. Iubiți pe toată lumea, nu faceți rău nimănui, trăiți în pace cu toți! Tuturor celor adormiți, îngropați aici sau în Siberia, le spunem cu recunoștință: nu te va uita, frate sau soră român, poporul tău, biserica ta, Dumnezeul tău, niciodată”.
Arhimandritul Melchisedec a vorbit despre starea sufletească a celor de atunci, un îndemn pentru cei de azi: „În sufletul lor nu era altceva decât dragoste de Dumnezeu și libertate a minții. Când omul dușmănește pe cineva, mintea lui nu este liberă, inima lui este robită. Când iubești, inima este largă, este binevoitoare, este plină de lumina care vine de la Hristos. Toți aceia care au rămas aici sunt martiri și să nu vă îndoiți a-i pomeni cu drag și a pune o candelă la mormântul lor. Este datoria sfântă de a ne aduce aminte de strămoșii noștri, de cei care s-au jertfit pentru neam și țară.”
Doamna Consul General Eleonora Moldovan, demna și neobosita reprezentantă a statului român la Cernăuți, a vorbit despre necesitatea de a aminti despre momentele grele din istorie: „Este un moment de rugăciune, este un moment binecuvântat. Toate popoarele, și românii, și ucrainenii, toate națiunile au datoria de a-și aminti de asemenea masacre. I-am pomenit creștinește și dăm slavă Domnului că avem aceste momente de libertate și putem să îi pomenim pe cei care au căzut nevinovați. Freamătul luncii ne aduce aminte de sângele care a fost vărsat. Ei au făcut calea liberă și destinul mai ușor al celor de azi.”
Rugăciunile, cuvintele rostite, cântecele interpretate de grupul de fete organizat de doamna Elena Nandriș și de grupul „Dragoș Vodă”, dar mai ales duhul zilei conglăsuiau: „Cine nu îi uită, cine îi cunoaște și cine îi cinstește pe înaintași, acela are viitor.”