Propun să începem cu o realitate pe care nimeni nu a reușit să o nege în întregime, dar pe care mulți au izbutit să o afirme cu toată puterea: Iisus Hristos există!
Ne place sau nu, suntem conștienți sau ba, simțim acest uriaș adevăr sau nu, Iisus Hristos este viu. Este vorba de Acea Persoană care a trăit cu 2000 de ani în urmă și Care încă mai trăiește. Este Cel ce a trecut printr-un mormânt, lăsându-Și acolo doar veșmintele. A înviat fără să fie văzut de nici un om, cerând totuși oamenilor să accepte Învierea Lui. A înviat discret, fără trâmbițe și surle, fără a-l brusca în vreun fel pe om. Ce făcea omul în momentul Învierii lui Hristos? Dormea!
De aceea Hristos înviază în liniște. A respectat somnul omului și nu a cutremurat pământul, așa cum ar fi făcut un zeu al Olimpului. Și-a lepădat veșmintele în liniște, le-a așezat la capătul mormântului și chiar le-a împăturit, vrând cumva să facă totul cu grijă și frumos. Nu S-a grăbit și nu a lăsat nimic neîmplinit. De câtă discreție aveau nevoie Hristos Domnul și nenumărații Lui îngeri pentru a împlini Taina Învierii fără ca omul să bănuiască ce se întâmplă, acolo, la marginea Ierusalimului? 18 Tinerii, încotro?
Dar de ce atâta discreție? Hristos a făcut nenumărate minuni în fața oamenilor, iar tocmai Învierea Lui o învăluie într-o tăcere absolută? Pur și simplu dispare. Lasă umanității veșmintele și un mormânt gol. De ce s-au petrecut lucrurile astfel?
Aici am ajuns la un al doilea adevăr esențial: omul este liber. Absolut liber! Atât de liber, încât nu doar că își poate răstigni Mântuitorul, dar îi este îngăduit chiar să și doarmă atunci când Cel răstignit înviază. După ce s-a culcat, cu o conștiință mult prea liniștită, știindu-și Hristosul mort, omul se trezește în fața unui mormânt gol. Aici intervine drama fiecărui om în parte: unde este Iisus Hristos? Că a existat, suntem siguri. Până și ateii recunosc existența istorică a lui Iisus Hristos. Că a murit, iarăși suntem siguri, căci Om a fost și El. Dar Învierea?
Cum vom împăca toate aceste realități? Hristos există, iar omul este liber. Hristos înviază în anonimat, iar omul rămâne cu mormântul gol, cumva obligat să aleagă între a crede sau nu în Înviere. De ce nu a înviat Domnul ziua, în amiaza mare? De ce nu a fost să fie măcar un om de față?
Răspunsul este unul singur: libertatea omului. Omul care ar fi fost de față la Înviere, ar fi fost obligat să creadă! Conștiința lui ar fi fost bruscată. În fapt, nu ar mai fi fost liber! Credința lui ar fi fost aceea a unui sclav. Obligat să accepte. Obligat să creadă. Obligat să vadă. Obligat să nu se îndoiască. Și ce rost ar mai avea Învierea, dacă creștinismul ar fi un fel de sclavagism spiritual? Ce ar mai fi atunci Hristos, decât stăpânul absolut al unor ființe neputincioase și docile?
Cum poate împăca omul dorul de libertate pe care îl poartă în ființa sa cu taina mormântului golit de Hristos? Îmi permit să cred că este posibil un singur răspuns: prin Sfânta Liturghie.
Numai aici se împacă libertatea omului cu Învierea lui Hristos. De fapt, numai prin Liturghie omul poate afla ce s-a întâmplat în noaptea Învierii, de acum peste 2000 de ani. Aici se va simți liber. Aici va putea să creadă. Aici va dobândi o siguranță pe care altfel nu o va putea nicicum dobândi în largul întregii lumi.
Hristos nu a lipsit niciodată de la Liturghia Sa. Din mormânt a trecut direct în Biserică. Păstrând aceeași discreție absolută. Nevăzut decât de îngerii Săi. Pe cât de gol apărea mormântul, pe atât de plină este Biserica. Doar că ochii noștri trupești nu pot vedea nimic! Mulți se grăbesc să afirme că, la fel cum mormântul era gol, tot la fel Biserica este goală. Pentru a-și da seama de falsitatea acestei idei, aceștia ar trebui să învețe cum se pot deschide ochii duhovnicești pentru a intui faptul că suntem înconjurați de multe taine. Ei ar trebui să înțeleagă că, doar într-un singur loc omul se poate întâlni cu Dumnezeu-Omul, chiar și în zilele noastre. Doar în Biserică creștinul se poate împărtăși în mod real cu Trupul și Sângele Mântuitorului.
Omul ar vrea să-L vadă într-un chip banal pe Cel care nu poate fi văzut decât în chip duhovnicesc. Hristos „Se ascunde” îndărătul Sfintei Liturghii, tocmai pentru a respecta uriașa libertate a omului. Pentru a nu-l brusca. Pentru a nu intra cu forța în viața lui. Chiar și pentru a-l putea iubi așa cum se cuvine!
Cumpăna cea mare a libertății omului rămâne Sfânta Liturghie! Hristos există! Liturghia este slujba la care Hristos este prezent printr-un tainic „aici și acum”. Doar că, înainte de a intra în Biserica Lui, se prea cuvine să trecem prin mormântul Lui. Adică se cade să murim puțin. Nu de tot! Puțină moarte a trupului prin post. Puțină moarte a rațiunii printr-o gândire ceva mai simplă și mai copilăroasă. Puțină moarte a inimii, care se prea poate să fi adunat păcate de tot felul, prin Spovedanie. Și cum vom învia, dacă nu vom fi murit mai înainte câtuși de puțin?
În spatele oricăror cuvinte stă singurul adevăr veșnic: Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, există! Cel ce a înviat din morți ne este Domn și Dumnezeu. Iar Sfânta Liturghie este timpul și locul de întâlnire cu El, dar și cu aproapele nostru. Liturghia este Cruce, este mormânt, dar mai este și Înviere.
Și, nu în ultimul rând, Hristos este Domnul tuturor. Chiar și al tinerilor care rătăcesc poate chiar o viață întreagă, pe lângă biserici, neputând sau neștiind să intre, pentru a fi vii. Pentru a fi veșnici!
Acolo unde și atunci când omul spune NU, Dumnezeu, pentru Iubirea Lui și pentru a respecta libertatea omului, Se dă la o parte, Se ascunde, Se smerește, rabdă și iartă cu o infinită milă pe omul ce și-a înlocuit Dumnezeul cel adevărat cu fantasme de tot felul, acceptând orice, mai puțin pe El. Pe Domnul și Dumnezeul lui! Doar că veni-va clipa în care omul singur nu se va mai ierta pe sine însuși! Și, mai ales, nu-și va ierta fuga de Liturghie în numele unei false libertăți.