Privesc adeseori în jurul meu, privesc departe, admir alcătuirea acestei lumi. Privesc cerul și mă întreb: de unde atâta armonie și culoare, de unde atâta cunoștință și căldură? Aș vrea ca și cuvintele mele să cuprindă-n ele măcar o mică fărâmitură din acestea.
Ne-a înzestrat Dumnezeu cu facultatea aceasta sufletească de a vedea și foarte puțini dintre noi știm a o prețui și folosi. Aș vrea să o folosesc întotdeauna așa cum trebuie, dar nu știu cum se face că realitățile create de om îmi îngustează orizontul privirii. De ce? Pentru că mă fac să privesc răul, răul creat de om, pentru el însuși. Când stau ca hipnotizat și privesc răul prea multă vreme, el devine obsesie. Aș vrea să-mi desprind privirea de la el, aș vrea să scap de el, să fug de el, dar el nu mă lasă, mă urmărește. Nu știu cum să dobândesc liniștea, nu știu cum, și aș vrea să privesc frumos. Tremură sufletul în mine și totuși trebuie să depășesc momentul, trebuie să ies din această viață de coșmar. Cum? Să înfrunt răul. Să-l birui. Cred că pot să-l birui. Am un Stăpân puternic. Stăpân care a biruit moartea. Iisuse, dă-mi puterea de a birui răul. Repet întruna. Și încet, pe nesimțite, puțin câte puțin, privirea își îndreptează firea...
Vederea, acest simț, este pusă în noi ca să slujească lui Dumnezeu. Dacă nu face acest lucru atunci slujește dorințelor pătimașe. Pentru ce avem o învățătură de credință revelată? Pentru a putea să ne îndreptăm privirea spre tot mai multă lumină, cunoștință și iubire. Aceasta este menirea duhovnicului: să reușească să desprindă privirea oamenilor de la realitățile negative ale acestei lumi și să le îndrepte către bunătățile făgăduite și către realitatea statornică a învierii. Dacă a reușit acest lucru, atunci ucenicul însuși, cu credință, va reuși să învingă răutatea patimilor și, prin rugăciune și cu ajutorul Duhului Sfânt, va reuși să se ridice la înălțimea chemării dumnezeiești.
Întâlnire
Într-o după-amiază de duminică, la începutul iernii trecute, a urcat la noi la schit un grup de turiști, tineri căsătoriți, din București.
– Tii, ce zonă frumoasă! Strașnic! A doua Elveție, a României!
I-am pus la masă; erau lihniți de foame. După aceea, din vorbă în vorbă, la un moment dat am intrat în biserică. Le-am explicat ce înseamnă icoana, ce înseamnă să te închini la icoană, pentru ce trebuie să te închini.
– Părinte, până acum nu ne-a explicat nimeni lucrurile astea!
– Dar voi, zic, mergeți, așa, mai des la biserică?
– Nu prea mergem părinte.
– De ce nu mergeți?
– Păi, ne plictisim, nu prea simțim rostul în biserică...
– Dar voi v-ați spovedit vreodată?
– Ne mai spovedim așa, din când în cand, dar, cum e la parohie: preotul te întreabă de unele păcate, nu te întreabă dacă vii la biserică.
Și le-am spus ce înseamnă biserica, ce înseamnă cutare, ce înseamnă cutare. Le-am spus: miezul credinței noastre este învierea. Poate unii dintre voi vă puneți întrebarea: oare există înviere? Și eu mi-am pus-o de multe ori.
Am mers des prin Sfântul Munte și am văzut niște osuare. Noi, românii, avem o tradiție în care cultul morților este foarte important. Dacă dezgropăm morții, ne îngrijim de oseminte, le spălăm, le curățăm, le punem într-un loc special, le facem slujbe acolo. Și, la un moment dat, simți o răsplată de la Dumnezeu pentru faptul că te îngrijești de morți. La Schitul Prodromu, de exemplu, unde am fost eu, mai mergeam la osuarul mănăstirii. Osuarul arăta superb, mâini la mâini, picioare la picioare, cranii la cranii. De jur împrejur, pe un fel de pervaz, erau craniile unor călugări mai deosebiți. Și, de câte ori intram acolo, aveam o bucurie mare la rugăciune. Mai simțeam și mireasma acelor sfinți – e mireasma Duhului Sfânt pe care ți-o dă și rugăciunea dar și ajutorul sfinților care erau acolo. În schimb, când mergeam pe la alte osuare, mă lua groaza. Într-o cameră mare, erau puse de-a valma toate oasele. Cum le dezgropau, nu le mai curățau, le puneau toate acolo. Și era un miros... Când mergeam acolo să mă rog pentru sufletele respective, aveam o stare atât de neplăcută... Și parcă dinadins vrăjmașul, dracul, venea și-mi spunea: Ce înviere? Tu nu-i vezi pe ăștia? O să mai învieze ăștia? Tu nu vezi c-au putrezit, că n-a mai rămas nimica din ei? Ce să mai învieze din ei? Și mă îndoiam și eu de multe ori... Foarte mulți oameni trec prin ispita asta. Și cred că și voi treceți prin ea.
Vreau să vă spun un cuvânt care să vă întărească, o întâmplare din viața sfântului Nectarie de Eghina.
Sfântul Nectarie vorbea adeseori cu un necredincios, cu un locotenent care trăia pe insula Eghina. Făcea parte din armata de acolo. Se întâlnise de multe ori cu el, îi vorbise despre înviere, despre credință... Și de fiecare dată acela era îndărătnic, nu credea deloc. Spunea: „Părinte, lasă-mă în pace cu astea, astea ține-le pentru matale. Avem lucurile pământești pe care le putem discuta. Cu astea ne înțelegem, cu astealalte nu ne putem înțelege”.
După un timp, locotenentul a fost mutat cu serviciul în altă parte. Însă peste câțiva ani a revenit cu serviciul în Eghina. Când cobora de pe vapor, l-a văzut pe părintele Nectarie în port.
– Ce mai faci, părinte?
– Așteptam niște persoane.
S-au îmbrățișat, s-au bucurat că s-au regăsit. Apoi s-au despărțit și a plecat fiecare în treaba lui. Locotenentul a intrat într-o tavernă. Acolo s-a întâlnit cu niște colegi, împreună cu care s-a așezat la masă. Din vorbă în vorbă, locotenentul le spune:
– Uite, m-am întâlnit cu părintele Nectarie. M-am bucurat că l-am văzut!
– Care părinte Nectarie? Părintele Nectarie a murit acum un an.
– Cum a murit? N-a murit! M-am întâlnit cu el în port. Vă bateți joc de mine?
– A murit! Dacă nu-ți vine a crede, mergi la mănăstire și vezi mormântul lui.
Fără să mai stea pe gânduri, locotenentul, s-a ridicat repede și a plecat să vadă. Și când a ajuns la mormânt, a căzut în genunchi și a început să plângă:
– Aveai dreptate, părinte, că este înviere! Dacă m-am întâlnit cu tine înseamnă că ești dincolo, ești printre cei vii!
Sfinții niciodată nu se supără pentru faptul că omul este necredincios, ci fac tot posibilul ca să-l convingă, chiar cu o minune, dacă văd că are un fond sufletesc bun.
Când am terminat povestirea, unul dintre cei care mă ascultau a izbucnit în lacrimi, a ieșit afară și a rămas acolo plângând în hohote...
Așa se întâmplă când omul este pătruns de un adevăr. El se umilește. Și nu se poate să nu-i dea lacrimile. Pentru că simte că până în momentul acela n-a cugetat corect. Își dă seama de minciuna vieții lui. Își dă seama că el însuși a devenit minciună. E ca și cum a trăit un somn toată viața și s-a trezit. S-a trezit și vede alt orizont. Nu mai vede îngustimea acestei vieți. O vede mult mai bogată, mult mai largă. Îi vede perspectiva infinită, nemărginită.
Și chiar dacă adoarme din nou, el știe că a fost treaz cândva. Știe că n-a trăit niciodată fericirea aceea, plinătatea inimii pe care a avut-o în acel moment. Atunci a simțit cu adevărat că nu trăim viața în zadar.
Altfel poți să privești în jur când vezi că Dumnezeu are totuși grijă de lumea asta.
ierom. Filotei Tifiniuc
*
Atunci când noi ne smerim, condamnându-ne doar pe noi înșine, atunci în noi nu mai este păcat și prin aceasta dăm posibilitate Duhului Sfânt să lucreze în noi. Și dacă acest Duh Sfânt vine în suflet, atunci biruința asupra morții devine mai evidentă decât realitatea materială a acestei lumi pieritoare.