Părintele Stephen Freeman este preotul paroh al bisericii Sfânta Ana din Oak Ridge, Tenesse, de sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Americane. A fost implicat inițial în mișcările neo-protestante, în special în cea penticostală. Sinceritatea cu care a analizat starea sa și a celor din jur l-a condus spre dreapta slăvire a lui Dumnezeu. Unele materiale de pe blogul său au fost traduse în limba română și sunt postate la adresa https://parintelestephen.wordpress.com.
Făcând furori la intrarea lor pe scena religioasă modernă în jurul anului 1900, penticostalii au fost grupul creștin cu cea mai rapidă creștere și au avut o influență enormă peste tot, cu excepția ortodocșilor.
Am trait doi ani într-o comunitate harismatică, unde m-am întâlnit și cu soția mea. Eram un penticostal fervent. Astăzi judec altfel lucrurile și văd gândirea și practica penticostală în cu totul altă lumină. Merită să vă împărtășesc puțin din propria experiență.
Principalul motiv al plecării mele din gruparea penticostală este ceea ce astăzi aș numi o „schizofrenie” în chiar esența acesteia. Este o schizofrenie între limbajul folosit și realitatea vieții. Astfel, limbajul folosit pentru experiențele religioase personale este cât se poate de concret: „Dumnezeu mi-a vorbit... etc.” Pentru ei, a vorbi în termeni mai cuminți, mai echilibrați, însemna a vorbi fără credință. Schizofrenia apărea când mă uitam la mine și la cei din jurul meu. Crezând că vorbeam cu credință, vorbeam într-un fel, foarte înalt, și trăiam altfel. Asta nu înseamnă doar că eram ipocriți. Bineînțeles că exista ipocrizie – niciun creștin nu trăiește la nivelul credinței lui. Ipocrizia aceasta este un păcat, dar nu acest păcat personal mă scandalizează!
Pericolul apare, însă, când în limbajul vieții creștine folosim un nivel foarte înalt din punct de vedere teologic și duhovnicesc, chiar și pentru cea mai obișnuită dintre experiențele noastre personale. Astfel, în Penticostalism se fac niște promisiuni care pur și simplu nu sunt adevărate, și aceasta datorită unei învățături spirituale mediocre.
„Marea Deșteptare” de la sfârșitul anilor 1700 a fost printre primele mișcări religioase care au făcut astfel de promisiuni legate de o experiență particulară. Acolo, fie se făcea o confuzie de limbaj între a fi „născut din nou” cu faptul teologic de a fi născut de sus de către Duhul Sfânt și înfiat ca fiu al lui Dumnezeu, fie se confunda acea experiență cu niște emoții puternice sau cu o experiență dureroasă hotărâtoare. Oricum, concluzia la care se ajungea era că o singură astfel de experiență personală este suficientă pentru a-ți schimba viața. Pasajele din Scriptură care se refereau la a fi „născut din nou” și care, în mod tradițional, au fost interpretate dintotdeauna ca referințe despre Botez, erau acum transferate în sfera experiențelor subiective. Așa încât astăzi, când oamenii sunt întrebați dacă au fost „născuți din nou”, sunt de fapt întrebați despre experiența lor interioară.
Dar, conform tradiției ortodoxe o singură experiență este doar o experiență. Aceasta poate fi importantă în viața ta și poate fi chiar un catalizator pentru o schimbare majoră. Dar nu există nicio experiență în urma căreia cineva devine altcineva. Experiența Sfântului Pavel pe drumul Damascului, descrisă în termeni foarte dramatici și repetată de câteva ori în Faptele Apostolilor, este relevantă pentru această distincție. Eu cred întru totul relatarea și cred că raportarea Sfântului Pavel la Hristos Domnul cel înviat s-a schimbat imediat. Nu cred, însă, că Saul a devenit Sfântul Pavel în momentul acela! Îndată ce a ajuns în Damasc și a găsit pe creștinul către care l-a trimis Domnul, Saul a fost botezat și a devenit un creștin plin de căință. În momentul acela a început o perioadă îndelungată din viața Sfântului Pavel. În Epistola către Galateni 1, 17, Sfântul Pavel menționează o perioadă petrecută în Arabia (prin care înțelegea deșertul de la est de Damasc, nu Arabia Saudită de astăzi) care a durat până la 10 ani, după estimările unor cercetători. Apoi s-a întors în Damasc și acolo a petrecut 3 ani înainte să meargă la Ierusalim. A avut nevoie de răstimpul acesta nu numai ca să stea în deșert și ca Hristos să-i vorbească despre viața Lui, așa cum susțin unii fundamentaliști, ci pentru a înainta în viața duhovnicească.
Așadar, el a devenit marele om al lui Dumnezeu nu în urma unei singure experiențe, ci în urma tuturor experiențelor trăite de el și mai ales în urma multor necazuri, încercări și suferințe.
Am spus în trecut că americanii vor viața spirituală a Maicii Tereza și toți pantofii Imeldei Marcos, faimoasa colecționară de pantofi. Și mare parte din Penticostalismul modern și din vlăstarele lui au oferit exact asta: o trăire a lui Dumnezeu care poate transforma cele mai banale persoane în profeți ai Împărăției, fără să-i transforme în același timp și în asceți ai pustiului. Dar Sfântul Pavel a fost un ascet, nu un penticostal!
Am părăsit Mișcarea Harismatică la douăzeci de ani, pentru că am observat că mă ducea spre ateism. Gândul meu a fost simplu: dacă limbajul Bibliei, pe care noi îl foloseam cu atâta ușurință, nu conține mai mult adevăr decât aiurelile pe care le vedeam, atunci poate că ea nu este deloc adevărată. Eram încercat de deznădejde. Pentru a crede, ceea ce voiam era o mărturie sigură a existenței lui Dumnezeu, dar nu o mărturie care să fie o interpretare forțată sau subiectivă.
Am început atunci o întoarcere la Tradiție. Mi-a luat ani de zile până să străbat tot drumul până la Ortodoxie, și nu fără devieri. Dar criticile și bănuielile mele inițiale s-au dovedit a fi adevărate.
Ortodoxia, fără îndoială, a păstrat autenticitatea întâlnirii omului cu Dumnezeu. Cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experierea energiilor necreate este o dogmă în Ortodoxie. Cu toate acestea, nu avem o slujbă unde vii și primești „descoperirea energiilor necreate”, cum cred penticostalii că ar trebui să fie. Altfel Îl cunoaștem pe Dumnezeu și ne apropiem de El. Pentru aceasta ajungem la lecția grea a supunerii față de poruncile Lui: ne mărturisim păcatele, primim iertarea, vățuiți să ne rugăm neîncetat, cu toate că arareori reușim, postim regulat, citim Scriptura, citim despre viețile sfinților. Și așa ne adâncim în teologia care nu a fost scrisă ieri sau alaltăieri, ci în teologia dintotdeauna a Bisericii. Nu mai căutăm o „ultimă revelație” care trebuie experimentată, pentru că nu există – există Hristos. El este revelația Tatălui. Alte revelații pe care penticostalii pretind că le primesc sunt adesea altceva – dar nu de la Dumnezeu.
Nu sunt deloc surprins că Penticostalismul american crește, creează și formează multe lucruripe lângă el. Este, în multe privințe, o experiență „americană”, foarte potrivită pentru a susține expansiunea și dominația noastră asupra culturii lumii. Dar adevărata teologie trebuie întemeiată în ultimă instanță pe adevărul experienței vii a Bisericii. „Noi”, însă, așa cum Hristos spunea despre iudei, „vorbim despre ceea ce știm”. Ne închinăm Dumnezeului viu și adevărat, pe Care Îl cunoaștem în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. La noi în Ortodoxie minunile n-au încetat niciodată.
Zilele trecute am avut „o experiență ortodoxă”, una din situațiile care au devenit obișnuite în viața mea. Am ajuns la magazinul unei fiice duhovnicești „la fix”. Ea mersese mai devreme la serviciu în ziua aceea și era aproape timpul să închidă. Dar afară a început să plouă și ea avea un aparat care trebuia cărat acasă. Mă gândisem la ea și trecusem doar așa, ca să vorbim puțin. Ne-am dat seama amândoi că nu ajunsesem acolo întâmplător. Dumnezeu m-a dus unde a vrut El, dar nu erau nici surle, nici trâmbițe și nimic care să mă facă să gândesc despre mine mai înalt decât o făcea măgarul lui Valaam.
Altă dată stăteam pe un doc, meditând la spovedania pe care urma să o fac curând. În timp ce așteptam, am văzut un bărbat cu un caiac pe râu. În cele din urmă acesta a ieșit la mal și, surprinzător, a venit pe doc. I-am vorbit politicos și apoi l-am ignorat dar, spre consternarea mea, el a început o discuție. Trebuie spus că eram îmbrăcat civil.Din una în alta, discuția, care era despre căutarea spirituală, a ajuns la Ortodoxie și mi-a spus că tot căutase pe cineva cu care să vorbească despre creștinismul ortodox.
În momentul acela l-am întrerupt: „Știi unde te afli?” „Nu!”, a răspuns.
I-am spus că suntem în Așezământul ortodox „Sfântul Siluan Athonitul”. De asemenea, i-am spus că în cinci minute am programată o întâlnire, care în mod clar era pentru el și nu pentru mine.L-am condus la capelă, i-am făcut cunoștință cu părintele John Breck, spunându-i succint desprecum ne-am întâlnit. „În mod clar el este aici ca să vorbească cu dumneavoastră. Eu o să mă mărturisesc după Vecernie.”
Nu surle. Nu trâmbițe. Doar Dumnezeu la lucru. Un prieten de-al meu, călugărul bielorus Inochentie, spunea: „Voi, americanii! Vorbiți despre minuni ca și cum n-ați crede în Dumnezeu.” Foarte adevărat.
Înțeleg foamea care întreține Penticostalismul și îi compătimesc pe membrii acestei mișcări. Cultura secularizată în care trăim i-a despuiat pe mulți oameni de credința în Dumnezeu sau de credința în orice tip de realitate dincolo de propria lor experiență personală. Și totuși, inima tânjește după Dumnezeu. Dar, pe mine, aceeași tânjire nu mă lasă să ignor faptul că oamenii se lasă manipulați emoțional și se angajează într-o teologie de proastă calitate, pentru a confecționa un răspuns care nu este Dumnezeul cel adevărat.
Dumnezeu este prea important pentru ca noi să ne mulțumim cu altceva decât El. Unul dintre cele mai importante aspecte din spiritualitatea ortodoxă este un simț acut în problematica înșelării spirituale. Cartea clasică „Despre înșelare” a Sfântului Ignatie Briancianinov este una dintre cele mai bune în domeniu. Inimile noastre tânjesc după Dumnezeu, dar sunt adesea victime ale surogatelor, chiar în cadrul Ortodoxiei. Trăirea personală este extrem de importantă, dar este inevitabil un tărâm minat. Numai înțelepciunea lui Dumnezeu, manifestată în Scriptură și în viețile sfinților Lui, ne pot călăuzi printr-un asemenea teritoriu.
Preot Stephen Freeman
Bineînțeles că e Născătoare de Dumnezeu!
Un fost pastor penticostal, Chuck Powell, din orășelul Woodstock, o suburbie a Atlantei (statul american Georgia), s-a convertit la Ortodoxie primind numele de Barnabas. Împreună cu el au trecut la Ortodoxie 20 de familii din cele 250 pe care le păstorea. În 2010, Barnabas a terminat Seminarul Ortodox „Sfânta Cruce” din orașul Brookline și a fost hirotonit preot.
Începuturile convertirii au fost puse în 1992 când,împreună cu cel mai bun prieten, Rod Loudermilk, au făcut „greșeala fatală” de a se interesa mai îndeaproape de istoria Bisericii. Atunci a aflat despre Ortodoxie. Aceasta este mărturia lui, preluată de pe https://ancientfaith.com.
Când tata, care este predicator penticostal, a aflat că m-am botezat ortodox, a fost dărâmat. Mi-a zis: „Aveam așa mari speranțe în tine. Urma să ai o mega-biserică...” Dar eu i-am spus: „Tată, în sfârșit am găsit o teologie care este vrednică de demnitatea sufletului uman. O teologie care transcende puterea vieții și a morții.”
Provocarea cea mai mare pentru o persoană ca mine, care o viață întreagă am fost penticostal, este aceea de a scăpa de modelul „Iisus pe post de drog”, adică de a folosi credința ca să continui să trăiesc bine, să fiu cât mai plin de succes, cât mai profitabil etc.
Slăbiciunea care vine din faptul că nu ai o înțelegere apostolică a credinței poate crea un model de creștinism în care Iisus este practic un medicament. Ceva de genul „cum o să profit de pe urma chestiei ăsteia?” În loc să spui: „O să merg pe Golgota și o să mor acolo. Și n-o să fie nici distractiv, nici plăcut. Dar o să înviez! Însă n-o să înviez dacă nu trec prin Golgota, prin Grădina Ghetsimani. Și o să fac asta încă o dată și încă o dată, până ce Hristos va lua chip în mine (Gal. 4, 19)”.
Fecioara Maria este modelul nostru de creștin - „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). A fi cu ea, a învăța de la ea, este extrem de greu pentru un fost penticostal ca mine. Fecioara Maria este cea mai mare piedică pentru mulți protestanți. Dar, credeți-mă, ea devine cea mai dragă mijlocitoare și prietenă a noastră. Eu, când am văzut icoana Maicii Domnului, a Semnului, am aflat instantaneu răspunsul la toate întrebările. Ca o săgeată în inimă. Ceva de genul: „Bineînțeles că e Născătoare de Dumnezeu! Nu poate fi altceva decât Născătoare de Dumnezeu! Dacă o numim altfel se compromite totul.” Așa că eram singura biserică penticostală din statul Georgia care avea o icoană a lui Hristos și a Maicii Domnului în spatele amvonului. Asta cu mult înainte de a mă converti...
Pr. Barnabas Powell
Trecut-am prin foc și prin apă…
E. are acum 33 de ani și s-a născut într-o familie penticostală din orașul V., județul Suceava. După o îndelungată prigoană din partea familiei, în ultimii ani s-a căsătorit și s-a mutat în alt județ cu familia. Iată mărturia ei.
Încă de mică, înainte de a merge la școală, am dorit să merg la Putna.
La școală mergeam la ore la părintele, profesorul de religie. Părinții mei se împotriveau, dar le spuneam: „Mă duc și eu să văd cum este.” Dar eu simțeam ceva, simțeam o putere în credința ortodoxă. Îmi plăcea să mă închin. M-a văzut odată tăticul făcând Sfânta Cruce și tare urât m-a ocărât! Apoi a zis: „Faci rugăciune, dar fără asta!”
Am venit la Putna abia în anul 2000. În aprilie am născut fata și în octombrie am venit la Putna, chiar de ziua mea.
Nașa mi-a zis că trebuie să mă spovedesc. „Și cum? Trebuie să-i spun tot ce am făcut?” „Da!” mi-a zis nașa. „Dar nu te teme, că preotul nu are voie să spună la nimeni ce ai mărturisit.” Părintele m-a spovedit și în aceeași zi ne-a și botezat, pe fată și pe mine. Dacă nu mă boteza atunci, nici până în ziua de azi nu eram botezată! După ce am trecut prin apa botezului, am trecut apoi și prin focul unor mari suferințe.
Când am venit seara acasă, eram miruită și era mir din acela mirositor. „Cu ce te-ai dat?” Eram încă udă pe cap de la botez. „Am făcut baie azi dimineață și nu s-a uscat.” „Dar cu ce-ai dat fata?”
După o săptămână, le-am spus. M-au dat afară din casă și am rămas pe drumuri mai multe luni de zile. Am venit la Putna. Cât timp s-a putut am stat pe aici, apoi m-am mai dus la Sfântul Ioan de la Suceava. Mai țineam legătura cu părinții. Ei îmi spuneau că, dacă las credința ortodoxă, mă primesc acasă, dacă nu, „drac în casă lor nu le trebuie”.
Era foarte greu. Eram cu fata în brațe. Ea avea 7 luni și nu aveam niciun ban de nicăieri. La mănăstire și la schit mi-a fost casa mea.
După aceea, cu chiu cu vai, m-am întors acasă. La început, când tatei nu-i convenea ceva, profita că mămica nu era acasă și mă bătea, mă fugărea. Veneam la Putna pentru 2-3 zile și apoi iar acasă. Iar mă bătea și mă fugărea, iar mergeam la Putna. La ora 4 ajungeam acasă, la ora 8 mă întorceam înapoi la mănăstire.
„Ce-ai găsit în credința asta? Ce-ai găsit la popii ăștia?”, mă întreba furios tata. „Adevărul am găsit! N-am găsit pe nimeni. Am găsit credința ortodoxă.” Și începea tata a drăcui și a înjura...
Le spuneam alor mei: „Voi m-ați alungat, nu v-a trebuit dracu-n casă, cum îmi spuneți. Dar lor le-a trebuit. Așa drac cum eram, m-au ajutat cu ce au putut și ei! Nu m-au dat afară. Nu v-a interesat că m-ați alungat, dar părinții ăștia m-au primit. Pe voi nu v-a interesat că era iarnă și era frig și nu mai știam cum să încălzesc sticla de lapte, ca să-i dau să mănânce fetei. Nu v-a interesat de nimic.”
Mi-a fost foarte greu. De multe ori mai era puțin și eram aproape să cedez. Când aveam ispite, veneam la Putna, mă spovedeam, mă împărtășeam.Așa mă linișteam!
Când n-aveam un ban de medicamente, mă gândeam: „Doamne, iar trebuie să mă duc la Părintele Stareț?” Mi-era foarte greu să vin aici și să-i spun, dar nu aveam încotro, nu aveam altă șansă. Cine să mă înțeleagă, să nu mă judece?
Îndoielnică am fost în permanență. Mai multde la lupta pe care am avut-o. În biserică mi-era bine. Dar era trei sferturi luptă și un sfert bine. Mă dobora lupta! Rugăciunile... nu urăsc rugăciunile, îmi place să mă rog! Dar foarte rar sunt momentele când pot. Rugăciunea lui Iisus, Prea Sfântă Născătoare, acestea care sunt mai scurte, le mai zic, deși foarte rar sunt momentele când pot să mă rog. Când e să pun mâna pe Cartea de rugăciuni ca să fac un paraclis, să fac un acatist, nu mai pot! O pagină să citesc? Sunt în stare să-i dau în cap cuiva cu cartea! Câteodată, numai dacă mă gândeam că ce citesc e adevărat, începea deja lupta. De parcă era cineva lângă mine și îmi știa gândurile.
Când ajuns prima dată la mănăstire, mi-a pus părintele mâna pe cap și mi-a făcut semnul Crucii. Atunci, din vârful capului până în vârful picioarelor, am simțit o căldură deosebită. Și mă uitam la mâna lui și îl întrebam: „Părinte, aveți ceva în mână?”
Aveam o iconiță în carte, iar tata cu mama au spus că sunt drăcușorii. Mi-au aruncat cartea cu tot cu iconiță. Că am să mă duc în iad cu tot cu preoți și cu tot...
Ziceam: „Dacă voi vă numiți penticostali și pocăiți, de ce nu încercați s ă fiți un pic mai calmi, de ce mă batjocoriți atâta?” „Tu te-ai dus cu dracul și L-ai părăsit pe Hristos!”... „Nu știu cine L-a părăsit, voi sau eu. De ce te temi de Cruce așa de tare?” Aveam o cruce și a văzut-o. „De ce să mă tem, că e un lemn pus în forma asta.” „Bine, dacă e un lemn, s-o porți la piept. Doar o pun și am și luat-o.” Nu mă lăsa nici să-l ating și continua să spună că e doar un lemn. Dar când mă apropiamde el să i-o pun, fugea! I-am dat și agheasmă. I-am pus în cană de două degete agheasmă și restul apă ca să ia pastila, însă fără să știe. Vă vine să credeți că îndată ce a luat o gură de agheasmă, a vomitat pastila cu totul?
A vrut să ia cruciulița de la gâtul fetiței. Dar ea i-a spus imediat: „Mi-a pus-o părintele și n-o s-o iei tu!” Încerca să-i spună că nu trebuie să facă cruce. „Nu, vicu [bunicu], că așa m-a învățat părintele, așa trebuie să fac!”
Când începea să mă ocărască, fetița îi spunea: „Asta e mama mea, una am, nu mai am alta. De ce o ocărești, de ce o bați?”
Toți vecinii de lângă casa părintească erau penticostali. Ei mă priveau cu frică. Știau cum se comportă ai mei cu mine. Mă întrebau de ce-am făcut asta. Eu le-am spus: „Motivul nu îl știu. Atâta știu că la ortodocși mi-e bine, deși, uneori, mi-e foarte greu să recunosc... Aici e adevărul!”