În Basarabia, această rană veche și nevindecată a neamului nostru, românii au încercat să ocolească opreliștile istoriei pentru a putea supraviețui. Ce probleme au întâmpinat în lupta de apărare a propriei identități și ce speranțe au păstrat în sufletele lor frații noștri de peste Prut, putem afla și din mărturia a trei generații basarabene (bunicul, tatăl, fiul), o mărturie care străbate zbuciumatul veac XX și ajunge până în zilele noastre. Această depoziție este doar unul din miile de capitole ale uriașei drame a românilor aflați în teritoriile înstrăinate.
Bunelu (1912-1993)
așa cum și-l amintesc fiul și nepotul
Bunelu a fost în armata română. A venit ordin de la Antonescu ca să depună armele și s-or predat rușilor, la Odessa. Rușii le-au propus să treacă de partea lor. Și o parte, de frică, au acceptat și i-au luat pe front mai departe și i-au dus în prima linie. Pe cei care nu au vrut să treacă de partea lor, i-au dus în lagărul de concentrare de la Baku și apoi i-au dus încolo, în Siberia, unde bunelu a stat 4 ani. Mai târziu el povestea de chinurile mari care au fost acolo.
În Siberia, el mai mult s-a întărit în credință. Îi dădeau câte 200 de grame de pâine pe toată ziua. Asta era hrana. „Dă-mi și mie Biblia să o citesc”, i-a zis la un cunoscut. Acela i-a răspuns: „Dă-mi hrana pe două zile și eu ți-o dau de tot.” Și fiindcă el tare mult voia să aibă Biblia, o dat porția pe două zile aceluia. Asta l-a întărit pe dânsul. Mulți mureau de foame, iar el când citea Biblia primea o hrană care-l ajuta foarte mult.
Îl întrebam „Ai omorât pe cineva în război?”; „N-am omorât.”; „Dar cum n-ai omorât? Nici un rus?”; zicea: „Eu știam că și ei sunt ortodocși”. Dacă bunelu era credincios, pentru el credința era cel mai important lucru. „Si eu împușcam, dar împușcam, așa, în sus, ca să nu omor pe nimeni. Mă rugam la Maica Domnului”, ne spunea el.
Pe front a stat un timp cu un evreu care căra muniție. Bunelu avea o iconiță și se ruga la Maica Domnului ca să-l apere. Și evreul îl tot întreba: „Măi, cum măi? Maica Domnului asta a voastră, chiar te ajută, măi? Chiar te ajută?”; „Da, Maica Domnului mă ajută”, îi răspundea. Vedea evreul câți mureau, iar bunelu rămânea tot viu; și iar începea să întrebe: „Dar eu, dacă am să mă rog, a să-mi ajute?”; „Dacă te rogi, are să te-ajute!”, îl îndemna cu blândețe bunelu. Apoi, a început a se ruga evreul acela la Maica Domnulu și a scăpat cu viață, nici n-o fost rănit. A avut încredere că Maica Domnului o să-l ajute. Eu cred că și bunelu s-a rugat pentru el, fiindcă era foarte milostiv și imediat îți venea în ajutor.
Biserica din sat a rămas tot timpul deschisă. Era singura din raion pe care nu putuseră să o închidă. De la raion tot timpul îi certa: „Cum de biserica voastră nu-i închisă?”. Atunci au trimis mai mulți oameni cu mașinile, ca o armată, ca să distrugă zidul bisericii. Când au auzit oamenii că vin să distrugă biserica, au început să bată clopotele. O ieșit bunelu. Pe el îl respectau oamenii care mergeau la biserică și îl ascultau.
Oamenii au început să se adune la biserică. Care erau cu furcile, care cu topoarele, care cu hârlețe, cu ce-au apucat. Au umplut ograda bisericii. Când au ajuns mașinile, au început creștinii noștri să se sfădească cu cei trimiși de la raion: „De ce-ați venit?”; „Iaca am venit... Noi... Trebuie să ne apucăm de lucru.”; „Dacă vă dați jos din mașini, vă tăiem cu furca, cu toporul, cu ce-are fiecare în mână cu aceea năpădește asupra voastră”. Și n-o vrut nimeni să se dea jos din mașină. Cei de la partid au început să le deie ordine ca să se coboare din mașini, că doar erau plătiți. Oamenii le răspundeau: „Ce? Vreți să ne omoare?”. Și așa s-au întors înapoi. Atunci au pus creștinii pază la biserică. Stăteau de pază ca santinele. Cum se păzesc unitățile militare. Se rânduiau unul după altul și așa au stat foarte mult timp.
Bunica făcea mâncare, își vedea de o datorie: primirea creștinilor. Nu se ducea niciodată seara la vecernie. Făcea toate treburile pe lângă casă și pregătea mâncare pe a doua zi. Pregătea toate ca să cazeze, care jos, care pe pat. Dimineață mergea la slujbă. Bunelu se ducea primul la biserică. Stătea până se termina slujba, îi aduna pe toți săracii care erau pe acolo și venea cu ei, cu toți, acasă.
În timpul săptămânii, bunelu făcea o pravilă, mai ceva ca a unui călugăr. Miezonoptica era permanentă. Citea utrenia, citea canoane. După ce-și făcea pravila, era cu Psaltirea. La ora 9 se culca. La 12 se scula și începea privegherea. Când mă sculam îl vedeam rugându-se în genunchi. Bătea multe metanii. Se ducea în casa cea mare și făcea metanii. Noi deschideam ușa și ne uitam. Stătea până pe la 2-3 noaptea. După aceea mai dormea vreo două ore, se scula dimineața la 5 și pleca la calea ferată unde lucra.
S-o jertfit pentru Dumnezeu. Era foarte râvnitor în privința credinței. Era gata să se deie în foc pentru Biserică. El așa putea să fie ponegrit și batjocorit, când era vorba de dânsul, dar când era vorba de Biserică el se arunca în foc, în cele mai mari primejdii. Ne îndemna de multe ori să ne rugăm fierbinte pentru neamul nostru românesc.
Avea rugăciunea lui Iisus. Ne spunea: „Trebuie să te rogi neîncetat!”. „Cum?”, întrebam noi, cei mai mici. „Să chemi numele lui Dumnezeu în ajutor!”; „Dar cum?”; „Cheamă-L: Doamne miluiește‑mă pe mine păcătosul, Doamne Iisuse Hristoase miluiește‑mă.” Și-l vedeam cum se așeza pe scaun, apăi mă uitam cum își mișca buzele; avea capul plecat în jos și tresărea când vedea că-l încurcai cu ceva. Plângea. Deseori îl vedeam plângând la rugăciune. Dar și când povestea, plângea. Când povestea ceva din viață, din viețile sfinților, din ce-o citit el, din ceea ce ne așteaptă pe noi în lumea cealaltă sau despre Judecata de Apoi. Spunea că toți vor fi judecați, și cei care au defăimat Biserica vor fi judecați.
Bunica și bunelu au făcut un legământ ca Dumnezeu să le dea tot răul în lumea asta, ca pe cealaltă să fie la bine. Și când bunelu era bolnav de cancer, pe patul de moarte, din cauza durerii, a gemut odată. Atunci bunica i-a amintit de legământul pe care-l făcuseră. De-atunci bunelu n-o mai zis nimic.
Povestea bunica cum a murit bunelu. În timp ce-l ținea de mână, el și-a dat sufletul foarte liniștit. S-a întors puțin, a ridicat capul spre partea dreaptă, așa un pic în sus, s-a înseninat foarte tare la față și a zâmbit cu multă bucurie. Ea zicea că a zâmbit ca și cum l-ar fi întâmpinat cineva.
Așa a murit, zâmbind.
Tata
Sunt născut în anul 1960. Tatăl meu, Bunelu, cum îi spunem toți acasă, ne ținea pe toți grămadă la biserică. Acesta era un motiv de mare dispreț pentru toată familia nostră, din partea celor care nu credeau. Pentru noi era foarte greu să rezistăm la starea asta de spirit, la tot acest dispreț. Lacrimile astea pe mine mă ambiționau să învăț cât mai bine.
Ne porecleau, în batjocură, „credincioșii”.Profesorii mă disprețuiau și aveam multe discuții cu ei: „Cum nu ți-e rușine? Tu? Tu ești elev bun. Tactu’ e un întunecat. Tactu’ nu știe ce vrea să facă din voi. Vrea să vă întunece cu totul.”; „Tatăl meu nu-i întunecat!”; „Cum nu-i întunecat? Oamenii zboară în cosmos acum, uite ce tehnologie e acum. El vă învață pe voi să credeți în Dumnezeu care nu există.” Diriginta mă prigonea și-mi smulgea crucea de la gât.
Mă duceam acasă plângând și-i ziceam lui bunelu: „Tată, spune-mi, că nu înțeleg, toți spun că matale ești întunecat, că ne înveți credința în Dumnezeu.” Și tata ofta: „Măi, măi, măi, ce bandiții sunt. Eu caut să-mi educ copiii și ei îi distrug. Nu ascultați de dânșii! Nu ascultați, că-s antihriști. N-ascultați că, o să vedeți, în iad se duc toți ăștia. Este Dumnezeu, este Biserică, este Împărăția cerurilor și este Judecată. O să fie Judecată, o să fie biserici, o să se construiască iar biserici înapoi.”; „Cum, tata, o să se ridice înapoi biserici?” „Tăt a să se-ntoarcă înapoi! O să vedeți! Că Biserica nu poate să fie omorâtă. Biserica o să triumfe!”
Și tata tot ne lua la biserică. Ne spunea: „Voi trebuie să m-ascultați pe mine, nu pe dânșii. Ascultați numai lecțiile care vă sunt predate. Dar cuvintele acestea împotriva lui Dumnezeu să nu le ascultați. Dumnezeu e mare. Dumnezeu are să pună toate la locul lor. Nu vă temeți. Credința va triumfa. Și totul va fi bine!” Și mergeam la biserică.
Când am terminat școala mi-au scris caracterizarea: „ideologic nedezvoltat”. Cu diriginta am dat ochii pe urmă, când m-am făcut preot. Ea a început să umble pe la biserică. La un moment dat, a venit la biserica unde eram preot. Voia foarte mult să vorbească cu mine. Eu mă cam sfiam, căci mă știam elev în fața ei. După ce s-a terminat slujba a venit la mine și și-a cerut iertare. A zis: „Sunteți elevul meu, dar eu v-am prigonit. Îmi cer iertare.” Am început să vorbesc cu ea: „Dar nu, ce-ați făcut? N-ați făcut nimic. N-aveți de ce să vă cereți iertare. Eu n-am cu dumneavoastră nimic.”; „Eu știu că n-ai nimic. Tocmai asta, că n-ai nimic cu mine, tare mult m-a tulburat. Eu atât de mult rău ți-am făcut, părinte. Poate nu le știi pe toate, dar eu le țin minte pe toate... Pe mine un lucru m-a șocat. După ce-ai plecat din școală, n-a lipsit nici o sărbătoare să nu-mi trimiți o felicitare.” Îi trimiteam felicitări, că tătuca așa spunea: „Să nu ții ură. Oamenii nu-s vinovați... Ei nu-s bucuroși, ei nu știu. Dacă vrăjmașii intră-n ei... Cu bine să-i tratezi!” Și eu n-aveam nimic și mă gândeam că cu asta ea o să fie mai bună, n-o să țină ură asupra mea. Chiar și din Germania, unde eram militar, îi trimiteam felicitări.
Ea spune: „Știți ce m-o tulburat foarte mult? Că uite, nici un elev nu mi-a trimis niciodată felicitări, ei, pe care atât îi ridicam în slăvi, și care nu meritau. Și dumneata, câți ani au fost, niciodată nu mă uitai și îmi scriai câteva rânduri. Eu eram credincioasă, că m-am născut într-o familie credincioasă. Dar, fiindcă soțul meu, care era director, nu credea în Dumnezeu, nu voiam să arăt că eu mă mențin în credința părinților. Și, iată, m-am făcut mai rea decât cei care nu credeau în Dumnezeu.” Mi-a dat pomelnice, să mă rog pentru soțul ei, că era bolnav.
Mămuca m-a născut la 42 de ani. Și doctorii i-au spus: „Ia uite că ai deja șase copii. Vrei ca ei să rămână pe drumuri? Mata nu trebuie să naști! De-amu e o vârstă înaintată. Copilul o să fie bolnav și sigur o să mori!”. Și ea a zis: „Am să mor eu, dar copilul nu-l omor.” Tătuca era foarte împotriva avortului, nici vorbă să asculte de doctori. Mult mai târziu, mămuca i-a spus surorii: „Uite că el e preot și eu, dacă ascultam de doctori, aveam să ucid un preot!”
Când era un necaz, ne rugam împreună. Mămuca a avut o boală și doctorii spuneau că n-o să trăiască. Tătuca ne zicea: „Vreți s-aveți mamă?”; „Da!”, răspundeam; „Mama e în pericol de moarte. Scăparea este numai dacă Bunul Dumnezeu o s-o ajute.” Și tătuca se ruga cu lacrimi, după 12 noaptea. Toți făceam metanii. Dacă tătuca plângea, apoi și noi porneam după dânsul. Plângeam și băteam metanii. Și bunica s-a însănătoșit. Doctorii ziceau că are să moară și, iaca, acum, în 2010, are aproape 92 de ani.
Ștefan cel Mare a fost domnitorul Moldovei. Noi gândeam că astă Moldovă. Nu era pomenit cuvântul român. Oamenii nu știau că sunt români. Nu știa nimeni. Nu mai rostea nimeni. Dar dragostea asta de români a fost plantată în sufletul meu de bunelu'. Bunelu' o avut o dragoste care se vede c-a trecut la mine. Și se ruga. El avea o rugăciune unde se ruga ca să ne iubim țara și neamul. Cu lacrimi se ruga.
Atunci toate școlile erau rusești. Aduceau fete tinere, frumoase, din Rusia – cu vagoanele le aduceau și le puneau să învețe la universități, nu le mai trebuiau nici examene. Le băgau la școală și le dădeau apartamente. Și băieții, după ce terminau școala, dacă se căsătoreau cu o astfel de fată, aceia aveau și apartament, aveau și serviciu în oraș, în cele mai bune locuri. Aveau perspectivă de viitor. Pe ceilalți, care poate terminau cu medalie de aur, dacă nu se căsătoreau cu rusoaice, îi trimitea într-un sat îndepărtat.
Când s-a pornit renașterea națională eram în Germania, căpitan în armata sovietică. Știam tot ceea ce se petrecea în Moldova. La Marea Adunare Națională, din 1989, au venit peste un milion de moldoveni. Ei strigau: „Oameni buni, noi trebuie să fim stăpâni aici. Și-au bătut joc de noi de atâta timp: bisericile ni le-au distrus, limba ne-au scos-o, grafia ne-au luat-o.” Au cerut limbă de stat. Sub presiunea lor, conducerea a demisionat și au fost nevoiți să facă alte alegeri. Pe urmă s-a desființat și Uniunea Sovietică și atunci s-a declarat ca limba de stat să fie limba română, iar grafia să fie latină.
Cei din România ar trebui să fie puțini mai binevoitori față de noi, fiindcă moldovenii și așa sunt speriați, sunt bătuți de soartă și-s mințiți. Ca să fii român în Basarabia, trebuie să te lupți tot timpul. Să te lupți în primul rând cu tine însuți, să ai o luptă lăuntrică. Dacă n-ai lupta asta, atunci cedezi la gândul că tu nu ești român, dar ești moldovan. Trebuie să ai mereu dragoste de țara ta, de neamul tău cel adevărat.
Nepotul
M-am născut în anul 1984.
Când eram mic, tata îmi spunea cu lacrimi în ochi: „Noi suntem români! Deși ni spune că vorbim limba moldovenească, limba noastră e româna. Noi suntem separați de tot restul poporului nostru. Noi suntem una, avem aceeași tradiție, aceeași limbă, aceleași obiceiuri. Moldovenii, muntenii și transilvănenii suntem o singură țară. Noi suntem pur și simplu separați. Atâta.” Îmi vorbea de Sfântul Ștefan, că a fost domnitorul Moldovei, că Moldova noastră nu-i numai ce este aici, e și cealaltă parte de peste Prut.
Eu știam că sunt român, că limba mea e româna și asta mi s-a imprimat definitiv. Eram gata să merg la moarte pentru asta. La fel și verișorii mei. Ei nu știau prea multă istorie, dar, pentru tot ce ținea de românism, imediat se făceau foc.
De prin clasele a V-a, a VI-a, când am trecut în Transnistria, am început să am probleme din cauza limbii. Se întâmpla că vorbeam doi-trei români și se apropia un rus și ne spunea: „Govori po celoveceski, citob tebea liudi poneali”, adică „Vorbește omenește, ca să te înțeleagă oamenii”. Eu imediat explodam și le ziceam: „Mă, voi călcați pământul ăsta al nostru. Cum poți tu să îndrăznești să-mi spui mie așa ceva? Cum, limba ta îi omenească și a mea nu-i omenească?”. Lor nu le plăcea că îndrăzneam să-i înfrunt. Mă așteptau după lecții și m-am bătut de multe ori cu ei. Mă rugam Sfântului Ștefan ca să-mi ajute, să mă-ntărească. Nu-mi plăcea să mă bat, dar nu puteam să tac din gură și le dădeam mereu replici: „Eu învăț limba ta, vorbesc limba ta, învăț istoria ta, îți scriu și poezii în limba ta. Tu nici Bună ziua nu știi să zici în limba mea.” Ne-am cam săturat de tinerii ruși. Pentru că-s duri și umblă cu nasul pe sus. Nu pleacă niciodată capul. Foarte puțini am întâlnit care să zică: „Iertați, eu nu știu moldovenește... Se poate în rusă?”. Sunt alimentați foarte bine din partea Rusiei.
În Basarabia a existat un singur post de radio în limba română: Vocea Basarabiei. Și cât s-a luptat Voronin ca să-l scoată complet!... Acolo auzeai toată durerea țării.
Celor din Basarabia li s-a vorbit foarte mult împotriva românilor. Ni se spunea: „Chiar dacă suntem același popor, aceeași limbă, dar deja noi suntem diferiți de ei. Te duci, nu te primesc. Sunt mândri, te iau în batjocură. Ne fac țărani, pămpălăi , proști, ne resping.” Așa mai spun unii dintre cei care au fost la școli în România. Nu toți. Sunt mulți care, când aud de România, li se aprinde inima. Mai ales dintre cei care vin la Putna. Ei vin cu lacrimi la Sfântul Ștefan cel Mare.
Eu n-am simțit în Basarabia nici un ajutor din partea României. În comparație cu cât se implică rușii, românii poți spune că fac în minus! Basarabia supraviețuiește, nu progresează înspre românism, cum ar fi trebuit. Încearcă să se mențină cumva, cât de cât, ca să nu se ducă. Ea până acum era jos. Acum, cât de cât, s-a ridicat și încearcă să facă ceva. Dar, din partea României, se simte prea puțin ajutor din câte s-ar fi putut face. Pentru că acum speranțele României sunt în altă parte, spre UE, spre Occident... Nu prea vor să se complice politicienii români...
Măcar de s-ar implica cât se implică rușii. Procesul de rusificare continuă și acum. Și economic, și cultural, Rusia îi susține pe toți rușii din Basarabia. Te invită să mergi la ei, la școli. Basarabenii ajung și în România la școli, dar foarte greu. Trebuie să fii foarte bun ca să obții burse în România. Pe când la ruși e altfel.
Sunt foarte mulți tineri patrioți, deși au fost dezamăgiți de conducerile de până acum. Dar tot țin la neamul lor și aspiră spre românism. Sunt foarte mulți, dar n-are cine să-i sprijine, să-i susțină, să-i alimenteze, să le spună o vorbă bună.
Foarte mulți vor Unirea. Ar trebui și cei din România să ne mai îmbărbăteze, să ne mai spună: „Fraților!” Măcar atât. Adică noi, basarabenii, venim, dar,totuși, ne așteptați? Dacă nu există o înțelegere, o deschidere apare după aceea gândul: „Măi, într-adevăr a fost mai bine cu rușii.” Că ei așa s-au obișnuit. Când vii la fratele tău, când vrei să fii cu el și vezi că el e rece cu tine, atunci iar te întorci înapoi, ca și evreii care se gândeau la căldările de carne ale Egiptului.
Basarabenii se simt ca și cum ar fi orfani. Ei sunt ca un copil care n-o cunoaște pe mama lui, dar știe că ea există. Și copilul zice: „Mama m-a născut și eu nu o cunosc”. Chiar dacă l-a crescut altcineva, el vrea să se apropie de mama lui cea adevărată, de care a fost despărțit fără voia ei și a lui. El vrea s-o cunoască. Numai să știe că, dacă are să meargă la ea, mama o să-l primească.
28 aprilie 2010. Președintele României, dl. Traian Băsescu, și președintele interimar al Republicii Moldova, dl. Mihai Ghimpu, au vizitat Mănăstirea Putna, s-au închinat și au depus coroane de flori la mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. A fost prima vizită oficială a doi președinți de stat la Mănăstirea Putna.
*
„Fiecare popor și fiecare epocă stă pe umerii vremurilor trecute, spunea marele nostru poet Mihai Eminescu. Poporul român stă pe umerii Mănăstirii Putna. Ștefan cel Mare să ne fie în veci călăuză în a ne servi Patria.” (Mihai Ghimpu, Președinte interimar al Republicii Moldova, Președintele Parlamentului Republicii Moldova, Român din Colonița - Chișinău (însemnare din Cartea de aur a mănăstirii)