Textul de mai jos a fost scris de o adolescentă care a participat la Marșul pentru viață 2016. El este reprezentativ pentru modul în care copiii și adolescenții de azi privesc avortul. Fără lentilele ideologiei comuniste, fără lentilele corectitudinii politice, ei observă adevărul elementar: avortul înseamnă moarte.
Speranța este că, atunci când vor crește, vor avea tăria să fie apărători ai vieții nu doar teoretic, ci și practic, prin susținerea femeilor aflate în criză de sarcină. Pentru că avortul nu se face pentru că nu se știe că el ia viața unui copil, ci din frică pentru dificultățile care apar odată cu acest copil. Iar atunci, o mamă lăsată singură este o mamă condamnată de cei din jur să facă avort
Încep prin a spune de la început că nu sunt în favoarea violenței, de niciun fel, și nici a prezentării evenimentelor în notă dramatic-senzațională. În schimb, cred cu tărie că lucrurilor trebuie să le fie spus pe nume.
În memoria fiecărui om există un moment în care a trecut pe lângă moarte. Poate că a trecut pe strada bunicilor un cortegiu funerar, poate că a trecut pe lângă un accident și i-au bătut luminile Salvării în ochi. Oricum, e imposibil să nu fi auzit de incendii, atentate sau prăbușiri. De fapt, moartea este o realitate de necontestat: la un punct, murim cu toții. La un punct. Și, de fiecare dată când auzi de moarte, îți pare rău, te sperie, te revoltă. Moartea ridică întrebări – așa e normal, de altfel, pentru că simțim că suntem creați pentru viață, nu pentru moarte.
Dar ce ar fi dacă astăzi am intra pe internet și am afla despre un genocid de 8 milioane de oameni, desfășurat în cam 20 de ani? Unde s-a întâmplat, cum de nu s-a știut, cine e responsabil, cine sunt cei care au murit? Nu ne-am pune, în mod firesc, întrebările acestea? Nu ar fi cât se poate de etic să le căutăm un răspuns?
Iată situația, pe scurt: începând cu 1990, în România nu a mai existat vreun impediment legal pentru avortul la cerere până la vârsta copilului de 12 săptămâni. Și așa s-au numărat doar în spitalele de stat și doar prin metode chirurgicale 8 milioane de avorturi. Mă refer doar la cele de după 1990, nu la cele din 1958–1966, când regimul comunist a legalizat avortul, nici la cele din 1967–1989, când regimul comunist l-a restricționat, ci doar la generațiile de copii de după 1990, pentru că și eu aparțin acestei generații. Printre cele 8 milioane de copii avortați după 1990, au fost și copii care acum ar fi fost de vârsta mea și a prietenilor mei.
Avortul înseamnă privarea de dreptul la viață, drept de necontestat fiecărui om de pe Pământ. Avortul înseamnă uciderea unui om înainte de a se naște. Omul, înainte de a se naște, este tot om – nu cred că există vreun raționament bine fundamentat care să explice că o pasăre e pasăre doar după ce se naște, că un câine e câine doar după ce se naște, că un om e om doar după ce se naște. Cu atât mai mult cu cât există mii de femei în jurul nostru care simt cum copilul este o persoană în sine înainte de momentul nașterii.
Dacă am opri un om pe stradă și l-am întreba ce crede și ce simte după atentatele de la Bruxelles din 22 martie, ar răspunde: „Nu e corect, au murit oameni”. Au murit oameni. Dacă există compasiune pentru oameni care mor la mii de kilometri distanță, dacă îi compătimim – cum, de altfel, este normal, pentru că sunt oameni – nu văd pentru care motiv nu i-am compătimi și pe oamenii care mor la maxim câțiva kilometri de noi, înainte chiar de a se naște. Este firesc să îi compătimim pentru exact același motiv: sunt oameni nevinovați, a căror viață este luată fără voia lor și fără a se putea opune. Și nu văd de ce nu am căuta să vedem cine e responsabil, dar, mai ales, ce se poate face pentru a nu mai continua uciderile.
Poate cineva ar spune că se simte în pericol în urma atacurilor teroriste. Dar s-a gândit vreodată că, după normele actuale, mama sa avea dreptul de a-l omorî, că ar fi putut să o facă fără niciun impediment legal? Am mai privi acest drept legal la fel dacă am fi noi înșine în situația aceasta, și conștienți? Poate oamenii care mor în tot felul de circumstanțe ar putea fi învinovățiți de ceva, dar un om care nici măcar nu a văzut lumina Soarelui, de ce ar putea fi acuzat?
Sâmbătă, 26 martie, a avut loc Marșul pentru viață. L-am simțit și ca un fel de cortegiu funerar pentru milioanele de oameni cărora nu li s-a recunoscut dreptul la viață. În schimb, dacă în fața unei procesiuni funerare oamenii s-ar fi oprit măcar din respect pentru cel decedat, indiferent dacă îl cunosc sau nu, acum unii dintre trecători nici măcar nu au schițat un gest de regret, înțelegere sau semn că au luat la cunoștință.
Poate că anul viitor vom merge în liniște pe bulevarde, încercând să ne gândim la ce înseamnă de fapt moartea, mai ales moartea unor oameni care nu au avut șansa de a se naște. Dacă vom fi conștienți că suntem reprezentanții unor oameni care nu mai pot spune nimic, noi fiind supraviețuitorii generației noastre, iar ei nu, poate vom conștientiza și că vrem cu adevărat să ajungem la viața, la salvarea celor care încă mai au timp să fie salvați. În primul rând, acesta a fost marșul dinspre moarte și, mai apoi, marșul pentru viață.