„Și veți cunoaște Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32)
Acum peste 20 de ani, tinerii din decembrie 1989 au strigat: „Vom muri și vom fi liberi!”. Părintele Constantin Galeriu observa că în nici o altă revoluție europeană importantă nu s-au rostit asemenea cuvinte care mărturisesc, într-un duh creștin, despre jertfa ce duce la adevărata libertate.
De peste 20 de ani, noile generații din România au în față frumusețea unei libertăți care nu exista în perioada comunistă și care a fost obținută prin sângele eroilor-martiri. Pe de altă parte însă, tinerii se lovesc și de uriașele riscuri care apar atunci când se confundă libertatea cu libertinajul. În ultimul timp tot mai mulți români se întreabă dacă nu există pericolul să ne pierdem din nou libertatea exterioară, ca o pedeapsă îngăduită de Dumnezeu pentru propriile noastre păcate, pentru întrebuințarea greșită a libertății.
Într-adevăr, în ceea ce privește problema libertății, Dumnezeu are o pedagogie aparte cu popoarele drept-slăvitoare, ca unele care au primit neprețuitul talant al adevăratei credințe. În anumite intervale istorice neamurile ortodoxe sunt lăsate în libertate pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu și pentru a depune o mărturie vie a propriei lor moșteniri spirituale. Când acestea se abat prea mult de la o asemenea chemare, atunci Dumnezeu îngăduie să apară constrângerile exterioare ce nu sunt altceva decât o continuare firească a răului pe care l-au ales drept-credincioșii creștini în deplină libertate. Ne spun Părinții filocalici: „Dacă nu vrei să pătimești răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. Căci ce seamănă fiecare, aceea va și secera (Galateni VI, 18)”.
Este ușor să verificăm aceste învățăminte în zbuciumatul secol XX românesc, precum și în zilele noastre. Nu a fost oare venirea comunismului o pedeapsă binemeritată de noi? Câți dintre români – mai ales dintre cei cu funcții de răspundere – au fost recunoscători Tatălui ceresc pentru anii interbelici de libertate, trăiți în granițele firești ale României?
Uitându-ne la ceea ce se întâmplă astăzi în țară, ne putem întreba: tot acest povârniș pe care alunecă acum România, nu a apărut datorită împietririi noastre sufletești și a îndepărtării de la calea mântuirii? Este nevoie să mai amintim că în anii 1990-1992 am fost prima țară în lume la avorturi? Este nevoie să mai vorbim de milioanele de pruncucideri care au avut loc în continuare în România, după 1992? Mulți români nu vor să vorbească despre asemenea probleme delicate. Însă nu ne ajută cu nimic să ne îngropăm capul în nisip și să ne facem că nu vedem că o altă Românie a fost practic îngropată de către români, după Revoluție.
Unde este pocăința noastră pentru uciderea a peste 15 milioane de prunci nevinovați? Dacă ar exista o astfel de pocăință s-ar vedea în primul rând prin faptul că românii ar lăsa mai mulți copii să se nască. Dimpotrivă însă, nașterile în România sunt într-o continuă scădere după 1990. Mai mult decât atât, ca un semnal în plus de alarmă, România a ajuns prima țară din Uniunea Europeană în ceea ce privește mortalitatea infantilă.
Dacă ar exista o pocăință, atunci majoritatea tinerilor ar lua în serios creștinismul și s-ar spovedi.
Dacă ar exista pocăință, atunci s-ar înființa mai multe centre ortodoxe pentru copiii abandonați și ele ar fi asaltate de mulțimea ajutoarelor din partea instituțiilor statului, a diverselor fundații umanitare și a persoanelor particulare. Să nu uităm că aceste centre acționează nu numai pentru o simplă recuperare socială a copiilor nedoriți, ci încearcă și o integrare a acestora în comunitatea Bisericii.
Dacă ar exista o pocăință, s-ar vedea de asemenea și prin eforturile legislative de ocrotire a vieții de familie și de stopare a pornografiei. Atâta timp cât nu există semnele pocăinței, să nu ne mirăm când ne vom pierde treptat tot mai multe drepturi. Ni le-am refuzat singuri atunci când ne-am întors cu fața de la Dumnezeu, Care așteaptă mai întâi îndreptarea noastră, după care va urma și îndreptarea țării. Tinerii trebuie să fie atenți la învățămintele istoriei: neamurile ortodoxe care nu vor să se nevoiască pentru libertatea întru Hristos, sunt sortite sclaviei. Când însă tinerii aleg să viețuiască după libertatea harică, atunci ei devin mărturisitori ai învierii neamului lor.
Am putea spune, parafrazându-l pe unul dintre personajele lui Dostoievski, că fiecare este vinovat pentru starea jalnică în care se află acum România. Suntem vinovați măcar și pentru faptul că nu ne-am rugat îndeajuns pentru neamul românesc și țara noastră. Atotputernice, Împărate Ceresc, ajută-ne să ajungem la liman, căci știm că ceea ce este cu neputință la oameni, la Dumnezeu este cu putință. Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale și ale tuturor sfinților români, ajută-ne pe cât mai mulți dintre noi să devenim fii ai Adevărului. Amin.
*
Începând din prima zi a grevei, eu eram atât de ocupat încât nu mai aveam timp să mă duc acasă. Prin mijlocirea studentului Mureșan, profesorul Traian Pop de la Facultatea de Drept mi-a pus la dispoziție cheia și cabinetul său de lucru din clădirea centrală a Universității, unde am făcut un fel de cartier general al grevei. Acolo mă sfătuiam cu membrii Comitetului, acolo primeam toate informațiile, acolo mi se aducea mâncare și tot acolo dormeam, pe o canapea, acolo îmi petreceam și ceasuri de singurătate, târzii, când mă gândeam la toată tragedia neamului românesc și plângeam cu fața în palme. Nimeni nu știa, nimeni nu trebuia să știe că eu pot să și plâng; eu eram și trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj și îndrumător pe căile cu desăvârșire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu fața în palme și nu mă știa nimeni.