Accidentul
În iunie 2013 am avut un accident în urma căruia m-am ales cu arsuri de gradul I, II și III (25%). Până să ajung la spital n-au prea putut – nici părinții, nici medicii – să-mi facă ceva. De durere – căci fața, toracele, brațele și picioarele îmi erau afectate – îmi scăzuse tensiunea foarte tare. Eu nu vedeam. Auzeam doar medicii de pe ambulanță, care se panicaseră și spuneau șoferului să accelereze.
Îmi trecuse prin minte o secvență în care îmi spunea cineva că rugăciunea domnească, Tatăl nostru, ajută foarte mult, mai ales dacă este rostită de mai multe ori pe zi. Și am spus această rugăciune tot drumul – 39 de minute. Poate părea puțin, însă, cu acele dureri, mi s-a părut cel mai lung drum! Dar știu că Dumnezeu, în pofida tuturor lucrurilor pe care le-am făcut – nu bune –, mă iubește maxim, cum îmi place mie să spun! A fost un moment în care am simțit că mi-e ascultată rugăciunea. Nici n-aș putea reda în cuvinte ce am simțit atunci…
Acea întâmplare a fost momentul în care am înțeles că mi se dă o a doua șansă. Și că trebuie să-L caut pe Dumnezeu mai des, nu doar la nevoie. Obișnuiam doar să cer. Acum, am învățat să și mulțumesc!
Maria J., 18 ani, Psihologie
Medicina
Pot da ca exemplu o întâmplare recentă în care am simțit că „L-am apucat pe Dumnezeu de picior”.
Medicină… Primul gând l-am avut în seminar, prin clasa a XI-a. Totuși, am dat la Facultatea de Teologie. La scurt timp însă, am început să vreau din ce în ce mai mult să îmbrățișez medicina. Vedeam cum Dumnezeu îmi scoate în față, la perioade scurte de timp, din ce în ce mai mulți oameni din domeniul medical, toți încurajându-mă să dau la facultate. În anul trei de Teologie am luat decizia ca, după terminarea celor patru ani, să dau la medicină.
Acum urma „partea grea”: binecuvântarea duhovnicului și a părinților. Pe prima am luat-o surprinzător de ușor și cu o mare bucurie a părintelui, în timpul Postului Mare. Acum urma partea cea mai grea. Știam cum vor reacționa „ai mei” și ce propoziții vor folosi împotrivă: „De ce ai mai făcut Teologia?”, „Medicina e grea”, „O să ne coste mult facultatea!” etc.
Stând la masa de prânz cu ei, mi-am luat inima în dinți, m-am rugat lui Dumnezeu și Maicii Domnului și am zis: „Totul sau nimic!”. Era 1 septembrie, trecuse aproape un an de când mă decisesem să dau examenul. M-au ascultat și au zis… „Da. Noi te susținem cu ce e nevoie.”
Atât stres, atâtea nopți nedormite și atâta teamă de eșec… pentru nimic! Poate nu înțelegeți bine situația, dar cunoscându-mi familia, știam că nu vor fi de acord. Atunci am simțit că Dumnezeu m-a luat în Brațe (cu B mare!) și mi-a arătat că rugăciunea și nădejdea pot face roadă frumoasă!
B. E. D., 22 de ani, Teologie
Tatăl și fiica
După ce am dat bacalaureatul, am decis să urmez Facultatea de Litere din Iași. Dar de la început mi-am dat seama că locul meu nu este acolo. Cu toate acestea, mi-am propus să nu renunț. Mă gândeam că pe parcurs totul se va schimba.
Mergeam la facultate cu lacrimi în suflet. Zilele treceau. Eu îmi puneam veșnica întrebare: „Oare locul meu este aici?”
Decembrie 2015… Învățam pentru examene, căci sesiunea se apropia cu pași repezi. Îmi amintesc că eram înconjurată de foi, multe foi. Citeam, citeam și… las totul deoparte și izbucnesc în plâns: „Doamne, nu mai pot!”
În două minute tatăl meu ajunsese în camera mea. Nu a trebuit să spun nimic. M-a îmbrățișat și mi-a spus: „Dacă simți că trebuie să renunți, renunță! Suntem alături de tine!”.
După ce mi-am retras dosarul de înscriere a început adevăratul chin. Simțeam că zilele trec fără niciun rost, simțeam că pierd zece ani din viață. Nu făceam nimic, doar așteptam să se scurgă zilele. Tot atunci, tatăl meu trecea printr-o perioadă mai grea. Era în depresie, din cauză că murise tatăl său. Mă rugam plângând și spuneam: „Ajută-mă, Doamne, să fiu puternică, pentru tatăl meu!”.
Mai târziu mi-am dat seama: toate se întâmplă cu voia Domnului! Faptul că am rămas acasă l-a ajutat pe tata să scape de depresie! Râdeam împreună, povesteam, găteam, ne bucuram de momentele pe care le-am trăit când eram un copil dar, cel mai important, ne rugam! Dumnezeu a fost acolo, alături de noi! Este alături de noi! A întărit relația tată-fiică! Mulțumim Ție, Doamne!
Ioana B., Psihologie
Colegii
Consider că bucuria și tristețea sunt lucruri date de Dumnezeu cu scopul de a ne „trezi”, de a realiza că avem un Tată care ne iubește, ne întărește și ne ajută! Iar în felul acesta putem trece cu bine peste orice problemă.
Atunci când eram la școală, colegii îmi vorbeau foarte urât, mă invidiau, mă provocau parcă „să fac rău”! La început eram deznădăjduită, îmi pierdeam răbdarea, nu știam cum să răspund acestei provocări. Dumnezeu, însă, a fost scăparea, căci, de câte ori simțeam că nu îi mai pot tolera pe colegii mei și parcă cel rău mă îndemna să le răspund cu răutate, mă așezam în fața icoanei sau îmi spuneam în gând: „Doamne, ajută-mă să nu le răspund!”, „Doamne, întărește-mă!” sau „Doamne, iartă-i, că nu știu ce zic!” În felul acesta am reușit să iert, să fiu bună, să fiu înțelegătoare. Cu timpul, colegii au început să se comporte mult mai frumos cu mine! Atunci am realizat că Dumnezeu este foarte aproape de mine. Am realizat că doar iertând poți trăi în armonie cu semenii tăi.
Am învățat că o rugăciune, cât de mică, te poate feri de răutate. Și te apropie mai mult de Dumnezeu!