De ce atunci când începi să mergi la Biserică îți pierzi din optimismul care te caracteriza înainte? De ce nu pot simți cu putere harul slujbelor?
Unora li se întâmplă tocmai contrariul: cu cât se adâncesc în viața liturgică, cu atât capătă mai mult optimism. La tine văd că lucrurile stau exact invers. Este posibil ca optimismul tău dinainte să fi fost întreținut de o stare de superficialitate în care coexistau păcatele cu părerea de sine. Sau poate provenea dintr-o trăire sinceră a frumuseții vieții, atât cât reușeai să o percepi atunci. Când te-ai apropiat de viața Bisericii, dintr-o dată perspectiva ta asupra lumii a căpătat dimensiuni nebănuite. Acum Dumnezeu așteaptă de la tine să te împlinești în ceea ce numim viața întru Hristos. Ștacheta este actualmente mult mai ridicată. Poate că acum nu ai mai reușit să ai acea dăruire de sine pe care o aveai înainte pentru niște lucruri de nimic. În privința slujbelor, îți aduc în fața ochilor și a inimii un cuvânt al starețului Macarie de la Optina: „pe cei smeriți Dumnezeu îi mângâie”.
Unii ne spun că suntem tineri și că trebuie să ne trăim viața, nu să ascultăm ideile iraționale care se spun prin biserici și care sunt bune doar pentru babe. Ce să le răspundem?
Le puteți răspunde că Hristos este adevărata Viață și că El este Rațiunea întregii creații. De aceea, viața în Biserică nu ține de domeniul iraționalului, ci ea reprezintă de fapt normalitatea, regăsirea de sine, împlinirea într-o veșnică tinerețe. Sfinții sunt în realitate oamenii cei mai raționali, întrucât ei s-au unit cel mai mult cu Rațiunea supremă prin Care și pentru Care s-au făcut toate (Coloseni 1, 16-17).
Nu este cam anacronic să le cerem tinerilor de astăzi să-și păstreze fecioria până la căsătorie? Mulți tineri se căsătoresc acum pe la 25-30 de ani. Pot rămâne cuminți până la vârsta asta?
Pot rămâne cu o condiție: să ia în serios faptul că sunt creștini. Cunosc mai multe perechi de tineri de acest fel. Aceștia au descoperit credința după 1989. Ei s-au obișnuit să se spovedească des, s-au atașat de Sfintele Taine, de rugăciune. Știu că sunt și tineri care au căzut, însă ei nu trebuie să deznădăjduiască și nici să înceapă să se justifice. Trebuie să se ridice, cu pocăință și cu nădejde de îndreptare, cerând ajutorul lui Dumnezeu care ne cheamă pe toți, în permanență, la o nouă viață. Pentru a ști cum să lupți cu diavolul desfrânării este bine să ții minte două învățături: dacă te străduiești să aduni în suflet lucruri frumoase, atunci întreaga ta viață va fi frumoasă chiar și în necazuri și vei putea depăși ispitele; dacă te vei complace să strângi în mintea și inima ta multă mizerie, atunci vei aluneca în noroi și, la un moment dat, îți va părea foarte rău că nu ai vrut să te lupți cu tine însuți.
Poate fi periculoasă apropierea prea mare față de duhovnic (în sensul de dependență)?
Îndrumarea pe care preotul o dă în Sfânta Taină a Spovedaniei nu este deloc un lucru ușor. De aceea, în Grecia, este un lucru bun faptul că această Taină este încredințată îndeosebi doar anumitor preoți care pot să și-o asume cu responsabilitate și competență. Marii duhovnici, ca unii care au gustat din har, fac tot ce-i posibil ca fii lor duhovnicești să devină în primul rând nu proprii lor ucenici, ci ucenicii lui Hristos. Acești părinți își dau seama că, într-o asemenea relație de paternitate duhovnicească este foarte important să se împletească armonios dragostea, libertatea și autoritatea întru Hristos (care este diametral opusă autorității întemeiată pe orgoliu, părere de sine și dominare). Ei îi ajută pe creștini să stea pe propriile lor picioare, într-o comuniune cât mai deplină, cât mai vie cu Dumnezeu. Legătura noastră cu duhovnicul este esențială pe drumul mântuirii. Când îl odihnim pe duhovnic prin viața noastră înnoită, atunci Îl odihnim pe Dumnezeu. Asta nu înseamnă însă că trebuie să fim într-o dependență bolnăvicioasă față de preotul la care ne mărturisim, că trebuie să ne facem din el un fel de idol. Nici duhovnicul nu trebuie să cultive o astfel de mentalitate care duce la o împuținare a vieții duhovnicești.
Ce contează cel mai mult în rugăciune?
Să o spunem cu umilință, cu pocăință, cu dăruire și, bineînțeles, să o spunem cu atenție. Dacă nu am fost atenți, să repetăm rugăciunea. Este necesară în primul rând calitatea, nu cantitatea. Degeaba parcurgem zeci de acatiste și paraclise, dacă nu suntem atenți la rândurile pe care le citim. Nici noi nu ne folosim, nici la Dumnezeu nu ajunge ofranda noastră. Mai bine repetăm rugăciunea, până simțim că am fost atenți și, mai mult decât atât, ar fi bine să reușim să pătrundem în miezul duhovnicesc al fiecărui cuvânt. Să avem pururea în minte o scurtă învățătură filocalică: „dacă dorești să te rogi, leapădă-te de toate, ca să moștenești totul” (Evagrie Ponticul).
Am citit că Sfântul Ștefan cel Mare a numit Putna „mănăstirea sa cea dragă”. Este adevărat și dacă da, știți de ce?
Aceste cuvinte se găsesc în Cronica Byhovec. Sunt cuvintele unui negustor rus care consemnează faptul că, în timpul invaziei din 1497 a Regelui Ian Albert al Poloniei, Voievodul Moldovei și-a strâns oastea în zonele muntoase din jurul Sucevei. Cronicarul folosește ca reper mănăstirea care era foarte cunoscută și atunci: „a intrat în munți, în locuri înguste și de nepătruns, unde are și mănăstirea sa dragă, numită Putna”. Că într-adevăr Sfântul Ștefan a iubit mult această mănăstirea se vede și din faptele sale: a fost prima mănăstire pe care a zidit-o; aici și-a făcut mormântul lui și al familiei lui; ei i-a făcut cele mai multe danii. De ce a îndrăgit Măria Sa aceste locuri? Probabil l-a cheamat duhul locului, sfințit de nevoințele sihaștrilor care au trăit aici cu cel puțin un secol mai înainte de zidirea mănăstirii. E greu însă să înțelegem de ce Sfântul Ștefan a iubit Putna dacă nu înțelegem de ce, în general, marii conducători ortodocși au avut ca sfătuitori călugări cu viață sfântă. Ca ei toți, Sfântul Ștefan îi numeau pe călugări „rugătorii mei”. La ei se apela în cele mai dificile momente ale țării, așa cum ne-a transmis Ioan Neculce despre spovedania și sfătuirea Sfântului Ștefan cu Sfântul Daniil Sihastrul.
Raportarea voievodului la Putna și la călugări va fi fost precum cea a împăratului bizantin Alexie Comnenul (1081-1118): „Nu cred că am împlinit vreodată voia lui Dumnezeu și, de aceea, sunt convins că tot ceea ce mi-a dat Dumnezeu în viața de față mi s-a dat datorită cucernicelor rugăciuni ale sfinților mei monahi și încrederii pe care o am în ei”.