Domnul prof. dr. Mircea Ioan Popa predă disciplina Microbiologie în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. De 30 de ani, în amfiteatrul Institutului Cantacuzino călăuzește studenții în studiul medicinii. Dar, mai mult decât atât, le insuflă valorile creștine pe care orice medic ar trebui să le aibă. Astfel, cursurile, conferințele, prezentările de la cercul de microbiologie sunt adevărate lecții de viață.
Cum ați ajuns la trăirea credinței ortodoxe?
Până în anii ’80 am avut o perioadă în care credința era în special tradiție. Părinții și bunicii ne duceau la biserică la sărbătorile mari, iar în familie nu existau discuții despre a merge sau nu. În momentul în care bunicul sau tata spuneau „Acum mergem la biserică”, eu și cu sora mea mergeam și gata. Nu prea înțelegeam și după prima jumătate de oră de slujbă mă durea spatele, cu toate că la alte activități nu mi se prea întâmpla (jucam tenis sau fotbal cât era ziua de lungă fără să mă plâng). Tăceam, rezistam și stăteam până la final.
Trezirea mea a avut loc printr-un eveniment din viața mea, în care am realizat, pur și simplu, că sunt creștin ortodox. Din acel moment, deși eram tot necunoscător al tainelor, a început să nu mă mai doară spatele la biserică (sau chiar dacă mă durea, acea senzație nu mai prezenta niciun interes), am început să urmăresc mai atent Sfânta Liturghie, am început să nu mai lipsesc în nicio duminică de la slujbă. Mergeam la petreceri, stăteam până la 3–4 sau 5 dimineața, dansam toată noaptea, veneam pe jos acasă (noi nu aveam bani de aruncat pe taxi), dar la ora 8–8.30 mă trezeam și mergeam la biserică. Nu înțelegeam încă foarte bine, dar urmăream ce cântau diaconii, încercam să deslușesc ce se spune în timpul slujbei. În primii ani de facultate am început să citesc și cărți cu profil religios. Nu era ușor să le găsești (erau anii 1981–1982). Încercam să înțeleg mai mult, dar nu prea reușeam. Așa a fost cam până prin anul trei de facultate, când am mers într-o gardă la Spitalul Municipal la Clinica de medicină internă, împreună cu un prieten mai mare, care ulterior a devenit profesor și formator de școală, dar și un om care transmite mesaje foarte importante către cei tineri. Era o gardă de sâmbătă, iar de la locul unde era camera de gardă se vedea biserica Sfântul Elefterie. Am zis atunci cu voce tare că „E bine că Sfântul Elefterie este aproape, fiindcă mâine mă pot duce la biserică”. Atunci, viitorul profesor s-a mirat puțin, fiindcă nu discutasem despre așa ceva până atunci, și m-a întrebat ce fac la biserică. I-am spus că ascult, încerc să înțeleg ce se spune, încerc să cânt. M-a întrebat și mai mirat „Cânți? Ce cânți? Cum cânți?” Din vorbă în vorbă m-a întrebat dacă am un duhovnic. În acel moment nu aveam un duhovnic. Mergeam să mă spovedesc, dar mereu la altcineva. Mi-a spus că nu este bine și nu poate să fie așa. M-a întrebat dacă aș vrea să am un duhovnic. I-am spus că da și am început să vorbim despre biserica Sfântul Silvestru. Nu știam nimic despre aceasta. Mi-a povestit puțin, apoi mi-a spus că ar fi mai bine să îmi fie duhovnic un părinte foarte bun (probabil că s-a gândit și la „condiția mea neștiutoare”). Astfel, mi-a spus că mi-ar recomanda ca să îl rugăm pe părintele Nicolae Bordașiu să îmi fie duhovnic. În următoarea duminică am mers împreună la biserică, iar în final m-a prezentat și l-a rugat pe părintele să mă primească. Din acel moment, părintele Nicolae a început să mă învețe, iar mintea mea și credința mea s-au îmbunătățit foarte mult.
Ce ne puteți spune despre actul de credință din activitatea didactică?
În primul curs pe care îl țin studenților le spun printre altele că, după părerea mea, orice om deștept va crede în Dumnezeu până la urmă. Le aduc aminte de mari profesori care au fost și mărturisitori. Le vorbesc câteva clipe despre insulină, despre Nicolae Paulescu și le pun pe ecran un citat al marelui profesor care a rămas pentru urmași: „Îngrijiți pe bolnav nu ca pe un frate, ci ca pe Însuși Dumnezeu!” Le spun, deși foarte puțini mă ascultă, că este păcat să amâne momentul credinței pentru mai târziu, pentru că nimeni nu știe când vine ziua și ceasul plecării din lumea aceasta. Chiar dacă sunt tineri și li se pare că nu li se poate întâmpla nimic niciodată, că vor trăi veșnic și vor avea timp la un moment dat să se gândească și la credință, realitatea demonstrează că nu este așa.
Dumnezeu ne-a dat dreptul să alegem. Studenții aleg dacă vor să întrebe mai mult sau nu, dacă vor să știe mai mult sau nu – iar aceste discuții pot avea loc în afara activității didactice.
V-a încurcat credința în actul cercetării științifice?
Nu m-a încurcat niciodată. Îmi cer scuze, dar această supoziție mi se pare una absurdă, despre care simt că mi-aș pierde timpul să vorbesc. Nu mi-a trecut niciodată vreun astfel de gând. Dimpotrivă, putem discuta despre una sau mai multe dintre minunile creației, iar cercetătorii pot alege să înțeleagă care este adevărul, sau nu (este dreptul fiecăruia, stabilit clar încă de la prima Creație). Atunci când avem cursul despre structura bacteriană, am ales să prezint un filmuleț despre complexitatea cilului bacterian. Este o „realizare” imposibilă în ideea de evoluționism și un exemplu extrem de sugestiv. Acest cil reprezintă unul dintre motorașele cele mai (probabil cel mai) complexe, interesante și performante în lumea în care trăim. Recunosc că am speranța ca din amfiteatrul cu 130–200 de studenți să fie cel puțin unii care să realizeze că lucrurile stau puțin altfel decât își închipuiau până în acel moment. Este un filmuleț, între multe altele, pe care oricare cercetător poate să îl vadă și să admire această minunăție. Eu am realizat că totul este minunat. Cât de minunat este sistemul cardiovascular, sau sistemul cardiovascular împreună cu sistemul respirator și împreună cu toate celelalte sisteme din corpul nostru. Toate, separat și mai ales împreună, sunt de o complexitate inimaginabilă (în contextul unor cromozomi care s-au ciocnit întâmplător – sic!) și se îmbină într-un mod perfect. O minte omenească nu poate cuprinde aceste lucruri. Dacă avem ochii, inima, mintea deschise, putem doar să ne minunăm și să pricepem că așa ceva nu poate fi făcut, dar este creat.
Ce ați spune unui student care este convins de evoluționism și care îl neagă pe Dumnezeu?
Depinde cum ar fi studentul respectiv, pentru că sunt studenți care ar vrea să audă ce spun, dar există și studenți cu care nu poți sta la discuții și neagă orice de la început, „uite-așa!”. Dacă ar fi din prima categorie, i-aș spune că din start este pe un drum greșit și că acest evoluționism nu aduce nicio dovadă. Este o teorie asumată, cineva a asumat că se întâmplă astfel și orice dovadă le-ai cere că s-a întâmplat așa cum scrie în evoluționism, nu găsești. Nu există. Eu, cel puțin, nu am găsit. Dacă cineva a găsit, să publice ca să citesc și eu. Pe mine m-a iritat extrem de mult în primul an de facultate, în vremea comunistă, când ne puneau să învățăm despre schimbările și „ciocnirile” de cromozomi, cum ne-am format din maimuțe, încât nici nu voiam să merg la examen. Mi se părea odios. Pornind de la cei care impuseseră acest „tip de genetică”, eu nu am citit niciodată vreo dovadă.
Dacă mă întreabă cineva vreo dovadă a creaționismului, ceea ce pot răspunde este faptul că am simțit acest lucru. Pornind de la exemple pe care eu le-am trăit și pe care alte persoane mi le-au povestit, în toate se revelează Dumnezeu. Însă trebuie menționat faptul că sunt și multe persoane care au trăit o viață de atei, care au părinți atei convinși și care, deși le spun copiilor că îi lasă să facă ce vor, în momentul în care află că merg la biserică, îi ironizează sau îi persecută. Această situație este una dificilă, însă cred că se poate rezolva, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Mă doare pentru ei! Mă doare pentru că unii sunt deștepți sau foarte deștepți și în acest caz se încadrează în pilda talanților între cei care au primit mai mulți talanți și de la care se va cere pe potrivă. Mă doare pentru că nu doresc ca ei să trăiască o viață (scurtă) în lipsa adevărului și apoi să sufere o veșnicie. Mă doare pentru că îmi pasă – de ei, de viața lor, de ceea ce va urma pentru ei. Nu se poate să nu îmi pese, chiar dacă nu îmi este deloc ușor.
Ce sfat dați unui student la medicină care la sfârșitul studiilor dorește să plece din țară?
Le spun, tot din primul curs, că nu am nicio admirație pentru cei care decid să părăsească definitiv țara; și nici nu aș avea cum să am. Fiecare dintre noi are o datorie față de țara în care i s-a dat să se nască. Una este cea materială, fiindcă au făcut toată școala gratuit. Cheltuiala pentru formarea unui student la medicină este imensă, mult mai mare în comparație cu taxa plătită de către studenții care plătesc o astfel de taxă. Nimeni, însă, nu este împiedicat să învețe foarte bine și să aibă o notă care să permită clasarea în locurile pentru care nu se plătește nimic. Apoi, mai este datoria morală. Eroii care au murit pe câmpul de luptă nu s-au sacrificat pentru a câștiga bani sau pentru a deveni miliardari. Au murit cu credință, având la ei iconițe și poze cu familia, pentru ca cei apropiați, de acasă, să aibă un alt viitor, într-o țară mai bună, mai întreagă, cu toate teritoriile pe care înaintașii noștri ni le-au lăsat moștenire. Acestea au fost jertfe adevărate. Dacă un tânăr judecă în mod corect și își înțelege datoria, nu va mai dori să plece. Însă, dacă pleacă, gândul ar trebui să fie să se întoarcă și să aducă ceva bun din afară. În plus, astăzi, salariul unui medic rezident în România nu mai este așa de mic cum era în urmă cu câțiva ani (apropo de ideea că „banii sunt prea puțini”). Prin muncă și seriozitate, prin răbdare și cu credință ajungem, până la urmă, să avem și mijloacele materiale pe care le dorim (dacă dorința noastră nu este exagerată).
Ce considerați că lipsește astăzi societății noastre?
Cred că avem nevoie ca românii să se unească, pentru bine și în bine. Din ce am observat, românii par mai puțin uniți decât cei din alte popoare (polonezi, evrei, sârbi, unguri etc.). Aceștia au comunități solide (inclusiv peste hotare), prin care fac mult mai mult decât a se întâlni… la petreceri. Nu știu care este explicația. În mod cert, la situația de azi (și din ultimii aproape 27 de ani!) a contribuit și contribuie, încă, „regimul Ceaușescu” și cei aproape 50 de ani care au stâlcit mentalitățile, omorând și distrugând, călcând în picioare elitele țării. Nu putem avea acum elite, când ele au fost distruse, ucise, terorizate. Se tot vorbea după 1947 despre „crearea omului nou”, așa că noi astăzi ne „formăm” din această școală a „omului nou”. De aici provin și acei părinți atei, despre care am menționat mai devreme, care îi învață și pe copii să fie atei, ajungând astfel să fie „credincioși” atei, iar asta este tare greu și rău pentru întregul popor.
De multe ori, când cineva are o problemă (de sănătate, la serviciu sau chiar la un examen), spune „Doamne ajută!”. Dar nu așa trebuie să procedăm. Parcă „ne-am târgui”. Când avem noi nevoie – să ni se dea; în rest – nu ne pasă. România se poate trezi și poate renaște prin rugăciune – dar este necesar ca rugăciunea să vină din mintea, din gândul, din inima majorității. O unire în Bine și în Rugăciune.
Cum să ne mirăm că lucrurile merg prost în condițiile în care s-au „executat” peste 20.000.000 de avorturi? Cum să se îndrepte mila lui Dumnezeu asupra unei țări în care au fost uciși atât de mulți, încât țara ar fi putut avea un număr dublu, sau triplu, sau cvadruplu de tineri? Pentru a renaște avem nevoie de bun simț, de credință, de rugăciune. Nimic nu este imposibil. Doamne ajută!