Dacă se întoarse Ștefan vodă de la acel război în care izbândi pre tătari, mulțămind lui Dumnezeu, au sfințit mănăstirea Putna, care era zidită de dânsul, septembrie 3 zile, întru lauda Preacuratei Fecioarei Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. La care sfințire, multă adunare de călugări au fost: Teoctist mitropolitul și Tarasie episcopul, dimpreună cu Iosif arhimandritul și egumenul Putnei; zic că au fost la liturghie arhiepiscopi și episcopi și preoți și diaconi 64 la jertfelnic.
Și așa au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită...
Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei
Sărbătoare
În anul 2009, pe 3 septembrie, se împlinesc 540 de ani de la sfințirea Putnei. Darul pe care obștea mănăstirii nădăjduiește să-l facă acum sfântului ctitor este noua pictură a bisericii.
Pictura a fost începută cu opt ani în urmă de frații Mihai și Gavriil Moroșan.
Fratele mai mare, „domnul Gabi”, cel atât de apropiat de gândirea monahală, a trecut la cele veșnice în anul 2008. Pictura a continuat, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, în acest an ea va fi sfințită.
Pe 6 septembrie 2009 sunt așteptați la Putna toți cei ce simt românește, spre a-i aduce laudă Slăvitului Voievod.
Cum vor întâmpina românii această sărbătoare?
Pentru a aniversa 400 de ani de la zidirea mănăstirii, studenții români au organizat la Putna, în 1871, prima serbare a românilor de pretutindeni. Această serbare a fost expresia iubirii de neam și a dorinței de unitate națională și a dat un elan deosebit generației care va pregăti Unirea din 1918.
La trecerea a 540 de ani de la ctitorirea Putnei, vremurile și oamenii par altfel decât atunci. Chiar și ceea ce s-a întâmplat în 1871 este foarte departe de preocupările societății de astăzi. Din păcate, pentru cei mai mulți dintre noi cuvinte ca patriotism, neam, jertfă nu mai stârnesc niciun fior lăuntric, ci dimpotrivă. Într-o lume din ce în ce mai stăpânită de egoism, a sluji aproapelui, a trăi nu numai pentru sine, ci și pentru semeni, pare o nebunie.
Este firesc atunci să ne întrebăm: Care este rostul Putnei astăzi? La 540 de ani, mai are ea ceva de spus societății noastre? Gândul ne duce apoi mai în adânc: Care este rostul unei mănăstiri? Ce gânduri îi însuflețesc pe viețuitorii ei? Pentru ce vizităm în vacanțe mănăstirile?
Ce este o mănăstire?
O mănăstire este un loc al slujirii lui Dumnezeu și al slujirii oamenilor. Călugării nu se retrag în mănăstire pentru că nu se pot adapta în societate, ci pentru că doresc ceva mai înalt. Rostul vieții monahale este adâncirea vieții în Hristos, pe cât este posibil omului. Valorile fundamentale pe care le cultivăm fiecare dintre noi – dragostea, pacea sufletească, fericirea – își au izvorul în Dumnezeu.
Experiența Bisericii ne arată că ele nu se pot dobândi decât prin despătimire și prin dobândirea harului Duhului Sfânt. Nevoindu-se pentru aceasta, călugării nu se închid în ei, căci sufletul care gustă din dragostea de Dumnezeu nu poate să fie indiferent față de oameni.
Dimpotrivă, el dorește ca toți să se împărtășească din această dragoste și face tot ce poate pentru a-i ajuta pe ceilalți să o cunoască. Astfel, mănăstirea devine un loc unde călugării slujesc oamenilor.
Această slujire se poate exprima și prin cele materiale, iar istoria ne-a arătat că primele spitale, aziluri, școli, orfelinate au apărut pe lângă mănăstiri. Dar ajutorul material nu este suficient. Marile probleme ale omului și ale societății au rădăcini spirituale: ele provin din lipsa conlucrării noastre cu Dumnezeu.
De aceea, călugării îi ajută pe oameni prin sfat, prin slujbe, prin spovedanie, dar mai ales prin rugăciune. Puterea rugăciunii este cunoscută doar de cei care se roagă. Ea ajută acolo unde nimic altceva nu mai ajută, căci rugăciunea Îl aduce pe Dumnezeu de față. Rugăciunea este cea mai înaltă formă de slujire a aproapelui de către monahi. Un cuvânt de căpătâi pentru cel ce dorește să trăiască o viață monahală autentică spune tocmai aceasta: „Nu este călugăr cel care nu se roagă pentru întreaga lume”.
Glasurile Putnei: Credință, cultură, istorie
La Putna se împletesc istoria, credința și cultura. Aici sunt înmormântați trei domni ai Moldovei. Aici s-au scris unele dintre primele cronici ale țării. Aici au viețuit sfinți, ca Sfântul Ilie Iorest, mitropolit al Transilvaniei, Sfântul Ghenadie, Teoctist I, Iacov Putneanul, și mulți alți părinți duhovnicești care au zidit sufletește acest neam. Cei care au venit pentru hrană sufletească la Putna în ultima parte a secolului XX și-i amintesc cu evlavie pe părinții care, în vremuri grele, vindecau sufletele închinătorilor: arhimandrit Iachint Unciuleac, ieroschimonah Chesarie Albeață, ieromonah Damaschin Schipor, monah Ioan Ionescu și alții.
Întâlnirea dintre istorie, credință și cultură nu este întâmplătoare. Ea reprezintă continuarea în timp a faptelor prin care Ștefan cel Mare și-a sfințit viața. Dragostea de Dumnezeu, dragostea de semeni și dragostea de frumos sunt razele care izvorăsc mereu din mormântul Măriei Sale.
Își mai poate împlini Putna în vremurile noastre menirea ei? Răspunsul nu stă numai în modul cum viețuiesc călugării de aici; răspunsul stă și în starea interioară a celor care îi calcă pragul.
Celui care Îl caută pe Dumnezeu, Acesta îi spune că și astăzi, într-o lume care se îndepărtează de El, este posibil să trăiești creștinește, căci „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei, 13, 8).
Celui iubitor de neam, Dumnezeu îi spune: încununarea dragostei de neam este să dorești mântuirea tuturor. Pentru aceasta Ștefan nu este numai cel Mare ci și cel Sfânt. Un om care este mare aici, dar nu intră în Împărăția Cerurilor, a pierdut cel mai important lucru: mântuirea.
Iubitorului de cultură, Dumnezeu îi spune: frumusețea fără adevăr este asemenea unui pahar frumos, dar plin cu otravă, pe când frumusețea care izvorăște din Adevăr este asemenea unui pahar frumos plin cu apă vie. Cultivă-ți mintea cu ceea ce zidește sufletul și nu cu ceea ce-l întunecă ori este repede trecător!”
Depinde numai de noi dacă vom asculta aceste glasuri. Dacă am venit la mănăstire ca pelerini ce-L doresc pe Dumnezeu, vom încerca să le împlinim și vom cunoaște bunătatea și puterea lui Dumnezeu lucrătoare întru noi.
Dacă am venit la mănăstire ca turiști vom porni grăbiți mai departe, neștiind unde vrem să ajungem, precum nici în viață nu știm unde vrem să ajungem. Vom auzi însă vocea conștiinței, glasul lui Dumnezeu în noi, spunându-ne:
„Neliniștit va fi sufletul meu până nu se va odihni întru Tine, Doamne. Oricâte voi avea și orice voi face, oricâte bucurii și oricâte sufetrințe mă vor întâmpina în calea vieții, sufletul meu nu se va mulțumi cu cele ale acestei lumi. Dincolo de ea este împlinirea.”