La Grupul Școlar Bivolărie, mai bine de 170 de copii vorbesc, precum copiii, mult. Dar, dacă cineva ar sta lângă ei, nu i-ar auzi. Doar dacă ar avea inima deschisă și către cei care, parțial sau total, nu aud și nu pot vorbi. Dar mai mare mirare ar avea când vor auzi un copil surd bătând toaca, așteptând să vină preoții să slujească Sfânta Liturghie. Explicația e simplă: sufletele lor aud și vorbesc cu Dumnezeu.
Domnule Director Mihai Stan, ați predat și într-o școală de masă, cu elevi „obișnuiți”. Sunt diferențe între unii și alții, ca suflete, ca oameni?
Ca oameni, ca structură sufletească, cei pe care îi cunosc eu dintre copiii cu deficiențe de auz sunt mai sensibili, și din punct de vedere afectiv, și din punct de vedere general, al comportamentului, în relaționarea cu ceilalți, în situațiile din viață. Concret, dacă unui copil de la învățământul normal îi spunem că facem o acțiune mâine și apoi o amânăm pe poimâine sau dacă profesorul uită, el nu spune nimic, i se pare ceva normal, însă la copilul deficient de auz aceasta este o problemă serioasă. Dacă profesorul a spus că mâine la ora cutare ne întâlnim acolo pentru o acțiune, ei toți sunt acolo, și dacă profesorul întârzie ei îl apostrofează: Trebuia la ora 8, ați întârziat! Sau, dacă la învățământul normal profesorul întârzie 5 – 10 minute, copiii nu au nicio problemă, poate chiar se bucură, dar copilul deficient de auz se supără: Noi când mai învățăm? Nu ați venit la timp!
Au un foarte dezvoltat simț al dreptății, nu concep să mintă, să evite adevărul, sunt corecți și au probleme în relațiile cu cei așa-zis „obișnuiți’. Vin de multe ori și spun: Uitați, aveam o problemă și cutare nu s-a ținut de cuvânt, cum se poate așa ceva? Dacă așa a zis, așa trebuie să fie. Ei iau învățăturile dascălilor ca literă de lege, fără să se gândească să le modifice.
Din punct de vedere afectiv, depărtarea de familie, căci stau mai mult la noi – aproape toți copiii au familie, dar unii merg acasă doar în vacanțe –, a făcut că crească dorul de casă, mai ales la cei mici. Și au o mare nevoie de alinare, de mângâiere. De multe ori, de la poartă până la birou mi se întâmplă să fac câte jumătate de oră, căci vin cei mici și îi mângâi pe fiecare, îi iau în brațe și se bucură mult. Au nevoie, căci le lipsește atmosfera părintească, și noi am înțeles lucrul acesta. Toată activitatea din unitatea aceasta este și de învățător, și de părinte, și de frate mai mare, și de soră. Vrem să fim de toate, pentru ca acești copii să nu sufere, să simtă căldura sufletească pe care le-o dăruim odată cu învățătura.
Marile universități din țară, chiar și unele facultăți, au biserici în campus, însă foarte puține scoli au privilegiul să aibă propria biserică. Cum vedeți dumneavoastră efectul participării copiilor la slujbe? Ce v-a determinat să inițiați ridicarea bisericii?
După 1990 am fost invitat la o sfințire, într-o unitate școlară din Suceava. Nu mai rețin exact ce s-a construit nou atunci, dar la terminarea lucrărilor s-a făcut, după obiceiul strămoșesc, sfințirea, de un sobor de preoți în fruntea cărora era IPS Pimen. Era imediat după Revoluție, când puteam să ne mărturisim credința în Dumnezeu fără să ne ascundem, fără teama de a fi persecutați. Printre multele cuvinte pe care le-a adresat atunci Înaltpreasfințitul, s-a adresat către directori, către administratorii școlilor în general, și a îndemnat să se facă măcar o capelă, undeva într-o clasă, dacă nu putem construi o bisericuță, unde copiii să fie educați și în credința ortodoxă. Eu am fost dintotdeauna de acord că nu se poate face nimic fără credință; lucrurile sănătoase, trainice, durabile, nu se fac fără sacrificii și fără a simți prezența lui Dumnezeu acolo. Lângă școală era o temelie și am aflat că locul a fost dat de cineva ca să se facă o biserică, dar s-au oprit lucrările. Am venit în Consiliul Profesoral cu propunerea să se construiască o bisericuță acolo. S-a aprobat, dar nu s-a făcut nimic. Din 1998 sunt director, dar la început au fost alte probleme. Dumnezeu ne-a ajutat și am început în 2000 să construim bisericuța și în 3 ani de zile a fost gata.
Am avut la început un preot care cunoștea limbajul semnelor și ținea slujbele pentru copii cu ajutorul semnelor și în rest slujba era obișnuită pentru auditori, întrucât veneau și mulți vecini. De când au început slujbele, copiii vin benevol, nu vin forțați. La orele de religie li se explică că niciodată nu sunt singuri, și nu numai ei, nici noi nu suntem singuri, mereu suntem cu Dumnezeu. În suflet, în inimă, prezența Lui e resimțită peste tot. Dacă învățătura nu poate fi făcută fără credință, pentru că un profesor trebuie să fie și cel care predă și îndrumă pașii copilului spre ascultare și spre credință, alături de instituția școlii ar trebui să fie și instituția Bisericii.
Eu, când am făcut cererile de aprobare a construcției, am explicat că va fi similar unui laborator. Un lăcaș unde pot să aibă loc orele de religie, un lăcaș unde oricând se poate duce un copil sau un angajat al școlii să se reculeagă, să și găsească liniștea în momente de zdruncinare și neliniște sufletească, de încețoșare, când are o greutate pe suflet. Construcția ni s-a aprobat, cu condiția să nu fie cu bani de la buget, să fie din alte surse. Dumnezeu ne-a ajutat și am terminat biserica. Între timp a apărut preotul care este surd, a terminat la Facultatea de la Pitești, unde au secții speciale pentru deficienți de auz, și care predă și religia în școală. Pentru auzitori, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, suntem ajutați de Mănăstirea Putna: Părintele Stareț trimite la fiecare slujbă un părinte care să slujească și un altul care să cânte la strană.
Pentru mulți oameni posibilitatea de a avea copii cu o anumită dizabilitate fizică, de auz, de vedere, motorie sau psihică, cum ar fi autismul sau Sindromul Down, apare ca pe un sfârșit al lumii, ca și cum copilul lor este un mic monstru și „ce mă fac eu cu acest mic monstru?”. Cunoscându-i pe elevii dumneavoastră, ce ați spune unor astfel de părinți?
Este vorba de o problemă de educație și de mentalitate. Într-adevăr, cu mulți ani în urmă, și eu am cunoscut copii cu probleme care erau marginalizați, atât de către societate, cât și de către familie. Un copil surdo-mut era ca un „animăluț” în familia respectivă. Oamenii erau convinși de la început că nu se poate face nimic cu el și îl puneau la niște treburi simple, să meargă cu vaca, de exemplu… În timp educația și-a pus o amprentă pozitivă, și acum acești copii cu probleme au putut fi tratați ca niște egali ai celorlalți.
Dacă m-ar întreba cineva care are un copil surd, de exemplu, sfatul meu ar fi să facă o audiogramă, să meargă la un medic de specialitate, să i se pună un diagnostic corect. Pentru că, cu cât intervenția este mai timpurie, cu atât recuperarea este mai ușoară.
În timp, prin mijloace și tehnici specifice, am reușit să facem să spună „r”, prin vibrații. Îi „chinuim”, să îi fim cinstiți, cu exerciții, iar foarte mulți dintre ei ajung ca în clasele terminale de liceu să verbalizeze, adică sa emită corect sunetele, chiar dacă unele sunt mai înalte și emisia suferă niște modificări. Asta pentru a putea să se înțeleagă mai ușor cu auzitoriul.
Lor le este foarte ușor în școală să comunice între ei cu ajutorul semnelor, al limbajului mimico-gestual. Dar noi le-am explicat că, după ce se termină școala, nu vor mai merge în societate cu toții la un loc, ci fiecare va fi singur. Ei pot să ne citească nouă cuvintele de pe buze, noi însă nu. Iar ei, ca să se facă înțeleși de un auzitor, trebuie să folosească toate mijloacele pentru a realiza o comunicare corectă.
Trist este că societatea, în general, nu face suficient pentru acești copii. Ei sunt doar lăsați pe mâna unora să se ocupe de ei, dar nu e suficient. Trebuie niște ateliere protejate, trebuie create posibilități pentru ca ei să poată lucra, căci ei vor să lucreze. Ei termină școala, dar unde se duc? Ce fac? Noi dăm câte un telefon la diverși oameni de afaceri pe care îi cunoaștem ca să îi angajeze, și ei sunt cuminți, își fac treaba acolo. Dar pentru câți putem noi să apelăm la câte o cunoștință? Ei sunt în toată țara… Ne străduim atâta, nu este deloc ușor cadrelor didactice și personalului, îi pregătim pentru viață, învață meserii și ei stau după aceea acasă sau se duc să culeagă căpșuni cu părinții prin Spania sau Italia. Acum au început unii să meargă și la facultate, ceea ce este foarte bine, și o să vedem cum putem să încurajăm și mai mult această continuare a studiilor care le dă posibilitatea să se specializeze mai mult.
A consemnat ierom. Dosoftei Dijmărescu
Ce îți dorești cel mai mult în viață?
Vreau să călătoresc în Anglia și să muncesc în Anglia. (Mădălina)
Să învăț bine, sănătate multă și viitor bun. (Cristina)
Să merg în călătorie în România, să mă plimb și să muncesc mult. (Simona)
Să învăț și să călătoresc. (Alina)
Sănătate, mașini. (Alexandru)
Vreau să călătoresc, să fiu profesoară și să merg în Anglia sau Italia. (Monica)
Vreau să am o familie, să fiu soție. (Ana-Maria)
Îmi place să fiu dentist. (Iulian)
Să-mi găsesc calea spre fericire și împlinire. (Loredana)
Să am noroc în viață și să mă înțeleg cu toți. (Alexandra)
Cel mai mult îmi doresc să am o familie iubitoare a mea și să am cu ce o întreține și ca cei din familia mea să fie credincioși. (Gabi)
Să ajung cineva important în viață, să fiu respectată și apreciată de ceilalți. (Livia)
Să călătoresc și să muncesc. (Sebastian)
Să învăț și să muncesc. (Elena Grigore)
Să călătoresc și să citesc. (Estera)
Ce faci când ești bucuros?
Mă joc cu colegii mei și prietenii mei, glumim, mă văd cu familia mea. (Mădălina)
Eu sunt bucuroasă când îmi văd familia. (Cristina Simona)
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru bucurii. (Alina)
Vreau să ies cu prietenii, să facem ceva împreună. (Loredana)
Dacă eu sunt bucuroasă încerc să îi fac și pe alții bucuroși. (Livia)
Îi mulțumesc lui Dumnezeu. (Elena)
Merg la plimbare. (Lenuța)
Ce faci când ești trist?
Stau singură și mă gândesc mult. (Alexandra)
Mă înveselesc. (Marian)
Stau, mă gândesc și ascult muzică. (Iulian)
Eu nu sunt supărat. (Ștefan)
De cele mai multe ori ascult muzică sau plâng. Sau ambele. Oricum, atunci prefer să fiu singură. (Loredana)
Ascult muzică ca să mă veselesc, plâng ca să fiu liniștită. (Elena
Mă rog la Dumnezeu să-mi treacă tristețea. (Gabriel)
Meditez. (Alexandra)
Mă închid în mine și nu mă mai interesează de nimeni. (Gabi)
Stau în pat și citesc cărți. (Adrian)
Stau singur. (Sebastian)
Mă rog la Dumnezeu. (Elena)
Ne jucăm, vorbim cu preotul, mergem la plimbare cu prietenii. (Gheorghe)
Stau în pat și mă gândesc ce am greșit. (Mariana)
Care este sfântul tău preferat?
Sfântul Ioan Botezătorul. (Sebastian)
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. (Marian)
Sfânta Parascheva. (Cristina)
Maica Domnului. (Simona)
Sfinții Apostoli Petru și Pavel. (Iulian)
Sfântul Gheorghe. (Gheorghe)
Sfântul Nicolae. (Ștefan)
Sfinții Împărați Constantin și Elena. (Elena)
Sfântul Arhanghel Gavriil. (Gabi)
Sfânta Filofteia. (Livia)
Care este ocupația ta preferată la școală?
Să scriu, să citesc. (Ștefan)
Îmi place informatica și limba engleză. (Mădălina)
Religia. (Cristina)
Limba și literatura română. (Simona)
Să învăț lucruri noi. (Alina)
Îmi place informatica. (Monica)
Cos, învăț, mă joc. (Ana-Maria)
Să joc fotbal. (Iulian)
Îmi place limba română. (Iulian)
Îmi place să meditez și să scriu despre viață. (Loredana)
Să învăț. (Elena)
Să lucrez pe calculator. (Alexandra)
Sportul. (Robert)
Să scriu. (Livia)
Să învăț. (Sebastian)
Ce vrei să te faci când o să fii mare?
Constructor. (Marian)
Să repar calculatoare. (Cristina)
Să cos la mașină. (Simona)
Să lucrez la calculator. (Ștefan)
Vânzătoare, asistentă medicală sau avocată. (Elena)
Inginer. (Gabriel)
Șofer. (Sebastian)
Inginer. (Estera)
Să fiu preot sau dascăl. (Gheorghe)
Contabilă sau polițistă. (Mădălina)
Eu vreau să merg la facultate. (Mădălina Monica)
Vreau să muncesc. (Ana-Maria)
Vreau să merg la facultate. (Iulian)
Sunt foarte confuză în privința asta. Nu știu dacă voi avea posibilitatea de a merge mai departe la facultate. (Loredana)
Să lucrez. (Alexandra)
Aș vrea să merg în străinătate să fac niște bani și apoi să revin în țară să deschid un magazin. (Gabi)
Să merg mai departe la facultate, dar nu cred că voi putea din cauza problemelor financiare. (Livia)
Să lucrez cu copiii. (Elena)
Învăț slab și nu știu ce să mă fac în viitor. (Mariana)
Să muncesc la cofetărie. (Lenuța)
Ce trebuie să facem ca să îi iubim mai mult pe cei de lângă noi?
Să nu ne enervăm deloc și să nu urâm pe ceilalți. (Iulian)
Să iertăm. (Ștefan)
Să fim mai buni, să fim înțelegători și să ne iubim. (Elena)
Să-i ajutăm la nevoi și să îi încurajăm. (Gabriel)
Ajută-l să fie mai bun și mai credincios. (Gabi)
Să ne înțelegem bine, să ne povestim multe și despre Dumnezeu. (Adrian)
Să avem grijă de ei și să nu le facem rău. (Robert)
În primul rând să îi înțelegem, să nu mai fim atât de răi, să ne iubim aproapele oricum ar fi. (Livia)
Ce poate să facă un om care nu aude sau nu poate vorbi mai bine decât ceilalți oameni?
Poate face mai multe: să joace tenis de masă, să facă pantomimă. Și unii au idei frumoase la îmbrăcăminte. (Alexandra)
Teatru de păpuși pentru copii. (Ana-Maria)
Surdo-muții pot să joace fotbal mai bine decât ceilalți. (Iulian)
Poate înțelege mai bine, poate auzi și poate vorbi cu sufletul omului. (Loredana)
Fiecare om este la fel. (Alexandra)
Fiecare om are talentul lui, un om surdo-mut este înzestrat cu alte calități pe care un om care aude nu le are. (Livia)
Vreau să am o familie fericită! (Iulian)
Iubesc pe toți. (Ștefan)
Nu renunțați la credință, mergeți la biserică, rugați-vă, fiți buni cu ceilalți și învățați-i să facă la fel. (Gabi)