Nu putem spune că sistemul de învățământ de dinainte de ’90 ar fi fost așa cum trebuie. Mai întâi pentru că era în esență ateu, pe urmă pentru că insista prea mult pe memorizare, cantitativ și specializare. Totuși, așa cum era, românii luau aproape în fiecare an primele locuri la olimpiadele internaționale la matematică, fizică, biologie și chimie. Nici învățământul mediu nu era chiar atât de slab în comparație cu cel occidental. Îmi amintesc că între anii 1980 și 1986 am avut câțiva colegi care au emigrat cu familia în Statele Unite. Deși aceștia nu excelau la școală, acolo au fost înscriși într-o clasă superioară vârstei. Dar și așa, în scrisorile trimise, îmi amintesc de surprinderea prietenilor mei în fața colegilor lor care nu aveau cunoștințe elementare de algebră, geografie ori istorie.
Însă la doi ani după 1990 aflam din ziarele românești că, în mod surprinzător, în clasamentele internaționale România era cotată cam pe locul 170 la nivelul de învățământ. Ne depășeau și țări din Asia, nu mai vorbim de cele occidentale. Atunci nu știam prea bine ce înseamnă statisticile. Doar că ne miram și ne gândeam cu uimire la cum ar trebui să arate un învățământ performant, dacă noi și cu cel actual aveam între cele mai bune performanțe la olimpiadele internaționale. Nu ne puneam problema că majoritatea celor 169 de țări care ne-o luaseră înainte nu ajungeau, în general, nici măcar să participe la faza finală a acestor concursuri.
Așa că, pentru că tot era considerat atât de puțin performant învățământul românesc, s-a început reforma. Era oricum obligatorie, căci numai astfel FMI-ul și celelalte instituții financiare internaționale se angajau să ne împrumute și să ne ajute, desigur, ca să facem reforma. Și, într-adevăr, în ultimii 20 de ani, învățământul românesc a fost reformat. Prin sistemul noilor manuale alternative, a noului sistem de notare sau printr-o reformare continuă sub semnul principiului „schimbarea oricum va aduce ceva nou” s-a reușit darea peste cap a întregului proces de învățământ. Învățământul, deși a fost reformat, măcar a supraviețuit, în timp ce cercetarea românească a fost desființată aproape complet Aceasta era una dintre condițiile FMI. Tot ei cereau la jumătatea anilor ’90 și desființarea școlilor pedagogice. Nu este deloc o exagerare, și spunem aceasta fiindcă nici guvernanții noștri nu au tratat-o așa. Pe o perioadă de doi ani, Ministerul Învățământului a desființat clasele de pedagogie de la școlile de stat pe tot cuprinsul țării. Nu știm motivul, probabil se condiționau împrumuturile externe de anularea acestui învățământ... Oare nu și-au pus responsabilii de atunci problema că învățătorii joacă un rol esențial în startul copiilor în viață?
Ar putea curge multă cerneală în analiza procesului de reformare sau, mai corect spus, de desfigurare a învățământului românesc. Mai important ni se pare însă să răspundem la întrebarea: unde au fost părinții copiilor, unde au fost profesorii români, unde ne-am aflat în toți acești ani? Nu cumva ne-am irosit energia sufletească în divertisment și urmărirea talk-show-urilor de pe micul ecran, uitând de Dumnezeu și de cele sfinte?
Pentru cei din afara Bisericii situația poate părea fără ieșire, însă pentru creștinii care cred și-L mărturisesc pe Dumnezeu cu o credință vie și lucrătoare, momentul de față poate fi socotit un prilej de a pune un nou început.
Ce se poate face?
În primul rând, trebuie să conștientizăm cu toții că societatea globală nu are nevoie de un individ cu un nivel cultural și intelectual ridicat. Aici un rol important îl joacă în primul rând desprinderea copilului de televiziune și internet ca mijloace sigure de disoluție mentală. În mod cert, copiii care petrec cel mai mult timp în fața ecranului vor avea cele mai slabe rezultate școlare și, mai târziu, cele mai reduse performanțe profesionale.
Pe urmă, copiii trebuie să aibă parte de un mediu afectiv cât mai sănătos. Dragostea jertfitoarea a părinților este cea mai bună garanție pentru sănătatea mentală a copiilor în viitor. Spunem „dragostea jertfitoare”, fiindcă dragostea posesivă cu accente idolatre, frecvent întâlnită azi, poate avea un efect cu totul invers decât cel așteptat de părinți. Dar dragostea nu poate fi jertfitoare decât dacă în ea este prezent harul lui Dumnezeu. Astfel putem afirma că cel mai important lucru în educația copilului este altoirea acestuia pe trunchiul Bisericii lui Hristos.
Pe lângă nivelul personal, la nivel instituțional se poate face încă mult. Trebuie numai ca noi toți să ne implicăm mult mai activ în educația copiilor noștri, organizându-ne în asociații de părinți care au capacitatea la nivel local să solicite conservarea unui învățământ cât mai sănătos. De pildă, nu există nici un studiu care să dovedească eficiența calculatorul și a internetului în educația copilului. Dimpotrivă, s-au realizat o mulțime de cercetări care au arătat nocivitatea ecranului pentru dezvoltarea capacităților cognitive și riscul pe care acestea îl implică pentru sănătatea sufletească și mentală a copiilor. Cu toate acestea, mulți profesori s-au obișnuit să ceară elevilor să scoată referate de pe internet în loc să-și face temele acasă, gândind și scriind singuri. Astfel, elevii nu numai că nu vor învăța nimic, dar se vor confrunta și cu riscul de a fi expuși la tot felul de agresiuni virtuale, în special pornografia. De ce nu putem să cerem profesorilor și directorilor de școală să-și îndeplinească rolul de educatori și nu să ne strice mintea și sufletul copiilor? Oare nu din contribuțiile noastre le este plătit salariul?
Cu siguranță se pot face multe, însă realitatea este aceea că numai o credință vie și lucrătoare poate să mai mobilizeze astăzi pe român în a se lupta pentru viitorul copilului său. Așa că ar trebui poate să ne străduim să-i ajutăm pe cei din jurul nostru să se trezească din somnul în care i-a cufundat televizorul sau băutura, divertismentul sau desfrânarea pe care cu generozitate ni le pune la dispoziție societatea globală. Și vom reuși aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu, Care ne poate scoate din orice necaz și strâmtorare, numai să-L îmbrățișăm din toată inima: „Cine este Dumnezeu Mare ca Dumnezeul nostru! El este Singurul Dumnezeu, Cel Care face minuni!”