S-au încercat până acum câteva răspunsuri în problema credinței marelui artist gânditor, fiecare emițător dând un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.
Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă abisală. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyché-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.
În căutările lui înfrigurate, pătimașe, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme. Procesul cunoașterii a fost la el lung cât scurta lui viață, dar patima căutării a învins brevitatea existenței.
Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare, la Viena și Berlin, între anii 1869-1874, au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de cuprinzător. În Universitatea vieneză Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.
Eminescu a creat superbele, unicele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul.
Pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelepciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.
A dorit stingerea în bine-cunoscutele variante ale poeziei Mai am un singur dor. Versurile de dragoste de după 1877 sunt înconjurate de aura unei tristeți fără leac, băută până la drojdie, ca în Despărțire sau în De câte ori, iubito...
Dar, în răstimpul acesta, îi răsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilăriei și adolescenței. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca niște clopoței de argint, Colinde, colinde (din 1878), cu bucuria copiilor și a fetelor care, de dragul Mariei, își piaptănă pletele:
„De dragul Mariei
Și a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.”
(care amintesc cu emoție întotdeauna acea parte din Simfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspirată din fermecătoarele versuri). La fel și Paștile, cu solemnitatea înălțării din mormânt, a Învierii lui Hristos, îi inspiră lui Eminescu o poemă gravă, culminând cu cântarea românească tradițională Hristos a înviat, în poema Învierea, tot din 1878:
„Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte
călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte”
Sufletul lui, copleșit de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscută este cea în care cere îndurare „Luceafărului mărilor”.
Prin poemul Bolnav în al meu suflet aș vrea să întăresc afirmația mea în legătură cu tensiunea teribilă la care a fost supus, de structura sa interioară, divizată și contradictorie, geniul eminescian. Nu cunosc o pagină existențială mai disperată în toată poezia lumii, așa cum citim în acest poem. Se îmbină aici atâta durere, atâta spaimă de viață, atâta groază de posibilele reveniri (migrația eternă) preconizate de filosofia indiană, atâta dorință, neputincioasă însă, de a distruge voința de a trăi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieții), dar și atâta umilință și dispreț de sine (nimicnicia lui), încât existențialiștii secolului al XX-lea apar, pe lângă el, ca niște snobi dezgustați de o viață oțioasă. Deznădejdea concentrată aici, atât de cumplită, nu e creștină, însă izbucnește dintr-o sinceritate sfâșietoare.
Dar iarăși se trezește în el, în geniul apăsat de imperfecțiunea lui, amintirea copilăriei curate, pioase. Și, incredibil, alături de textul de mai sus, apare a doua rugăciune, în formă de sonet:
„Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină.
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare – asupra mea coboară.
Străin de toți, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.
Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele,
Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!”
Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se și cerându-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare.
Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificându-și ființa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii și monahiile încheie slujba la apusul soarelui.
De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare.
Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai).
Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Avem adânca încredințare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.
Și ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paștele: „Să mânecăm dis de-dimineață și în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, viața tuturor, răsărind”.
Selecție din studiul „Eminescu între credință și cunoaștere”, din volumul „Eminescu - Viața”, Ed. Nicodim Caligraful, 2009
*
Rugăciune
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea-curată,
Și pururea fecioară,
Marie!
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea-curată,
Și pururea fecioară,
Marie!