Problemele tinerilor sunt parcă din ce în ce mai multe și mai delicate. Dintre acestea, cele privind viața intimă sunt „tema de aur”, cum se exprima cineva. La catedră, în primele zile de școală, la clasa a IX-a, după ce le vorbesc în mare despre temele și modul în care le vom discuta, ei adresează întrebări. Dacă până acum câțiva ani întrebările referitoare la dragoste erau adresate de elevi din clasele mai mari, mai nou acestea vin și din partea celor de 13-14 ani, din clasa a IX-a. Când un tânăr de 14 ani m-a întrebat de ce este păcat ca doi tineri care se iubesc să trăiască împreună înainte de căsătorie și dacă este păcat ca doi tineri să-și manifeste iubirea trupește, recunosc ca m-am întristat. Nu mă durea faptul că se arătau preocupați de acestea, deși era destul, ci mă durea modul în care întrebau, ca și cum acestea erau lucruri firești, normale. De aceea m-am decis să fac publică o scrisoare adresată uneia dintre elevele mele, care și-a dat acordul pentru aceasta.
Ramona Pop, profesor de Religie, Baia Mare
Dragă Diana,
Mă întrebi dacă e păcat să accepți cererea prietenului tău de a trăi cu el îninte de căsătorie, ca dovadă a iubirii tale. Încerc să-ți dau un răspuns pe măsura înțelegerii tale, în tema aceasta atât de importantă și delicată a iubirii.
Îmi spui că în filmele de la televizor, și peste tot, este prezentată ca normală viața sexuală a doi tineri care se iubesc și că astfel ei își manifestă și mai mult iubirea pe care o au unul pentru altul, chiar dacă nu sunt căsătoriți.
Oare chiar așa să fie? Să ne uitam un pic în jurul nostru.
Dacă ar fi adevărat, nu ar mai fi atâtea inimi frânte, suflete rănite și vieți sfărâmate. Omul nu este numai trup, ci este trup și suflet. Când doi oameni se unesc, ei se unesc și sufletește. Iar dacă nu au binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lor, ei trăiesc în păcat, iar păcatul aduce moartea. Nu mor ei, dar moare dragostea dintre ei pentru că aceasta s-a întinat, s-a murdărit cu păcatul săvârșit. Dumnezeu dorește să ne apere de suferințele provocate de destrămarea relațiilor, de rănile sufletești și de boli. Oamenii caută adesea să se simtă împliniți prin relațiile trupești și cred, în mod greșit, că nevoile lor psihologice sau sentimentale sunt de natură trupească. Rezultatul acestei atitudini este un mare gol interior, căci ei încearcă să umple cu plăcere fizică un gol afectiv, psihologic sau sentimental. Când iubești și investești tot ce ai mai bun într-o relație de prietenie, ți se pare corect ca cel pe care îl credeai iubitul tău să te părăsească după ce i-ai „demonstrat” cât de mult îl iubești? Dumnezeu nu dorește ca omul să sufere, să fie nefericit, și în toate poruncile Sale a pus înțelepciunea Sa. Toate le-a dat cu înțelepciune și cu un rost anume.
Abstinența înainte de căsătorie ne apără tocmai de această încercare de a ne rezolva în mod În căutarea dragostei Problemele tinerilor sunt parcă din ce în ce mai multe și mai delicate. Dintre acestea, cele privind viața intimă sunt „tema de aur”, cum se exprima cineva. La catedră, în primele zile de școală, la clasa a IX-a, după ce le vorbesc în mare despre temele și modul în care le vom discuta, ei adresează întrebări. Dacă până acum câțiva ani întrebările referitoare la dragoste erau adresate de elevi din clasele mai mari, mai nou acestea vin și din partea celor de 13-14 ani, din clasa a IX-a. Când un tânăr de 14 ani m-a întrebat de ce este păcat ca doi tineri care se iubesc să trăiască împreună înainte de căsătorie și dacă este păcat ca doi tineri să-și manifeste iubirea trupește, recunosc ca m-am întristat. Nu mă durea faptul că se arătau preocupați de acestea, deși era destul, ci mă durea modul în care întrebau, ca și cum acestea erau lucruri firești, normale. De aceea m-am decis să fac publică o scrisoare adresată uneia dintre elevele mele, care și-a dat acordul pentru aceasta. greșit problemele afective. Așteptarea ne învață să identificam problemele, sa le ținem piept și să încercăm să le rezolvăm.
O fată iubește cu tot ce are ea, deplin, complet, ea dăruiește iubire și se dăruiește, dar aceasta o săvârșește de multe ori pentru a „demonstra” iubirea ei, ca „probă” cerută de cel care se numește pe sine prietenul ei. Dar ce să însemne asta, de fapt? Nimic altceva decât o lipsă de maturitate în gândire, în simțire, în sufletul acelei persoane. Dacă e nevoie de o astfel de dovadă, va fi mereu nevoie de dovezi de tot felul în continuare, pe parcursul acelei așa-zise prietenii. Câte fete care și-au „demonstrat” iubirea mai sunt azi cu prietenii lor? Câte fete au avut tentative de sinucidere când s-au văzut părăsite de iubiții lor, de cei care doreau „o dovadă” din partea lor? Tinerii care caută o astfel de dragoste, mărturisesc, în mod inconștient, că ei înșiși nu au mai mult de oferit.
O astfel de tânără am cunoscut și eu, era cea mai bună prietenă a mea. În cazul ei, altul a fost motivul, și anume frica de a nu rămâne singură, frica de a nu fi iubită, frică născută din necunoașterea lui Dumnezeu.
O fată frumoasă cu calități și defecte, se gândea mereu de ce ea nu are niciun prieten, iar toate colegele și prietenele ei au un prieten cu care se plimbă ținându-se de mână? I se părea atât de frumos să te plimbi de mână cu un băiat... Cu toate acestea, se gândea ca ea nu va cunoaște niciodată un băiat și nu se va căsători niciodată. Nu i-a spus nimeni niciodată că ea e frumoasă! Nu s-a plimbat niciodată cu un băiat de mână. Până când, într-o zi, a cunoscut un băiat. În sfârșit, speranțele ei au prins viață! Acum avea și ea un prieten. Acum și ea se poate plimba cu un băiat de mână! În sfârșit. Acesta este! Cu el, se gândea fata, mă voi căsători! El e alesul. Îl iubea. Și se amăgea singură că, din moment ce se plimba cu ea, cu ea vorbea, pe ea o săruta, însemna că o iubește! Și ce dacă nu i-a dat nicio floare, și ce dacă nu i-a spus niciodată că e frumoasă... Toți prietenii lui o salutau și vorbeau cu ea și le spuneau că „le stă bine împreună”. Îl iubea pe el pentru că el îi acorda atenție. Până acum nu-i mai acordase nimeni atâta atenție, deci, se amăgea ea în continuare, precis mă iubește, în felul lui!... Ce face o fata când iubește? Se dăruiește. Dă ce are ea mai de preț! Dar băiatul i-a spus apoi că el nu o iubește. Cel în care își pusese nădejdea că o va lua de soție, acum o părăsea.
Rămasă singură, au înconjurat-o gândurile negre. Mai avea o prietenă cu care mai ieșea uneori în oraș, în rest, stătea în casă. Parcă se ascundea, se izola de lume. Nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu ea. Odată, ieșind, s-a întâlnit cu unul dintre prietenii lui, care i-a zis uitându-se în ochii ei: „ești frumoasă!” În acel moment, în mintea ei a apărut un gând: „prea târziu” și a început să râdă isteric. Râdea, râdea și se speria ea însăși de râsul ei... prea târziu. Îmi spune și mie acum cineva că sunt frumoasă. Prea târziu...
Au urmat zile în șir de durere. O durere sfâșietoare. Ce să facă acum? Cum va fi viața ei? Acum, chiar nu se va mai căsători niciodată! Gânduri tot mai negre, de deznădejde, îi treceau prin minte. S-a gândit chiar să-și ia viața. Nici nu mai deosebea noaptea de zi, visul de realitate. Întrun târziu și-a amintit că a auzit cândva că e bine să te rogi timp de 40 de zile. Ce avea de pierdut? A început să citească Paraclisul Maicii Domnului. Timp de 40 de zile s-a rugat cu lacrimi și a încercat să înțeleagă cuvintele rugăciunii, cu toată durerea pe care o avea în suflet și care îi îngreuna citirea rugăciunii. Plângea întotdeauna, dar se umplea de speranță când ajungea la rugăciunea de la sfârșit: Foto: Mihai Bălan 21 Tinerii, încotro? „am multe chipuri ale acelora care mai înainte de mine au mâniat îndurarea Lui cea bună, pe vameși, pe desfrânați și pe ceilalți păcătoși, cărora s-a dat iertare de păcate, pentru părere de rău și mărturisire. Deci aceste miluite chipuri punându-le înaintea ochilor sufletului meu celui păcătos și privind spre atâta îndurare primită de dânșii de la Dumnezeu, am îndrăznit și eu, păcătosul, a alerga la milostivirea ta cea bună, o, preaîndurată Stăpână; să-mi dai mână de ajutor și să ceri la Fiul tău și Dumnezeu iertarea păcatelor mele cele grele”. Așa, timp de 40 de zile s-a rugat și a înțeles că nu se poate salva decât întorcându-se la Dumnezeu. S-a spovedit, s-a împărtășit, și-a împlinit canonul și și-a schimbat viața. A fost o schimbare, o ridicare, mai bine zis, de la moarte la viață.
Tânăra aceasta a scăpat cu viață, dar sunt atâtea „iubiri” care sfârșesc în moarte. Merită?
O tânără mi-a mărturisit odată că cea mai bună prietenă a ei, o fetiță de 14 ani, care iubea foarte mult un băiat, s-a dăruit lui, considerând aceasta un pas firesc în iubirea lor. Cu toate acestea, după câteva zile s-au despărțit. Tânăra a suferit foarte mult și a început să-și plângă durerea tuturor celor din jur. După un timp, pentru a le demonstra că nu va rămâne singură, a început să se îmbrace tot mai provocator și să se machieze. Era un chin, de fapt, ascuns sub masca aceasta. A urmat un alt „prieten”, apoi altul... Și de la ce a pornit totul? De la o iubire mincinoasă sau prost înțeleasă.
Revin la ce spuneam la început. Păcatul ucide, păcatul aduce moartea iubirii. Unde lipsește binecuvântarea lui Dumnezeu, omul are de suferit.
Când doi tineri se dăruiesc înainte de căsătorie, dau dovadă de neîncredere, pentru că ce altceva ar însemna că e nevoie de un act fizic pe lângă cel sufletesc? Iar după aceasta, băiatul nici nu o mai iubește atât de mult pe „iubita” lui. Scade respectul său față de ea, chiar dacă a fost dorința lui. Apar reproșurile, iar lumina care era mai înainte în ochișorii lor frumoși se stinge. S-au stins inocența, bucuria, nevinovăția.
O iubire curată nu are nevoie de astfel de dovezi, iar dacă le cere, acolo nu este iubire curată. Dacă nu este biruită predispoziția aceasta spre păcat, ea va continua și în viața de familie, în căsnicie, unde nu va fi respectat căminul familial, denaturând frumusețea căsătoriei.
Se petrec atâtea tragedii din cauza asta! După ce fata se căsătorește, nefiind fecioară, soțul îi poate reproșa că n-a fost cuminte, o poate jigni, pentru că n-a știut să se păzească, și este foarte dureros. Mai mult decât atât, soțul va avea mereu un spin în inimă, o durere sau o teamă, că gândul soției ar fi rămas la cel cu care a căzut în păcat înainte de căsnicie, chiar dacă în realitate nu este așa.
Există și tineri care nu le reproșează soțiilor lor nimic din trecut, dar aceia sunt tineri cu o viață duhovnicească, adică sunt maturi în gândire și știu că omul este o ființă prețioasă și demnă de a fi iubită, oricum ar fi aceasta. Iar asta se învață de la Dumnezeu.
Un băiat care te iubește nu va cere dovezi de iubire, el îți va iubi sufletul și tu îl vei iubi pe al lui. O asemenea căsătorie, o asemenea unire va fi binecuvântată de Dumnezeu și va aduce pe lume copii binecuvântați.
*
Cununia este Taina Dragostei pentru că la temelia ei stă Dumnezeu, Care este Dragoste. Într-o căsnicie adevărată există mai ales iubirea jertfelnică, despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel în imnul de la I Corinteni 13. Dragostea jertfelnică este singura care nu se stinge dincolo de moarte.
Există o iubire duhovnicească. După cum este o hrană trupească și una duhovnicească, o băutură după trup și alta după duh, așa există o dragoste a cărnii, care vine de la Satan și o altă dragoste, a Duhului, la Dumnezeu avându- și începutul. Nimeni nu poate fi stăpânit de amândouă aceste iubiri. Dacă ești iubitor al trupului, dragostea Duhului nu o poți cuprinde.