Marele Vasile
Dacă cineva intră în conștiința istoriei cu apelativul „Cel Mare”, trebuie să fi fost cu adevărat mare. Cât de mari trebuie să fi fost cei ce au împodobit conștiința Bisericii cu acest dar al Slavei Dumnezeiești? Nu știa, atunci când el însuși îl numea „Cel Mare” sau „Patriarhul Ortodoxiei” pe Sfântul Atanasie al Alexandriei, că pe el însuși contemporanii și posteritatea îl vor numi „Cel Mare”. Așa l-au crezut și așa-l vor cinsti toți cei ce au cunoscut chiar și numai crâmpeie din viața lui pe Sfântul Vasile, Arhiepiscop al Cezareii Capadociei.
Încă din anii studenției găsise calea către Veșnicie – cea mai înaltă știință și filosofie – și-n patruzeci și nouă de ani de viață a câștigat Împărăția Cerurilor, după ce s-a îndestulat din viața aceasta pământească. Așa s-ar putea sintetiza viața unuia dintre cei mai mari sfinți capadocieni: o adevărată icoană și model de urmat pentru tineri și vârstnici – pentru că a fost și a rămas mereu tânăr, dar împodobit cu frumusețea înțelepciunii vârstnice. El a fost o provocare pentru păgânii și filosofii fără de Dumnezeu, pe care i-a pescuit în năvodul Bisericii cu propriile lor undițe, pe care el le stăpânea mai bine ca ei. A fost o trâmbiță pentru creștini, preoți și arhierei, pentru că din înaltul cerului slujirii îi zguduie și îi cheamă din amorțirea rutinei ucigătoare de suflet.
Viața pământească i-a fost scurtă, dar atât de intensă încât a intrat în Împărăția lui Dumnezeu și-n conștiința omenirii – nu a neamului său, nu a unui popor, ci a întregii omeniri, arzând ca o lumânare de ceară curată, pusă-n Jertfelnicul Dumnezeieștii Liturghii, de unde a dat și dă lumină și căldură Dumnezeiască.
Apropierea de Dumnezeu i-a fost atât de firească încât, atunci când citim „ce ne-a lăsat”, avem sentimentul că ne vorbește cineva din lumea lui Dumnezeu; și pe bună dreptate așa este, căci și atunci când a vorbit sau a fost nevoit să scrie despre sine, îl simțim topindu-se în Cuvânt despre Dumnezeu.
A tâlcuit zorii Creației – „Hexaimeronul” – și a scris „Despre Sfântul Duh”, pentru că a vorbit cu Duhul lui Dumnezeu. De la acest „amvon” al convorbirii cu Cele Înalte s-a implicat atât de mult în problemele lumii încât le-a simțit, asumat și trăit, cu delicatețea și sensibilitatea lui umană îndumnezeită, ca în Liturghie. Nu întâmplător lasă omenirii o Liturghie, în care s-a jertfit împreună cu Cel Ce jertfește și Se jertfește – Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Conștiința omenirii l-a primit ca „Cel Mare” și „Sfânt” cu dragoste dar și cu durere; cu dragoste pentru tot ceea ce a fost pentru oameni și cu durere că fii și fiicele, prietenii și cunoscuții aveau sentimentul, la plecarea lui din lumea aceasta, că rămân orfani. Tabloul zilei prohodirii Marelui Sfânt confirmă că nu atât „a trăi creștinește”, cât mai ales „a muri creștinește” este marea taină a acestei vieți:
„În după-amiaza zilei de 31 decembrie 378, sfântul trup neînsuflețit a fost așezat în mijlocul bisericii mitropoliei Cezareii. Această cetate mândră începea să fie, din ziua aceea, vestită pretutindeni: marele ei fiu era cunoscut și va fi cunoscut în lumea toată. Veacurile ce vor veni o vor cunoaște doar ca cetatea Sfântului Vasile cel Mare... Poporul venea în șir nesfârșit pentru a-și lua rămas bun... Prohodul, bocetul și plângerea acopereau cântările de înmormântare rânduite să se cânte. Nimeni nu le mai auzea. Plângeau și totodată se bucurau de noul erou al Bisericii. Credeau cu tărie că cetei acelora care au îndrăznire către Dumnezeu s-a adăugat încă unul, Vasile, care era al lor, părintele lor duhovnicesc...” (Stelianos Papadopoulos, Viața Sfântului Vasile cel Mare).
Așa de înălțătoare și frumoasă i-a fost intrarea în eternitate pentru că frumoasă și înaltă i-a fost viețuirea. Format în casa părintească și în marile centre ale culturii din vremea sa (Cezareea Capadociei, Constantinopol, Atena), refuzând Alexandria din cauza „ofertei păgâne” de neconciliat aproape, dobândise admirație și autoritate în fața colegilor, pe care-i depășea în toate, fără aroganță și încredere în fața profesorilor care, recunoscându-i valoarea, îl rugau să le urmeze la catedră. Părăsea însă Atena, la douăzeci și cinci de ani, luându-și rămas bun de la prieteni și profesori, asigurându-i de dragostea sa și făgăduindu-le că nu-i va uita niciodată. În patria filosofiei, Atena marilor filosofi și gânditori antici, înțelesese, pentru totdeauna, care-i esența filosofiei: „cugetarea la moarte”.
Înțeleasă în spirit creștin, aceasta nu-i o filosofie nihilistă, așa cum am fi tentați să înțelegem unii dintre noi astăzi, ci este filosofia renașterii spirituale continue, așa cum fratele lui mai mic, Sfântul Grigorie de Nyssa, avea să definească mai târziu: nașterea din „stare” în „stare”, prin „începuturi fără de sfârșit”, până când sufletul se va naște în veșnicia lui Dumnezeu.
Pentru marele sfânt capadocian acesta era țelul vieții, vocația însăși a omului, pe care a încredințat-o tinerilor din vremea sa, pe care i-a iubit atât de mult, arătându-le filonul de aur al vieții în căutările lor: „Nici slava strămoșilor, nici puterea trupului, nici frumusețea, nici măreția, nici cinstea dată de toți oamenii, nici chiar demnitatea de împărat, în sfârșit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de dorit și nici nu admirăm pe cei ce le au, ci prin nădejdile noastre, mergem mai departe și facem totul pentru pregătirea altei vieți.”
Preot Vasile Gavrilă
Sfinții lui Dumnezeu se bucură atunci când și noi ne înnoim viața, când și noi împlinim ceea ce ei au împlinit
Este suficient oare numai sa-i lăudam pe acești Trei Ierarhi? Este suficient numai să citim viața lor și să ne mirăm de faptele credinței lor? Este suficient să citim scrierile lor teologice și să ne mirăm de înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu, la care ei au ajuns? Să citim acatistul lor și să rămânem mai departe aceiași? Dacă vom face în felul acesta, nu-i vom bucura cu nimic pe sfinți.
Sfinții lui Dumnezeu se bucură atunci când și noi ne înnoim viața, când și noi împlinim ceea ce ei au împlinit. Nu e suficient să spunem: „mare ești, Vasile, minunat ești, Grigorie Teologul, preaslăvit ești Ioane Gură de Aur”, ci să cerem acestor sfinți ca și noi să ne facem următori lor, să schimbăm ceva în viața noastră, în faptele pe care le săvârșim zi de zi, să ne înnoim.
Dacă vom reuși lucrul acesta, atunci cuvintele pe care le rostim către sfinți, rugăciunile pe care le citim, acatistul sau cântările pe care le rostim în Biserica noastră, toate acestea nu vor rămâne zadarnice. Dar dacă nu schimbăm ceva, toate acestea sunt zadarnice. Trebuie sa ne înnoim cumva.
A îndemnat la milostenie Vasilie cel Mare, ca niciun altul? Să facem și noi milostenie.
Și-a desfătat Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, mintea cu citirea cărților sfinte și cu înălțimile teologiei? Să citim și noi, să învățăm și noi credința, să pătrundem și noi adâncurile vieții celei întru Hristos. În felul acesta vom fi plăcuți acestor Sfinți ai Bisericii noastre.
Să se cerceteze fiecare dintre noi: îi laudam pe sfinți, dar noi pe unde suntem? Această cercetare trebuie să ne ducă pe noi la înnoire și la apropiere de Dumnezeu.
Dacă nu am ajuns la înnoire și la apropiere de Dumnezeu, atunci înseamnă că cercetarea nu am făcut-o cu tărie, cu hotărâre fermă; nu am făcut-o din dragoste față de Dumnezeu, ci numai ca să împlinim o rânduială.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca și noi să ne aflăm următori acestor bărbați minunați ai Bisericii noastre! Să ne apropiem cu toții de Dumnezeu prin Taina Smereniei, a Pocăinței, prin citirea cărților sfinte, a scrierilor acestor bărbați și prin dragostea cea jertfelnică de care avem atâta nevoie în ziua de astăzi; căci astăzi este nevoie de multă dragoste față de aproapele – dragostea aceea care izvorăște din Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu
Să înțelegem și să pătrundem tainele Credinței noastre și să petrecem cu adevărat creștinește, ducând o viață demnă, și atunci îi vom bucura pe Sfinți.
Ce este sfântul? Un om întru care Dumnezeu se odihnește
Odihna lui Dumnezeu în sfinții Săi este umplerea acestora de Harul Duhului celui Preasfânt. Dumnezeu se odihnește în Sfinții Săi atunci când Sfinții împlinesc voia lui Dumnezeu.
Cine sunt sfinții? Ne spune Mântuitorul Iisus Hristos: prietenii lui Dumnezeu!
Dar credeti că pe sfinți i-a ales fără motiv Dumnezeu, că l-a luat Dumnezeu pe fiecare și i-a spus: tu să fii sfânt? Nu, ci fiecare dintre ei a lucrat și și-a deschis porțile inimii. Precum o floare își deschide petalele sale la lumina soarelui, așa înflorește și inima creștinului care se deschide la lumina Harului lui Dumnezeu. Și așa cum în acea floare se odihnesc razele soarelui, așa și în inima creștinului se odihnește Harul lui Dumnezeu.
La aceasta suntem chemați; aceasta ne este menirea noastră a tuturor – sfințenia și nu altceva. Cu toții suntem chemați la unirea cu Hristos, la împărtășirea cu Duhul cel Preasfânt.
Arhim. Melchisedec Velnic, fragmente din predica la Sfinții Trei Ierarhi
Sf. Grigorie Teologul
Să ne facem la fel cu Hristos, fiindcă El s-a făcut la fel cu noi. Să ne facem Dumnezei pentru El, fiindcă și El s-a făcut pentru noi; a luat asupră-Și ceea ce era mai rău ca să dea ceea ce este mai bun; S-a sărăcit, ca să ne îmbogățim noi prin sărăcia Lui; a luat chip de rob, ca să dobândim noi libertatea; s-a coborât El, ca să ne înălțăm noi; a fost ispitit el, ca să biruim noi; a fost necinstit el, ca să ne slăvească pe noi; a murit el, ca să ne mântuiască; s-a înălțat, ca să tragă la El pe cei care zăceau jos, în decăderea adusă de păcat. Fiecare să dea toate, fiecare să aducă prinos toate, celui care s-a dat pe sine preț și răscumpărare pentru noi. Nimic însă nu va da fiecare de un așa de mare preț, decât ca pe sine însuși devenit înțelegător al tainei și făcut pentru Hristos toate câte s-a făcut El pentru noi.
Prietenia cu Sf. Vasile cel Mare
Ne-am descoperit unul altuia dorințele, a căror țintă comună era iubirea de înțelepciune, viața cea lepădată de lume, și am fost unul pentru altul toate: și prieteni, și comeseni, și rudenii. Cu asemenea sentimente unul față de altul tindeam noi înainte, neavând ca ajutor decât pe Dumnezeu și iubirea noastră.
Amândoi aveam aceeași îndeletnicire – virtutea – și o singură năzuință până la vremea plecării de aici, anume ca, lepădându-ne de cele de acum, să viețuim pentru nădejdile viitoare. Spre această țintă ne-am îndreptat toată viața și faptele, mânați de porunci și îndemnându-ne unul pe altul spre virtuți. Întrețineam relații de prietenie și cu ceilalți frați, dar numai cu cei neprihăniți și pașnici, de la care ne puteam alege cu ceva. În ce privește învățăturile, le iubeam nu atât pe cele mai plăcute, cât pe cele mai desăvârșite.
Două căi ne erau cunoscute: cea dintâi și desăvârșită ne ducea spre sfintele noastre biserici și spre învățătorii de acolo; cealaltă, care nu era de aceeași vrednicie ca cea dintâi, ne ducea la învățătorii științelor lumești. Cât despre alte cărări ce duceau la serbări, la adunări obștești și la petreceri, le lăsam pentru cei dornici, căci nu le socoteam vrednice de a fi luate în seamă pe cele care nu duc la virtute și nu-l fac mai bun pe cel ce le iubește. Alții aveau alte griji, fie părintești, fie de alt fel, după felul chemării fiecăruia și după îndeletnicire, dar noi aveam o singură grijă mare și un singur nume: să fim și să ne chemăm creștini. Așa că unul prin altul și unul pe altul ne ridicam noi către Dumnezeu.
Sf. Vasile cel Mare
Omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul a urâțit frumusețea chipului după ce a atras sufletul spre pofte nestăpânite. Dar Dumnezeu, Care a făcut pe om, este viața adevărată. Așadar, cel care a pierdut asemănarea cu Dumnezeu a pierdut și legătura familiară cu viața; iar cel care este în afară de Dumnezeu nu este în stare să trăiască viață fericită. Să ne întoarcem, așadar, la harul de la început, de care ne-am înstrăinat din cauza păcatului.
Trebuie, deci, și voi să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Și după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot așa și cu niște scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos și să ne ferim de ce este vătămător.
Sf. Grigorie de Nyssa
Dorești slava cea nemuritoare? Arată Celui ce poate să-ți dea ceea ce dorești, viața ta în ascuns. Ți-e frică de rușinea veșnică? Teme-te de Cel ce ți-o va descoperi pe aceasta în ziua judecății.
Hristos este totodată și lumina cea adevărată și neapropiată de minciună. Înțelegând aceasta, noi pricepem în același timp că viața noastră trebuie luminată și ea de razele Părintelui celui adevărat. Razele acestea, raze ale Soarelui dreptății, sunt virtuțile, care țâșnesc de aici spre luminarea noastră. Prin ele, noi ne putem lepăda de lucrurile întunericului și umbla cuviincios, ca ziua. Tot prin ele putem să lăsăm la o parte toate lucrările ascunse ale rușinii și să lucrăm totul la lumină, astfel ca noi înșine să fim lumină și să putem lumina prin lucrările noastre și pe alții, întocmai ca lumina.
Tot astfel, dacă auzim că Dumnezeu este sfințenie, trebuie să mărturisim puterea sfințeniei nu prin cuvânt, ci prin viața noastră, care trebuie să fie curată de orice faptă sau gând murdar și necurat.