Într-o discuție cu tinerii un duhovnic a fost întrebat: „De ce este importantă spovedania?”
Părintele i-a răspuns: „Gândește-te că ești în casă și că te uiți afară printr-un geam murdar. Toate pe care le vezi îți apar necurate datorită murdăriei care este pe geam. După ce vei spăla geamul, toate îți vor apărea luminoase. Tot așa este și cu sufletul omului. Atâta timp cât este murdar, vede peste tot defectele celor din jur, i se năzare că în jurul lui este un adevărat război al nedreptăților care îl vizează tocmai pe el. După ce apare căința și sufletul se spală prin Taina Mărturisirii, omulrenaște, începe să observe părțile bune ale celorlalți, are mai multă răbdare și merge pe calea vieții celei nepieritoare”.
Taina Spovedaniei este ușa care ne duce spre normalitate, spreo viață ziditoare și creatoare, spre viața în Hristos. Este prima terapie pentru sufletul nostru bolnav care dorește să se regăsească și să găsească sensul propriei existențe. Cele mai pătrunzătoare cuvintedespre importanța acestei taine le aflăm la marii părinți duhovnicești. Unul dintre aceștia a fost și părintele profesor Constantin Galeriu din București, de la a cărui trecere la cele veșnice se împlinesc anul acesta 7 ani. Cinstindu-i memoria acestui renumit predicator și duhovnic al ortodoxiei românești, publicăm în continuare câteva meditații ale Sfinției Sale despre importanța Tainei Mărturisirii.
După cum se știe, Botezul nu se mai repetă înviața creștinului, în timp ce Împărtășirea, hrana cu dumnezeiasca Euharistie, e „pâinea vieții” fiecărei Sfinte Liturghii.
Și cum nu ne putem împărtăși, uni cu Hristos în Euharistie, fără iertarea păcatelor, a păcatelor de după Botez, se înțelege atunci că Taina Mărturisirii a fost instituită de Mântuitorul tocmai pentru a continua și face actuale mereu roadele Botezului.
Dacă Botezul spală păcatele săvârșite până atunci, Mărturisirea le spală pe cele de după Botez și devine astfel Taină sfântă fără de care nu este posibilă dobândirea mântuirii. Sfinții Părinți au numit Taina Mărturisirii, a Pocăinței, „al doilea Botez”sau „înnoirea Botezului”, „a doua renaștere”,„curățirea conștiinței”. Pentru Sfântul Ioan Scărarul, izvorul lacrimilor (Taina Pocăinței) de după Botez e chiar mai mare decât însuși Botezul, deși, zice el, aceste cuvinte par îndrăznețe; căci Botezul ne curăță de relele făcute mai înainte, iar lacrimile curăță păcatele făcute și după Botez.
Conștiința credinciosului e de atâtea ori confruntată cu lumea negativă a păcatului, sub diverse ipostaze, așa cum ni le arată Biserica, începând de la cele mai ușoare și culminând cu cele capitale: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, pizma, lăcomia, mânia și lenea; cele împotriva Duhului Sfânt: tăgăduirea adevărului, nepocăința, deznădejdea în fața îndurării lui Dumnezeu; sau păcatele strigătoare la cer: uciderea, desfrâul prin desfigurarea firii, asuprirea văduvelor, a orfanilor, a celor lipsiți, oprirea plății lucrătorilor sau exploatarea muncii lor, specula, necinstirea părinților... Și cine, mai mult sau mai puțin, nu se simte vinovat, față de o asemenea proliferare a răului, măcar cu intenția, cu gândul, fie și pentru o clipă, cu un cuvânt, un gest, o faptă? A-ți vedea, a-ți recunoaște greșelile, este un har divin.
Mărturisirea trebuie să cuprindă răul, începând de la rădăcina lui, de la gând, de la intenție. Credincioșii întreabă adesea: „de unde se ivește un gând rău, un cuvânt, o expresie lipsită de cuviință?” Dar aceasta arată că adâncul din noi nu e convertit. Sunt plivite buruienile la suprafață, dar nu sunt smulse rădăcinile lor care pot lăstări mereu. De aceea și gândurile trebuie mărturisite, lepădate, pentru a nu le duce cu noi în Privind spre Slava lui Dumnezeu eternitate. „Nimic nu rămâne ascuns, care să nu iasă la arătare” (Luca 8, 17), ne spune Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, și cuvintele trebuie spovedite, pentru care zice Mântuitorul că „vom da socoteală în ziua judecății” (Matei 12, 36). Cu atât mai mult faptele.
Nu simțim, nu observăm noi la atâția credincioși, cum, după mărturisire și dezlegare, li se înseninează fața, le strălucește o bucurie, bucuria în Duhul Sfânt; ei dobândesc puterea de a pune un nou început, de a se dedica numai binelui. Este cotitura săvârșită de lucrarea Tainei. Mai profund, se reunește acum voia liberă cu harul, și acest lucru aduce pacea conștiinței, cu Dumnezeu, cu semenii, cu sine.
În Pateric citim că a întrebat un frate pe un părinte iscusit: „care e fapta care dă odihnă, pace?”
„Fiule, a răspuns bătrânul, fapta cea mai folositoare și mai odihnitoare este aceasta: unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu... încât să-ți zici: Doamne, iată de acum înainte îmi unesc toată voia mea cu a Ta, ca de acum înainte să nu se împotrivească, nici să mai bănuiască voia mea, voii Tale, ci orice va vrea și va fi iubit voii Tale, acela va vrea și va iubi voia mea.” Iar a iubi și a face voia Ziditorului este a te face pe tine întru toate ziditor, lucrător de fapte bune. Acesta este scopul Tainei.