„… serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o națiune întreagă; serbarea de la Putna are să fie întrunirea națiunei române în suvenirile trecutului, în însuflețirea prezentului și speranțele viitorului! În trecutul neguros al națiunii române sunt multe puncte strălucitoare, unul dintre acestea, cel mai strălucitor, este acela în care apare umbra măreață a lui Ștefan cel Mare, pe lângă această suvenire să ne adunăm la mormântul acestui bărbat să ne dăm mâna, aici să o zicem în fața lumii, cum că am avut un trecut și voim a avea un viitor! Iată ideea sărbătorii!”
„Comitetul Central pentru serbarea întru memoria lui Ștefan cel Mare”, 1870
Despărțiți de frații lor în 1775, românii din Bucovina nu au încetat niciodată să lupte pentru identitatea lor într-un imperiu care avea ca principiu „divide et impera”. Regimul politic le lăsa doar o mică libertate, atent supravegheată, și îi supunea unor mari presiuni: învățământul și administrația în limba germană, colonizarea intensă a rutenilor, funcționarii de religie catolică. Personalități de seamă din intelectualitatea de origine românească au luptat pe plan politic și religios, atât la nivel local, cât și în capitala Imperiului, pentru păstrarea identității de neam, limbă și credință.
Tinerii români care își făceau studiile în străinătate participau și ei la această luptă. În atmosfera societăților studențești se înfiripau proiecte menite să țină trează conștiința românească.
Prilejul pentru o manifestare cu profund caracter românesc nu a lipsit. La 3 septembrie 1469 avusese loc sfințirea mănăstirii Putna de către Mitropolitul Teoctist al Moldovei, în prezența ctitorului, Sfântul Ștefan cel Mare. Aniversarea a 400 de ani de la sfințire, considerată atunci a fi fost cu exact un an mai târziu, în 3 septembrie 1470, era un pretext bun pentru ca autoritățile austriece să nu se împotrivească unei serbări - veritabilă școală națională pentru minte și suflet - la care să participe români din toate teritoriile românești.
Dacă prilejul a fost suficient pentru un mare eveniment, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au existat și oameni pe măsură. Amintirile lui Teodor Stefanelli îl desemnează pe Mihai Eminescu ca fiind autorul ideii de a aduna la Putna tinerimea română: „Eminescu mi-a spus că el a «clocit» această idee și când l-am întrebat de ce tace și nu o spune ca să o știe toți, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să știe guvernul austriac că românii din România, adică supuși străini, au propus aranjarea acestei serbări, dar el a sugerat ideea în mai multe părți”.
Pregătirile au fost declanșate în toamna anului 1869. Un Comitet provizoriu elaborează la 25 decembrie un apel către conaționalii lor din București, Iași, Paris, Berlin, Torino, Pesta, Sibiu, Oradea, Cernăuți, Arad și Blaj:
„Deși desfăcuți unii de alții în privința politică, ne unește, totuși, aceeași limbă, aceleași obiceiuri și datine, aceeași religiune și credință politică și socială, de la Tisa până la Marea Neagră, de la Nistru și până la Balcan; scopul nostru comun […] este, însă, o necesitate imperioasă pentru conlucrarea la același scop, ca să ne coadunăm din toate unghiurile spre a ne cunoaște unii pe alții, a ne uni în cuget și simțiri, a ne conțelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem și existăm, pentru progres și cultură națională”.
Din cauza suspiciunilor autorităților și a războiului franco-prusac, serbarea nu a putut avea loc la 15 august 1870. După începerea anului universitar, au continuat pregătirile pentru o serbare la Putna. Au intervenit câteva probleme financiare și organizatorice, între care falimentul băncii unde erau păstrate fondurile pentru serbare. Studenții din Viena s-au unit într-o singură societate intitulată „România Jună” și, cu Slavici și Eminescu în frunte, au reușit să-și vadă gândul împlinit în anul următor.
Întâlnirea studenților români de la Putna a avut loc tot de hramul mănăstirii, pe 15 august 1871. S-au ridicat un arc de triumf și un „portic festiv” după planul pictorului Epaminonda Bucevschi, împodobite cu steaguri tricolore. În seara premergătoare hramului, „de-abia preoții intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou, clopotele se clatină, salve de tunuri vuiesc pe vârfurile munților”.
Duminică, 15 august, la ora 8 dimineața, „trei rânduri de salve succesive anunță adunarea oaspeților în porticul festiv”. Ioan Slavici deschide oficial serbarea în fața unei mulțimi de peste 3.000 de oameni, care a asistat cu evlavie la slujbă. Liturghia a fost încheiată de cuvântul starețului de atunci, Arcadie Ciupercovici, viitor mitropolit al Bucovinei. A urmat sfințirea darurilor ce aveau să fie depuse la mormântul Sfântului Ștefan cel Mare, între care și urna de argint cu pământ din toate provinciile românești, păstrată până astăzi în muzeul mănăstirii. După Primul Război Mondial, o parte din acest pământ va fi presărat pe locurile bătăliilor care au dus la Marea Unire.
Câștigătorul concursului de discursuri organizat de comitetul central de la Viena, A. D. Xenopol, a ținut un mișcător cuvânt la mormânt, urmat de I. G. Sbiera, din partea „Societății Academice Române” și de episcopul Filaret Scriban, delegat al Mitropoliei Moldovei. Eminescu, prezent și el, e descris astfel de contemporani: „activ și pios, totodată entuziast și grav, apăsat parcă de răspunderea unui atât de răscolitor moment istoric”. După ce Corul studenților teologi din Cernăuți a intonat imne religioase, prima zi a serbării s-a încheiat cu o mare petrecere populară, cu cântece și jocuri românești. Ciprian Porumbescu a cântat atunci, la vioară, „Daciei întregi”, după cum s-a exprimat.
În acest timp, studenții s-au adunat în trapeza mănăstirii și în turnul porții, pentru a ține un Congres în care să discute problemele junimii române și perspectivele de viitor prin care să fie folositori neamului.
A doua zi, după tradiție, s-a ținut parastasul de pomenire pentru ctitori și s-au depus la mormânt darurile sfințite mai înainte. A urmat masa în porticul festiv, unde Slavici a declarat închisă serbarea.
Întâlnirea studenților la Putna nu a rămas fără urmări. Pe lângă o vie amintire în sufletele celor prezenți și în tradiția mănăstirii Putna, din generația care a pregătit serbarea s-au ridicat cei care au luptat pentru drepturile românilor din Bucovina și, mai târziu, pentru Unirea Bucovinei cu Patria-Mamă.
În amintirea evenimentului, arhimandritul Arcadie Ciupercovici a ridicat în curtea mănăstirii o cruce comemorativă. Darurile depuse la mormântul voievodului vor rămâne acolo, în biserică, în jur de 50 de ani, iar în secolul XX turnul porții va fi denumit „Turnul Eminescu”.
În anul 1875, Teodor Stefanelli, întors de la studii, înființează la Cernăuți „Cercul studențesc Arboroasa”, după modelul societăților studențești din Viena. Tinerii care au frecventat „Arboroasa” au ținut sus stindardul luptei pentru identitate, unitate și independență. După Unirea din 1918, ei au organizat în anul 1926, tot la Mănăstirea Putna, o serbare prezidată de Principesa Elena a României și au așezat lângă biserică bustul lui Mihai Eminescu realizat de Oscar Han.
S-au împlinit astfel cuvintele lui Mihai Eminescu adresate lui Dumitru Brăteanu la 3 august 1871: „dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc și s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze”.