Avortul oprește o inimă care bate
Cea din urmă dovadă că un popor a ajuns la cel mai jos nivel de decădere morală va fi că avortul se va considera ceva tolerat social și obișnuit.
Rafael Ballestrini
Societatea internațională pare mai decisă ca oricând să elimine toate formele de violență. Se cheltuiesc fonduri uriașe pentru promovarea și menținerea păcii în lume. Războiul este preocuparea și teama tuturor.
De îndată ce izbucnește un conflict, el ocupă prime-time-ul jurnalelor de știri, numărul morților este anunțat zilnic. Există însă un război pe care mass-media nu-l incriminează, ci, dimpotrivă, îl promovează. Deși el a fost declarat oficial de majoritatea statelor lumii, inamicului nu i se recunoaște nici măcar existența. O singură zonă de conflict nu-i preocupă pe cei care spun că luptă pentru binele omenirii, deși ea este vitală pentru continuarea umanității. Victimele acestui război nu au parte de onoruri militare ci sunt aruncate la coșul de gunoi, ca resturi organice.
Un război care a făcut, din anii legalizării avorturilor până astăzi, mai mult de un miliard de victime, este trecut cu vederea. De noi toți.
Primul cuvânt pe care îl spunem este „mama”. De ce nu-i lăsăm pe toți copiii să rostească acest cuvânt? De ce nu le dăm aceeași șansă pe care părinții noștri ne-au dat-o nouă? Epoca modernă este singura perioadă din istoria umanității în care uciderea pruncilor a devenit act medical, susținut prin programe de stat, practicat de profesioniști.
Avortul este întotdeauna un eșec, nu o soluție. Avortul nu o face pe femeie neînsărcinată, ci mama unui copil mort. În adâncul conștiinței fiecare mamă, fiecare tată, fiecare doctor, fiecare asistentă știe că avortul este crimă. Doar depărtarea noastră de Dumnezeu ne face să nu ne pese, să justificăm acest genocid prin cuvinte meșteșugite: drepturile femeii, dreptul de a alege, sănătatea reproducerii.
Cine este vinovat pentru acest război? Poate vreunul dintre noi să spună că nu are nicio vină? Putem spune că am făcut tot ce ne stă în putință pentru a-i apăra pe cei mai neputincioși dintre noi?
Suntem vinovați cu toții, fără ca în acest nume colectiv vina fiecăruia să dispară. S-a constatat că marea majoritate a avorturilor nu ar fi făcute dacă ar fi existat o singură persoană care să o sprijine pe mamă. Acea persoană am fi putut fi noi.
Ce putem să facem? Să nu fim indiferenți. Să ne rugăm ca Dumnezeu să înmoaie inimile sălbăticite. Să-L trăim pe Dumnezeu în viața noastră și să-L mărturisim în societate, cu conștiința că nu facem decât să împlinim porunca dragostei.
Răspunzător pentru 75.000 de avorturi
Prof. Dr. Bernard Nathanson
Multă vreme am fost cunoscut drept directorul celei mai mari clinici de avorturi din lume, numită „Centrul pentru sănătate reproductivă și sexuală” din New York.
Timp de doi ani cât am lucrat acolo în calitate de fondator și director al clinicii s-au făcut 60.000 de avorturi. Aveam în subordine 35 de medici.
Activitatea începea la ora 8 dimineața și ținea până la miezul nopții, în fiecare zi a săptămânii, inclusiv duminica. Împreună cu ceilalți doctori făceam 120 de avorturi în fiecare zi a anului, cu excepția primei zile de Crăciun.
Personal am mai făcut încă 15.000 de avorturi la clinica mea privată. Așadar, mă simt răspunzător pentru 75.000 de avorturi.
V-am prezentat o statistică de care nu sunt deloc mândru. Ceea ce vă voi prezenta în continuare este întru totul adevărat.
Am fost unul dintre fondatorii unei organizații naționale care milita pentru legiferarea avortului, numită N.A.R.A.L. (National Association for Reperal of Abortion Law), care mai târziu și-a schimbat denumirea în „Liga Națională pentru Dreptul la Avort” (National Abortion Rights Action League). Era prima grupare politică din S.U.A. care milita în favoarea avortului. Am fondat această orgtanizație în 1968 împreună cu Laurence Lader, Betty Freedan, o feministă convinsă, și Carol Brightcer, pe atunci politiciană în New York. Pe vremea aceea era un act de bun simț să vorbești despre abrogarea legii care interzicea avorturile. Dacă atunci s-ar fi făcut un sondaj de opinie s-ar fi constatat că 99% dintre americani sunt împotriva legiferării avorturilor. Dar iată că noi, o mână de patru oameni, cu un buget foarte mic, am reușit într-un timp record, de numai doi ani, să abrogăm legea care interzicea de 140 de ani avorturile în statul New York. Drept rezultat, New York-ul a devenit capitala avorturilor din S.U.A. Trei ani mai târziu am convins Curtea Supremă să accepte legalizarea avorturilor în toate cele 50 de state ale S.U.A.
Cum am procedat? Este important să știți ce tactică am folosit deoarece aceasta este folosită peste tot în Occident, cu mici deosebiri. Nicio societate occidentală nu este imună împotriva acestei plăgi.
În 1968, gruparea noastră, N.A.R.A.L., știa că dacă s-ar fi făcut un sondaj de opinie cinstit și serios în rândurile americanilor, am fi fost învinși de la bun început. Așa că am procedat în felul următor: am realizat niște sondaje de opinie în care întrebările erau confuze, cu dublu înțeles, astfel încât să putem folosi rezultatele după bunul nostru plac. Apoi am înaintat mass-media rezultatele lor, din care reieșea că 50-60% dintre americani sunt pentru legiferarea avorturilor. Am avut succes adoptând o asemenea tactică. Dacă spui publicului că majoritatea este pentru legiferarea avortului și repeți mereu acest lucru, cu timpul fiecare va ajunge să-și schimbe părerea și să fie favorabil avortului. În general oamenilor nu le place să fie în minoritate. Tactica noastră era de a folosi sondaje prelucrate conform intereselor noastre. Vă atrag atenția asupra unor asemenea sondaje, priviți-le critic și cu mare discernământ, deoarece și astăzi sunt o metodă larg folosită de către mișcarea pentru avort. Știam, de asemenea, că, dacă dramatizam suficient de mult situația existentă privind numărul avorturilor ilegale, vom câștiga destulă simpatie din partea opiniei publice pentru a legaliza avorturile. Am făcut deci următorul pas: am falsificat numărul avorturilor făcute ilegal în S.U.A. Știam că numărul real era de 100.000, dar numărul pe care îl raportam mereu era de 1.000.000. Iar dacă repeți mereu un lucru, chiar dacă este o mare minciună, vei reuși până la urmă să convingi publicul, după cum a reușit și Hitler în Germania.
Apoi, deși știam că numărul real al femeilor care decedau anual în urma avorturilor era de 200-250, cifra pe care o repetam deseori în mass-media era de 10.000. Aceste cifre au început să se impregneze în mintea publicului american, fiind cel mai bun mijloc de a-l convinge de necesitate abrogării legii care interzicea avorturile. Dacă luăm în considerare numărul real al avorturilor înainte de legiferare, de 100.000 pe an, și numărul avorturilor legale după aceea, de 1.550.000 pe an, rezultă o creștere de 15 ori a numărului de avorturi.
O altă tactică pe care am folosit-o a fost să convingem publicul că interzicerea avortului nu este o soluție, femeile făcând oricum avorturi, dar ilegal. Ori acest lucru nu este adevărat! Dacă astăzi am interzice avorturile, nu s-ar mai face 1.550.000 de avorturi pe an în S.U.A.
În afară de măsluirea datelor reale, am propagat și o altă minciună. Am încercat să contestăm din punct de vedere științific teza că viața ar începe din clipa concepției, susținând că această afirmație este de ordin teologic, etic sau filozofic, dar nicidecum științific. Și aceasta este o tactică preferată a susținătorilor avortului. Ei spun că nu se poate defini clar momentul în care fătul devine o ființă umană. Totuși, definirea acestui moment este o necesitate fundamentală, atât de ordin științific, cât și moral pentru fiecare dintre noi.
Viața începe din momentul fecundării. Din acea clipă ia naștere o ființă umană, o persoană cu drepturi depline. Nu există o trecere de la nimic la ceva, de la un țesut impersonal la persoană. Nu putem defini un moment de cotitură în dezvoltarea fătului, căci viața este una singură, continuă, de la începutul ei până la moarte. De aceea, părerea mea este că avortul e o distrugere planificată a vieții umane, e un act de ucidere. Sunt de acord că apariția unei sarcini nedorite duce la o situație extrem de dificilă, dar a găsi soluția în distrugerea cu premeditare a unei vieți omenești înseamnă a ucide cea mai mare bogăție a omenirii. Totodată, înseamnă capitularea moralității în fața pragmatismului rece privind problemele sociale și scopul omului în această viață. Ca om de știință știu – nu cred doar, ci știu – că viața începe din momentul fecundării.
Cu toate că nu sunt un om foarte religios, cred din toată inima că există un Dumnezeu care ne cere să punem capăt odată pentru totdeauna acestei triste și rușinoase crime împotriva umanității.
Dreptul femeii de a alege
Gary Graham
Actorul Gary Graham, cunoscut în România mai ales pentru rolul său din serialul Star Trek, unul dintre idolii adolescenților anilor ’80, a spus la începutul lui 2009 ceea ce puține persoane publice au curajul să spună: avortul este crimă!
Am de gând să spun ceea ce milioane de oameni au conștientizat deja în mintea lor și alte milioane, mai multe, o știu în adâncul sufletului, dar nu vor nici măcar să conștientizeze, darămite să o simtă. Mă vor detesta pentru ceea ce am să spun, mă vor urî. Și cu toate acestea, tot am s-o spun: avortul este crimă!
În anii ’60–’70 făceam parte cu mândrie din generația păcii. Hipioți cu părul lung, amorezați de rock, festivaluri muzicale, pace, nu război... Stai! Da’ eu sunt la colegiu. Sunt pe ultima sută de metri, gata să mă azvârl în lumea afacerilor. O să ajung un ratat scrobit, undeva, într-un birou anost, când, de fapt, mie nu-mi stă capul decât la chefuri. Adică... ăăă, vreau să salvez lumea! Cu droguri, sex și rock’n’roll. Bine, mă, rog, n-avem încă un plan bine pus la punct... dar asta ne preocupă acum?
Gata cu amintirile. De-a lungul vieții am întors problema asta pe toate părțile, și pur și simplu nu pot ceda logicii. Fetusul pe care femeia însărcinată îl poartă în ea, indiferent de perioada de sarcină, este o ființă umană vie, care respiră. Da, respiră – sacul amniotic se formează la 12 zile de la concepție, iar în al doilea trimestru de sarcină copilul pur și simplu respiră lichidul amniotic. Nu este o „masă de țesut încă lipsită de viață”. Nu e un neg, nu este o aluniță, sau o excrescență a pielii, o iritație, sau un mănunchi de celule lipsite de coordonare. Nu e doar un „fetus”. E un copil. Neformat încă. Așa cum un bebeluș nu este încă un adult matur și complet dezvoltat. Este totuși un copil.
Iar atunci când am lăsat prima dată o fată însărcinată, aș fi murit cu tine de gât dacă îmi spuneai asta. Cum îți permiți? Habar n-ai despre ce vorbești! Ce știi tu, nenorocitule?
Ei bine, știu. Și mă declar vinovat. Am determinat trei fete să facă avort și probabil că au fost mai multe, dar nu știu sigur. Iar acum mi se rupe inima. Pentru că în adâncul sufletului m-am convins. Mi-au trebuit ani de zile după ce am comis-o, dar în sfârșit mi s-a arătat Adevărul. Și ceea ce mi s-a întâmplat a fost o revelație spirituală. S-a întâmplat pur și simplu... Am avut o revelație dureroasă, care m-a îngenuncheat și m-a făcut să plâng când am înțeles ce înseamnă de fapt pentru un bărbat să fie cu o femeie, pentru ce a creat Dumnezeu dragostea trupească și ce înseamnă avortul.
Până în secunda aceea, fusesem sută la sută „pro alegere”. Eram convins de toată chestia cu „drepturile femeilor”, eram de acord cu „dreptul constituțional al femeii la libera alegere” și n-aveam nimic împotrivă.
Un timp am fost un adevărat Casanova. Aveam vreo șapte prietene la un moment dat; ca un cocoș între găini. De ce șapte? Habar n-am... Ăsta era stilul meu și nu eram nici pe departe singurul. Eram mândrele elemente ale generației „flower-power”.
Am auzit tot felul de dispute pe marginea faptului că fetusul nu e un copil pentru că nu poate supraviețui în afara uterului. Dar ce zici de un copil de trei zile? Sau chiar de unul de două săptămâni? Dacă-l pui jos, pe podea, și-l lași acolo, o să poată supraviețui de unul singur? Sau o să moară? Și-atunci cum determini exact dacă este copil sau nu? Totul se reduce la un singur lucru: când începe viața? Când e copil? În momentul concepției? În primul trimestru de sarcină? În al treilea? Fix din momentul nașterii? Când i se taie cordonul ombilical? Două săptămâni mai târziu? Când? Fii foarte atent, căci odată ce tragi linie și spui: de-acum e ființă umană, ai pierdut bătălia. Pentru că e arbitrar. Azi este copil, dar ieri era încă o grămadă de celule... un fel de adunătură de nimic cu care poți să faci ce vrei, fără nicio problemă. Dar s-au născut copii prematur, în al doilea trimestru de sarcină, și au trăit. Se întâmplă des.
Așa că vă rog să-mi spuneți, cum vine asta, să iei un copil, să-l scoți tot, mai puțin capul, după care să-i bagi un tub în cap și să-i tragi și creierii afară? Cum se cheamă asta altfel decât crimă? Pentru că „asta” se întâmplă în cazul avorturilor prin dilatare, care sunt destul de frecvente.
Iar noi, ca națiune, ca popor, n-avem nicio problemă?
Înțeleg ura celor cărora le amintesc acest lucru. Realitatea poate fi înfricoșătoare. Actul în sine e cumplit și mult mai tragic când te gândești la numărul de copii de care se dispune astfel în fiecare zi. Bunăvoința cu care tolerăm un atare holocaust spune enorm de mult despre felul în care a fost abrutizată toată cultura noastră. Despre cât de puțin a ajuns să valoreze viața. Acel fetus incomod poate fi îndepărtat chirurgical, rupt din uter și aruncat la gunoi ca orice altceva. Problema s-a rezolvat, iar mama se poate întoarce iar la viața ei egocentrică. Însă rănile din sufletul acelei femei nu se vor vindeca niciodată complet. Eu sunt bărbat, și mai am încă rănile mele.
Ni se spune să facem sex ori de câte ori simțim nevoia. Se împart prezervative încă din gimnaziu. Promiscuitatea nu e doar îngăduită, este, practic, încurajată.
Poate să-mi spună cineva cum a ajuns Scott Peterson să fie acuzat de crimă dublă – pentru soția și fiul său nenăscut – și un doctor care face cam același lucru într-o clinică, nu? Explicați-mi și mie: de ce e crimă într-un caz și un lucru absolut acceptabil în celălalt? Ilogic până-n pânzele albe!
„Hei! E trupul meu. Am dreptul să fac ce vreau cu corpul meu!” Ei bine, n-ai! N-ai legal dreptul să te prostituezi (doar în Nevada poți). N-ai dreptul să ucizi.
Hai să fim sinceri. De câte ori auzi fraza „dreptul femeii de a hotărî”, completează în gând cu „să-și omoare copilul”. Despre asta vorbim. Despre dreptul femeii de a-și ucide copilul.
Dar cum e în cazurile extreme, de incest, viol, malformații grave? Hei, nu le știu chiar pe toate! Asta este o chestie dură. Dar și așa, ar trebui să fie și o altă variantă, nu doar avortul. Acum îmi vine în minte doar adopția. Având în vedere că sunt mii de cupluri în lume care nu pot avea copii, n-ar fi mai corect să lași copilul să se nască, și, dacă nu-l vrei, să lași o familie să-l adopte?
Am văzut ecografia fiicei mele, la doar patru săptămâni. N-am văzut decât o formă cilindrică, micuță, cam cât unghia de la degetul mic, care pulsa. Fiecare pulsație era o bătaie de inimă. Da, de inimă de-abia formată; celulele încă se împărțeau după funcția viitoare, dar inimioara ei deja bătea. Mi-au dat lacrimile. Mi-am dat seama că eram martorul unui miracol. Miracolul vieții. Atunci am înțeles că încă de la contopirea primelor două celule, și de la prima diviziune, miracolul constă tocmai în strădania aceea încăpățânată ca, în ciuda a tot și a toate, până la urmă să se facă din ele o ființă umană.
Nu vă țin predici. Vă spun doar că am ajuns să știu și să știu că știu. Un fetus nenăscut este un copil în formare... și să pui capăt prematur acelei vieți înseamnă să comiți o crimă.
Tare mi-aș fi dorit să fi fost la fel de convins de asta cu mult timp în urmă... pe vremea când nu mă interesa decât confortul meu zilnic. Dar n-am vrut să știu, n-am vrut să mă gândesc la asta. Era prea incomod. Ce ironie! Tocmai „generația dragostei” să dea naștere unui lucru atât de odios, acceptat de cultura noastră, precum avortul.
Dumnezeu să aibă milă de noi.