Dincolo de cerințe contextuale, educația trebuie să se axeze pe niște constante valorice, care transcend spațiul și vremurile: înălțarea ființei umane, mobilarea adecvată a spiritului, crearea unei bucurii existențiale, adulmecarea și cultivarea setei de perfecțiune și infinit. Este nevoie, în practica educațională, de statuarea unui echilibru între valoarea perenă și valoarea circumstanțială, între constant și tranzitoriu, între proximitate și îndepărtat, între contingent și veșnicie. Avem nevoie de persoane care să se integreze ușor în realitățile zilelor, dar e necesar ca și profilul interior să fie unul coerent, directivat de valori autentice, impregnat de o anumită particularitate purtată de un anumit context istoric și comunitar. Din acest punct de vedere, e bine să recurgem la tradiție, la o serie de scheme paideice care s-au dovedit a fi valide la nivel comunitar, prin re-activarea unor structuri educogene care țin de pedagogia simțului comun manifestate în familie, în mediul comunitar, informal. Nu totul se poate învăța la școală, iar realizarea unei complementarități acționale dintre școală, pe de o parte, și familie, biserică, alte structuri comunitare, pe de altă parte, ar genera un etos mult mai amplu în favoarea unei formări de calitate. În materie de metodologie didactică e bine să tragem cu ochiul la ce și cum fac și alții, dar în ce privește conținuturile care se predau e nevoie să ne cultivăm valorile proprii, să le interiorizăm și să le prezentăm cu demnitate și altora.
A face mai binele în educație nu ține numaidecât de cadrul normativ și de voința decidenților. Calitatea nu este un rezultat al unei cerințe care vine „de sus”, ci al unui răspuns edificat „jos”, „la firul ierbii”. Rămâne prioritar ceea ce face efectiv profesorul în clasă, dincolo de programa sau prescripțiile formale căci, cum îndeobște se spune, „omul sfințește locul”. Un program școlar reprezintă un fel de carcasă, un cadru director, dar care se cere a fi „umplut” corespunzător de către profesor. Dascălul trebuie permanent să adapteze, să reconfigureze, să înlocuiască chiar, să identifice noi elemente de conținut în consens cu particularitățile publicului școlar, cu specificitatea sa culturală, emoțională, cu posibilitățile și așteptările acestuia. De aceea, educația este o activitate de creație, de slujire a celuilalt, de însoțire a ființei și de așezare a acesteia pe un drum care este al ei. Arta educației constă în a identifica și a pune în fața celuilalt exact ceea ce el are nevoie, îi priește, îi folosește.
Învățământul românesc, așa cum se manifestă în ultimele decenii, suferă prin inconstanță și impredictibilitate, prin amatorism și experimentalism, dacă e să ne raportăm la cadrul normativ și la decizii. Cu învățământul nu te joci precum cu o unealtă, o întreprindere oarecare, mizând pe încercare și eroare, pe asumarea eșecului, pe descoperire din mers etc. Din multe puncte de vedere e nevoie de continuitate, de congruență și corelativitate acțională, de stabilitate pentru a vedea mai apoi efectele reale ale unei schimbări, a lua, când e cazul, și după decantări organice, măsurile cele mai nimerite de intervenție, corecție, perfectare. Aici avem de a face cu ființe, cu oameni, cu putințe, cu trebuințe. Schimbările continue sau bruște nu fac bine unui sistem de instruire, care permite o anumită extensie și ritm al transformărilor. Asta nu înseamnă staticism, ci mișcare judicioasă în raport cu posibilitățile adaptative din perspectivă psihologică și socială. Cu toate acestea, la nivelul activităților didactice curente încă se face treabă de calitate, grație harului și disponibilității unor oameni devotați școlii; dacă sunt realizări (și sunt!), acestea se datorează dascălilor care, dincolo de devalorizarea simbolică și materială a muncii lor, își fac pe mai departe datoria. Altfel, s-ar ajunge la o spirală a de-motivării, alunecării și căderii, cu consecințe adânci asupra prezentului și viitorului nostru individual sau colectiv.
Schimbarea curriculumului la gimnaziu, de pildă, asumată recent de ministerul de resort, reprezintă un adevărat „studiu de caz” cum nu se face reformă. În primul rând, pentru că s-a acționat în pripă, pompieristic, fără studiu constatativ sau de impact. Avem certitudinea că va fi mai bine decât a fost? Apoi, cu acest prilej, s-a devalorizat și instituția consilierii, prin angajarea unor așa-ziși experți care nici între ei nu s-au înțeles (nu mai punem în chestiune competența lor psihopedagogică, luați individual). Mai departe, ne putem întreba ce relevanță și aport formativ au noile discipline introduse pentru copiii de 11–12 ani („Gândirea critică și drepturile copiilor”, ca să dăm un exemplu). În fine, mai invocăm și lipsa unei viziuni care să particularizeze noul plan-cadru în raport cu cel vechi (practic, s-au scos ori s-au introdus niște discipline; în ce constă noua filozofie?). Cred că un astfel de demers ar fi trebuit să fie girat de un corp de specialiști autentici sau practicieni (din universități, din centre de cercetare, din învățământul gimnazial etc.), supus la numeroase probe, dezbateri, procesări, modelări etc. și apoi asumat de decidenți. Însă, înainte de toate, ar fi trebuit să se croiască orizontul de dezirabilitate: ce profil de om urmărim să formăm prin educație? Care este ținta, finalitatea? Există multă „ceață” în zona aceasta. Să nu uităm că acest cadru curricular este doar un mijloc pentru a ajunge la un scop. Ne-am prefigurat un model al omului de care avem nevoie în perspectiva vremurilor ce vin?
Să nu uităm că lumea este în prefacere, iar panoplia de valori cunoaște metamorfoze uneori greu de urmat la nivel individual sau societal. Noile tehnologii de comunicare și informare au impact nu numai în planul cunoașterii, în sensul imediatității și globalizării ei, dar și în ce privește modurile de raportare a omului la cultură, la natură, la el însuși. Deschiderea și întronarea acestui „hău” informatic poate să conducă la disoluție, la pierderea reperelor, la însingurare, la depresie, la destructurare interioară. Unde mai sunt convivialitatea, comuniunea, raportul viu cu celălalt? Pot fi preluate de instrumente? Să nu uităm că tehnicul este ambivalent, aduce confort și beneficii, dar ne și poate amenința sau desființa umanitatea din noi. Astfel de realități trebuie luate în seamă atunci când se face educație, atât pentru o bună uzanță sau relaționare la acest cadru tehno-social, dar și pentru o salvgardare a unor trăsături definitorii pentru ființă, prin perpetuarea unor practici cu un grad înalt de naturalitate (scrisul de mână, exersarea artistică, activitatea manuală, imersiunea în natură, interacțiunea directă cu obiectele etc.).
Educația nu vizează ființa singulară, ci una deschisă și integrată în lume, atentă la sine și la ceilalți. Autonomia mult clamată nu trebuie să conducă la egoism sau solipsism, ci la responsabilitate și permeabilitate în raport cu altul, cu lumea, cu noi înșine, cu transcendența. Ne dorim nu o adunătură de indivizi performanți, de „bestii exacte”, ci de oameni care se deschid ușor unii către ceilalți, colaborează și performează laolaltă, activează în orizontul Binelui, Frumosului, Adevărului, Sacrului. Aceasta înseamnă reflecție, interiorizare, dar și colaborare, căutare alături de alții; asta presupune spirit căutător, cercetător în bătaia valorilor autentice și înalte. „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7) – ne îndeamnă Sfânta Scriptură. Activismul format prin educație trebuie să fie întreprinzător, dar și spiritualizator, să aibă o miză realistă, imanentă, dar să se profileze și în perspectiva unei idealități perfecte, care ne depășește. E de dorit ca educația să încurajeze cercetarea responsabilă, reflecția aureolată de spirit, căutarea ghidată de un sens!