Doamna Doctor, aveți o carieră profesională bine definită și cu multe realizări. Ați întemeiat o familie, aveți un fiu care vă urmează în cariera de medic, și încă multe altele vă stau înainte. Din această perspectivă, atunci când rămâneți singură, cu gândurile dumneavoastră, cum vă definiți pe dumneavoastră înșivă?
Viața mea pornește de la mama. Un frate al meu a avut poliomielită. A avut o simptomatologie zgomotoasă: nu se culca, urla. Doctorul i-a zis: „Să știi că moare!”, pentru că nu știa ce are. Atunci l-au botezat. Și fratele meu a supraviețuit datorită minunii botezului, iar acum e medic stomatolog. Pe urmă s-a îmbolnăvit tata, era într-o stare de comă, probabil că a avut encefalită. Eram copil și m-a impresionat mult când l-am văzut: nu mișca nimic. L-au dus la Craiova, dar și doctorii se mirau de boala lui. I-au spus mamei: „La morgă o să știm ce-a avut, că acum nu ne dăm seama”. Tata însă și-a revenit. Dar mama se ruga, și când a fost cu fratele meu, și cu tata.
Mama se ruga tot timpul. Casa ei a fost prima dată biserica, pe urmă venea acasă. Acasă era, într-adevăr, și bunica care o ajuta în gospodărie. Educația i-a fost, ca a multor fete din perioada interbelică, cu călugărițele. Tatăl ei era mic negustor și o ducea la Turnu Severin o săptămână, stătea acolo în gazdă, și venea acasă la sfârșitul săptămânii. Acolo erau niște călugărițe profesoare care, pe lângă citire, matematică etc., o învățau și pianul, și religia. Erau nemțoaice și au impus o educație strictă. Mama, fiind ortodoxă, niciodată n-a trecut la catolicism, dar și-a păstrat rigurozitatea. Și așa eu am făcut tot ceea ce a spus ea. Mă ducea la biserică de mică. M-am „trezit” la biserică, neștiind ce este biserica, pentru ca eu la 3 ani, sau poate că la 2 ani, stăteam acolo. Era foarte riguroasă, nu aveam voie să mă mișc. Îmi impunea: „Asta trebuie, asta nu trebuie, un copil trebuie așa să fie și nu altfel”. A fost desăvârșită. Tot ce fac, de la ea am. Dacă spuneam că nu pot să fac ceva, îmi zicea de fiecare dată: „Crede în Dumnezeu, roagă-te! Cum de nu poți? Cum? Nu te-ai rugat la Maica Domnului? Este imposibil să nu poți!”
Ați văzut oameni care s-au convertit pe patul de spital, pe patul de moarte?
Nu, căci trebuie pregătire dinainte. În ultima perioadă, pe toți pacienții mei îi sfătuiesc să se spovedească și să se împărtășească. Pe mine nu mă interesează că au ținut post, că n-au ținut post, ce păcate au făcut. Operația pe creier e foarte grea, creierul e un organ „de lux” și nu se știe dacă se mai trezește. Și-atunci de ce să nu fie pregătiți duhovnicește? Poți muri și dintr-o apendicită, dar la o operație pe creier! Sau nu mai poți să mai comunici, rămâi cu o afecțiune gravă. Și atunci este important, în fața lui Dumnezeu, în ultima secundă înainte de operație să fie pregătiți.
Omul e ceva perfect, e dumnezeiesc, într-adevăr făcut după chipul lui Dumnezeu. Nimic nu este în plus în creier, și nici în trupul omului. Dacă tu nu ai grijă de tine, tot ce pierzi, chiar și o măsea, nu mai revine. Din creier dacă ai pierdut puțin, nu mai poți fi integru, ca la început. Este adevărat că preiau celelalte părți, mai ales la copil, dar nu 100%. Și cu cât înaintezi în vârstă, e mai greu. Moare o celulă - nu se mai reface. Dacă la ficat se mai refac, la creier nu. Dumnezeu l-a salvat pe fratele meu, dar el are un deficit. Are un picior mai mare și unul mai mic, cu atrofie musculară. Din punct de vedere cerebral, e perfect, însă măduva spinării e afectată.
Când operați un pacient care este spovedit sunteți mai liniștită?
Nu faptul că sunt eu liniștită este cel mai important. Intervine în timpul operației un moment critic, începe să sângereze, de exemplu, și nu se mai poate opri sângerarea și atunci mă rog: „Doamne, ajută-l!” Toți cei spovediți și împărtășiți au scăpat, am observat asta. Pe când unii dintre ceilalți mor.
Sunt oameni care refuză să se spovedească?
Nu se spovedesc nu pentru că refuză, ci pentru că nu au fost informați. Și nu pot să intervin decât la bolnavii mei, pentru că după aceea se poate spune că fac prozelitism, că sunt dintr-o sectă. Faptul că nu primeam bani în plus față de salariu i-a făcut pe unii să creadă că sunt „pocăită”. Le-am spus că sunt creștin-ortodoxă, nu sunt „pocăită”. Tot așa era și pe timpul lui Ceaușescu. Ziceau că doar sectanții au un asemenea comportament. Dar nu e adevărat. Meseria aceasta este o vocație și am făcut-o dintr-un crez că trebuie să fac bine omului.
Când am terminat medicina, eu am făcut un fel de legământ: atât timp cât trăiesc, eu trebuie să ajut, ca doctorii fără-de-arginți. Și caut să merg pe drumul lor.
Nu este greu?
Te obișnuiești. Este o problemă de obișnuință și de moralitate. Depinde însă de educație. Dacă nu educi copilul de mic către Dumnezeu, mai târziu Îl poate regăsi, dar, până atunci, poate face păcate mari fără să fie deplin conștient că greșește. Însă la mine, de mic copil, acesta a fost drumul, al credinței, și pentru asta îi mulțumesc mamei. Nu regret nimic din educația pe care mi-a dat-o. Să înveți să nu te tenteze banul este lucru mare. Să te mulțumești cu ce ai, pentru că, de fapt, nici nu îți trebuie mai mult. E și aceasta o filosofie a vieții: nu îți trebuie mai mult decât un pat, o masă și atât. Celelalte sunt balast. Când pleci la Dumnezeu, tot așa pleci, chiar dacă ești foarte bogat - poate mai mult încărcat sufletește. Din păcate trăim mai mult material, duhovnicește mai nimic. Și observ acum că înainte se trăia mai mult duhovnicește și mai puțin pentru cele materiale, pentru că oamenii trăiau mult mai greu.
Cum înțelegeți cuvintele Sfinților Părinți despre legătură dintre boala trupească și boala sufletească - păcatul?
Eu cred că mai întâi boala este sufletească și după aceea devine somatică. Se îmbolnăvește mai întâi sufletul, nu mai are nicio putere să se salveze, și după aceea trece în trup. Avem celule canceroase în noi, însă nu toți facem cancer. De ce? Pentru că reușește organismul să lupte. Această putere este dată de Duhul Sfânt.
Cuvinte adânci despre credință am auzit și la domnul profesor Leon Dănăilă.
El este un corifeu al școlii românești de neurochirurgie. Cu domnul profesor am făcut sute de operații. Am crescut la umbra acestui stejar minunat. Trebuie să ai un profesor de la care să poți învăța. Fără un profesor nu poți să deprinzi. Îți însușești multe, dar până nu ai un mentor nu poți să obții rezultate.
Ne puteți spune câte ceva despre duhovnicii dumneavoastră?
După ce am făcut facultatea la Timișoara, am dat examenul de medic primar la București. După ce am rămas în București, la profesorul Constantin Arseni, mama mi-a zis: „Vezi că ai în București pe Părintele Sofian și pe Părintele Gherontie”. Părintele Gherontie Ghenoiu mi-a fost ca un tată. Părintele Gerontie era mai aspru. S-a dus de la 14 ani în mănăstire, la Mănăstirea Lainici. Acolo a avut un stareț, Visarion Toia, care era analfabet, dar cu foarte mare credință în Dumnezeu! Le-a zis: „Măi copii, voi toți trebuie să învățați!” I-a trimis pe toți la școală. Părintele Gherontie vorbea perfect franceza, era translator la Patriarhie. Un om deosebit!
Când a murit Părintele Gherontie am rămas la Părintele Sofian. Acum nu îi mai am, a trecut la Domnul și Părintele Sofian. La el mă duceam ca la mine acasă. Părintele se îmbolnăvise de diabet și când terminam serviciul la spital mă duceam la dânsul.
Mama l-a întâlnit pe Părintele Sofian la Craiova, unde îl trimisese Patriarhul Iustinian. Acesta a fost un patriarh deosebit, în ciuda faptului că s-a spus că a fost cu comuniștii. Niciodată! A păstrat credința! Dacă nu era Patriarhul Iustinian, Biserica Ortodoxă Română dispărea. Pe toți i-a ajutat. Pe Părintele Sofian l-a trimis la Craiova și așa mama mea l-a cunoscut, fiind din Strehaia. L-a găsit la Biserica Madona Dudu și acolo s-a spovedit. Părintele Sofian stătea după fiecare, mă spovedeam și la ora 10 seara. Ușile Antimului erau deschise pentru toți. Părintele Adrian, pe care îl cunosc, venea la ora 5 dimineața, pentru că nu stătea în Antim. Și mă duceam la 5 dimineața, mă spovedea și apoi plecam la spital.
Ne puteți spune ceva despre raporturile dintre creier, inimă și suflet?
Când intervine părerea de rău, când te mustră conștiința, te doare și inima. Am observat un lucru deosebit. Știți ce greu se bea paharul morții?! Nu ați văzut niciodată pe nimeni murind? E teribil. Am văzut sute de bolnavi murind. Unii mor repede, dar paharul tot îl beau. Alții mor mai greu, și acolo este durere, se vede cum sunt încruntați, se zbat. Este ceva extraordinar - suferă precum Iisus Hristos. Acesta este paharul morții. Dar nu e vorba de mișcări ale trupului, ci de zbaterea sufletului.
Ne vine greu să înțelegem cum un medic ginecolog, care îngrijește copilul în perioada în care este cel mai fragil, în pântecele mamei și la naștere, este de acord cu luarea vieții copiilor prin avort.
Dacă nu există o educație religioasă și nu pornești de mic să înțelegi că omul este creația lui Dumnezeu și că nu ai drept de moarte asupra lui, când vei crește așa vei face. Baza este familia, deoarece copilul copiază părinții. După aceea urmează școala. Dacă nu dai propriul tău exemplu nu poți să educi. Dacă nu există această educație, este foarte greu să stai de vorbă.
Cauza avorturilor este că nu avem trăirea prezenței lui Dumnezeu, nu avem „frica de Dumnezeu”, acea frică care nu este o boală, nu este o stare bolnăvicioasă, ci este semnul unei legături cu sfințenia. De asta ne-am îndobitocit!
Un călugăr a trebuit să ofere explicații despre mănăstire unui grup de doctori. Când a aflat că sunt ginecologi, s-a blocat.
Mai mult trebuia să spună și să înmoaie inimile. Dacă măcar unul se întorcea era suficient. Sunt mulți medici ginecologi, pe care Dumnezeu îi știe, care nu fac întreruperi de sarcină. Trebuia să vă revărsăm aceeași dragoste asupra tuturor. E suficient unul să scăpăm și se duce vorba. Să spună de o sută de ori și poate că îl încălzește și o să își dea seama că nu e bine ceea ce face.
Ați avut în cariera medicală cazuri care v-au întărit în credință, vindecări pe care nu le-ați putut explica științific?
Se întâmplă multe minuni. Am văzut bolnavi care au venit în come profunde, fără nicio șansă de supraviețuire, care au supraviețuit. Mulți pacienți mi-au spus că, deși erau în comă, îmi auzeau glasul și mi-l recunoșteau. A fost un copil care a stat în comă 3 luni, pe aparate. Toți spuneau că e un caz pierdut și că trebuie să scoatem aparatele și i-am zis: „Marius, vezi că nu te mai putem ajuta, trezește-te odată!” După ce s-a trezit, și-a adus aminte și îmi spunea: „Zbierați spre mine, vorbeați foarte poruncitor”. Auzea, însă nu putea mișca.
Noi intrăm în sala de operații, dar nu știm ce surprize ne pot aștepta intraoperator. Fiecare bolnav este un univers. Mi-aduc aminte de alt copil care a făcut stop respirator pe masa de operație în timp ce domnul profesorul Dănăilă făcea ablația unei tumori de trunchi cerebral – sunt cele mai grele tumori. A trebuit să fie resuscitat și eu a trebuit să închid bolnavul repede, în câteva minute, ca să poată fi întors cu fața în sus și să se continue manevrele de resuscitare. Să știți că acest copil trăiește și în ziua de astăzi. Pur și simplu a fost o minune dumnezeiască, pentru că nu se citează cazuri în care să reziste pacientul. Probabil că Dumnezeu a vrut ca acest copil de 17 ani să trăiască. Acum este la facultate.
Oamenii care se vindecă se schimbă?
Da, boala te înnobilează, te face mai bun, mai altruist.
În afara meseriei și a familiei, ce faceți?
Îmi place foarte mult să ascult muzică simfonică, să citesc și să fac pelerinaje la mănăstiri. Acolo este o lume de liniște și probabil aceasta caută sufletul, liniște.
În viața fiecărui om există momente de tensiune mare, fie de tulburare mare, fie de eșecuri. Având experiența unei meserii foarte tensionate, cum să ne raportăm la astfel de clipe?
Dacă nu ai frică de Dumnezeu nu poți să depășești stările dificile sau eșecurile. Trebuie să ai credință în Dumnezeu. Am citit mult din viața și învățăturile Sfântului Siluan Athonitul. El spune, de fapt Dumnezeu i-a spus aceasta: „Ține mintea în iad și nu deznădăjdui!” Am căutat să urmez acest îndemn. Am trecut prin multe încercări și am reușit numai cu credința, cu speranța că va fi bine. Am tăcut, nu am spus nimic, m-am smerit și, până la urmă, Dumnezeu a învins, credința a învins.
În momentele acestea de cumpănă obișnuiați să vă duceți la spovedanie?
Da, categoric. În momente de tulburare asta fac. Nu le-aș putea depăși cu bine dacă nu aș avea suportul acesta duhovnicesc.
Cum credeți poate să Îl trăiască pe Dumnezeu un tânăr care nu are începutul bun ca dumneavoastră și nici părinți credincioși?
Atunci când se va lovi cu capul de ceva, atunci Îl va căuta pe Dumnezeu. În momentul când a trecut prin toate fazele, de deznădejde, de descumpănire, de tentativă de suicid, îl aduce Dumnezeu la credință. Tânărul Îl găsește pe Dumnezeu într-un moment crucial, providențial în viața lui, nu trebuie să descumpănească, tot Îl va găsi. Să fie sincer, să caute.
Nu ați fost tentată să mergeți să lucrați în altă țară?
Iar mă întorc la educație. Dacă ai fost educat să respecți credința și să slujești poporul tău, nu mai ești tentat să pleci, nu mai contează banul. Depinde ce predomină în această balanță a vieții: banul, orgoliul, sau smerenia. Dacă ai fost educat bine, te înveți cu mai puțin. Viața pe care am dus-o eu este un fel de călugărie, călugărie albă – să slujești pe aproapele ca pe tine însuți. „Ce vrei să îți facă ție oamenii fă-le și tu lor” – întotdeauna mă pun în poziția asta. Să nu predomine banul, ci să te înveți cu mai puțin. Așa vine împăcarea cu sine însuți, împăcarea cu Dumnezeu.
Mă întorc mereu la educație, pentru că totul depinde de ce vrei de la viață. Acum nu se mai face la fel de mult sacrificiu pentru copii cum făceau părinții noștri; acum toată lumea muncește, chiar școala nu își mai face datoria pentru că lecțiile de religie sunt foarte superficiale. În multe cazuri nu există dăruire din partea profesorului, a preotului; sunt multe neajunsuri pe linie duhovnicească, nu mai suntem noi aceiași oameni ca la început. Dacă am trăi credința care a fost la primii creștini am avea o revigorare a poporului român din punct de vedere spiritual, însă la noi e decădere. Suntem răspunzători în fața lui Dumnezeu pentru ce am făcut cu sufletele copiilor noștri, nu pentru zidurile bisericilor construite.
Să ne apropiem mai mult de sufletul copilului. Dacă de mic nu începi lucrul acesta, ca la un ogor, cum poți să ai rezultate mai târziu?! Nu l-ai săpat, nu l-ai udat din punct de vedere duhovnicesc, ce crezi că va rodi? I-ai dat numai mâncare, dar omul nu trăiește numai cu mâncare.
Credeți că este posibil un viitor bun, aproape de Dumnezeu, al poporului nostru?
Sigur, sigur! Sunt mulți oameni cu credință, nu îi știm noi – doctori, judecători și mai ales oamenii de la țară, care nu și-au uitat credința, care au rămas statornici. Acele „babe bătrâne”, acei bătrâni cu frica lui Dumnezeu, trebuie respectați. Cu cât înaintezi în viață, cu atât ai mai multă experiență și poți să dai sfaturi celorlalți. Trebuie să ne adăpăm de la aceste izvoare pe care le-a lăsat Dumnezeu să trăiască.
Dacă ar fi să transmiteți un cuvânt către medici, care ar fi acela?
Să ne întoarcem la Dumnezeu. Învierea sufletească este mare lucru.
Și un sfat pentru tineri?
Să iubească pe Iisus Hristos, din toată inima și din tot sufletul și din tot cugetul. Fără Iisus nimic nu se poate face. Și să o iubească pe Maica Domnului. Toate mamele să fie ca Maica Domnului.
Interviu realizat de Ioana Pârvu
*
Nu este omenește să te spovedești și să te împărtășești înainte de moarte? Nu trebuie să ajungi la a fi mântuit de păcatele tale și de cele strămoșești? Spovedania dinaintea morții este extraordinar de necesară ca act curativ de descărcare a sufletului de păcate și de legăturile sale pământești. Este un act de deblocare a energiilor subtile, energii extrem de utile desprinderii de materie, de carnal, necesare unirii cu Dumnezeu, cu adevărata cale a vieții, care se realizează prin Hristos, Fiul Lui. Omul nu trebuie să intre în viața de apoi cu păcate nemărturisite. Există o poruncă foarte înțeleaptă a lui Hristos, care spune: „Deci, dacă îți vei aduce darul la Altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo, înaintea Altarului și du-te întâi și împacă-te cu fratele tău; apoi vino și adu-ți darul.” Porunca este cu atât mai valabilă când este vorba despre trecere „dincolo”. Nu poți să treci în împărăția cerurilor dacă ai ceva de împărțit cu cineva. E un păcat de care trebuie să te eliberezi, mărturisindu-l.
Pe acest teren curățit de păcate, omul se poate împărtăși, poate să ia din mâna preotului care-l împărtășește pâine și vin, Trupul și Sângele lui Hristos.
Apoi, cineva ar trebui să-l pregătească pe cel neștiutor pentru trecerea la lumea veșnică, explicându-i, dacă acesta o cere insistent, că situația în care va ajunge nu este echivalentă cu distrugerea lui fizică, materială, cu transformarea lui în lut…
Asta ar trebui să înțelegem prin „viață”, indiferent de preocuparea noastră imediată, concretă, indiferent de profesie: Căutarea lui Dumnezeu și a lui Iisus Hristos. Și ar mai trebui să știm că moartea este o naștere lângă Divinitate, moartea este acces la viața adevărată, moartea este o poartă… Lumea Împărăției Cerurilor este reală, palpabilă, dar toate acestea nu le simți, nu le ai în tine decât dacă poți fi credincios. Dacă știi să crezi.