În vremuri ale minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluționar.
George Orwell
Consecințele legalizării „căsătoriilor” homosexuale
Toți aceia care cred că o „căsătorie” între parteneri de același sex este doar o excentricitate benignă care nu va afecta omul de rând, ar trebui să se gândească la ce s-a întâmplat în statul Massachusetts, S.U.A.
În 18 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a Statului Massachusetts a anunțat hotărârea asupra cazului Goodridge, declarând neconstituțională neacceptarea „căsătoriei” între parteneri de același sex. Șase luni mai târziu, a început oficierea căsătoriilor homosexuale.
Școlile de stat
„Căsătoria” homosexuală a atacat școlile de stat, puțin după decizia curții din noiembrie 2003.
La școala copiilor mei s-a sărbătorit legalizarea „căsătoriilor” homosexuale într-o adunare foarte largă, chiar la începutul lui decembrie 2003. Au fost mulți vorbitori, printre care chiar profesori din școală, care au anunțat că se vor „căsători” cu partenerii lor și vor întemeia o familie, fie adoptând copii, fie prin inseminare artificială. Au fost date elevilor materiale despre căsătoria între partenerii de același sex.
În septembrie 2004 o profesoară de clasa a opta din Brookline a spus la postul național de radio că legalizarea căsătoriilor unisex a rupt orice zăgaz legat de predarea homosexualității. „Dacă mă ia cineva la întrebări, îi spun: Ia mai lasă-mă! Acum e legal!”, a declarat ea.
În 2005, copiilor din grădinițe li s-au dat cărți cu poze prin care li se explica faptul că cuplurile de același sex sunt doar un alt fel de familie, ca și părinții lor. Când David Parker, din Lexington, a insistat să fie anunțat când educatorii discută cu fiul său despre homosexualitate sau transexualitate, școala a cerut să fie arestat; bărbatul și-a petrecut noaptea la închisoare.
În 2006 familiile Parker și Wirthlin au intentat un proces privind drepturile civile federale prin care să oblige școlile să anunțe părinții când se discută cu copiii subiecte legate de homosexualitate și să le transforme în materii opționale. Judecătorii curții federale au respins cauza. Au decis că tocmai pentru că în Massachusetts este legalizată căsătoria homosexuală, școala are obligația să prezinte și să trateze relațiile homosexuale absolut normal față de copii, că părinții nu trebuie notificați asupra zilelor când au loc aceste discuții și că nicidecum aceste subiecte nu sunt opționale! Acceptarea homosexaulității devenise deja datorie a unui cetățean model!
Gândiți-vă: din cauza „legalizării” căsătoriilor homosexuale, un judecător federal a hotărât că școlile au de acum obligația de a le spune copiilor că relațiile homosexuale sunt absolut normale, în ciuda părerilor ori convingerilor părinților lor!
„Zilele Gay” din școli sunt considerate absolut necesare pentru lupta împotriva „intoleranței” care ar putea exista față de relațiile între partenerii de același sex. Sute de licee și chiar școli primare de pe tot cuprinsul statului sărbătoresc acum „ziua solidarității cu homosexualii, lesbienele, bisexualii și transexualii”.
Adopția copiilor și cuplurile homosexuale „căsătorite”
În 2006 Departamentul pentru Servicii Sociale (DSS) din Massachusetts a acordat titlul de „Părinții anului” unui cuplu de bărbați „căsătoriți”. Cei doi adoptaseră un copil prin DSS (împotriva dorinței părinților naturali ai copilului). Conform știrilor oficiale, a doua zi după finalizarea adopției, DSS a abordat cuplul pentru adoptarea unui al doilea copil. Se pare că acum agențiile de stat din Massachusetts favorizează homosexualii pe listele de așteptare pentru adopții în detrimentul părinților heterosexuali.
De asemenea, certificatele de căsătorie din Massechusetts au acum trecut „Partenerul A și Partenerul B” în loc de „soț și soție”. Imaginați-vă cum e să ai un astfel de certificat de căsătorie.
De când cu căsătoriile unisex, paradele anuale gay au devenit tot mai importante. Chiar guvernatorul Deval Patrick a defilat cu fiica sa cea mare, în vârsta de 17 ani, lesbiană declarată, la parada din 2008 de la Boston, în spatele unui grup „în piele” (sado-masochiști) care arborau un steag negru-albastru, bice și lanțuri!
Este evident că obsesia căsătoriei manifestată de mișcarea homosexuală nu se datorează numărului mare de homosexuali care chiar ar vrea să se căsătorească. De fapt, un număr foarte mic se „căsătoresc”. În ultimele trei luni, ziarul Sunday Boston Globe n-a mai avut nicio poză a vreunui cuplu gay proaspăt căsătorit. La început, era plin de ele.
Cercetările de specialitate au demonstrat că relațiile homosexuale sunt fundamental disfuncționale la toate nivelurile, iar „căsătoria”, așa cum o știm, nu o pot împlini, nici măcar dori. Totul se rezumă la a da valoare juridică homosexualității și de a impune cu forța aceste practici în diverse medii sociale și instituții politice ale societății care, altfel, nu le-ar fi acceptat niciodată.
Pentru restul lumii: ați fost preveniți!
Brian Camenker
www.massresistance.org
Schimbarea este posibilă
Am ajuns ușor la homosexualitate; eram o fire slabă. Mama a murit când aveam 19 ani. Tata murise când aveam 13. Am avut încă de mic o anumită confuzie legată de cine eram și ce simțeam față de alții. Confuzia mea despre „dorință” și despre faptul că am observat că sunt „atras” de băieți m-a făcut să mă consider „homosexual” încă de la vârsta de 14 ani. La 20 de ani am început să le spun aceasta și celor din jurul meu.
La 22 de ani, am devenit editorul primei reviste destinate tinerilor homosexuali, XY Magazine din San Francisco. Prin conținutul grafic, era la limita pornografiei, dar mi am spus că poate fi folosită ca o trambulină către ceva mai bun și mai amplu. Mai târziu, am fondat revista Young Gay America. Revista a făcut valuri. Tinerii homosexuali au reacționat cu entuziasm. Am primit premii, recunoaștere, respect și onoruri, precum și numeroase apariții în mass-media, de la PBS la Seattle Times, de la MSNBC la un cover story în revista Time. Se părea că toată lumea o vrea. Era axată anume pe ideea de „acceptare și promovare” a homosexualității, eu fiind un lider în această privință. Am fost invitat să vorbesc la prestigiosul Forum JFK Jr. de la Facultatea de Științe Administrative de la Harvard, în 2005.
Chiar atunci, după ce am urmărit înregistrarea emisiunii, am început să am îndoieli în privința vieții și influenței mele. Neștiind pe nimeni cu care să pot discuta aceste întrebări și îndoieli, m-am îndreptat către Dumnezeu. Am început să „vorbesc” cu El într-o perioadă în care aveam probleme de sănătate cauzate de stilul meu de viață.
Am început să înțeleg, destul de repede, unele lucruri despre care nu crezusem că pot fi adevărate, cum ar fi faptul că eu conduceam o mișcare proastă, negativă, iar această descoperire nu se baza câtuși de puțin pe dogme religioase. Am tras singur aceste concluzii. Mi-a devenit clar, gândindu-mă și rugându-mă, că homosexualitatea ne împiedică să ne găsim adevăratul eu. Nu putem vedea adevărul pentru că suntem orbiți de homosexualitate. Mulți dintre cei robiți de homosexualitate sau de alte comportamente pătimașe Îl văd pe Dumnezeu ca pe un dușman, pentru că El le reamintește cine ar trebui și cine sunt meniți să fie. Acești oameni preferă să închidă ochii și să-și astupe urechile la Adevăr, alegând în schimb, prin antagonism, să-i acuze pe creștini cu cuvinte gen „fasciști”, „fundamentaliști” și „retrograzi”.
Pentru mine, homosexualitatea a început la vârsta de 13 ani și s-a încheiat, după ce m-am separat de influențele exterioare și m-am concentrat asupra mea, la vârsta de 30 de ani. Vindecarea de rănile pricinuite de homosexualitate nu este ușoară, cu atât mai mult cu cât sprijinul în acest sens este foarte redus. Deseori, acest sprijin este ridiculizat, redus la tăcere și făcut ilegal prin manipulări juridice. Eu însumi a trebuit să fac abstracție de vocile celor din jurul meu pentru a putea afla aceasta. Acțiunile homosexualilor își propun, printre altele, să-i împiedice pe oameni să afle că schimbarea este posibilă. În ce mă privește, ieșirea de sub influența mentalității homo a fost cea mai plenară, frumoasă și uimitoare experiență din viața mea. M-am întâlnit cu Dumnezeu când eram singur, obosit și supărat. Rugându-mă, mi-a spus că nu are de ce să-mi fie teamă și că sunt „acasă”. Trebuia doar să fac puțină ordine în „casă”.
Homosexualitatea mi-a răpit 16 ani din viață, infestându-mi-i cu diferite minciuni, propagate și prin mass-media pentru copii. În unele țări europene, homosexualitatea este considerată atât de normală, încât copiii primesc la școală cărți cu basme cu homosexuali. Polonia încearcă să împiedice Uniunea Europeană să-i îndoctrineze copiii cu propagandă homosexuală. În replică, Uniunea Europeană l-a numit pe premierul polon „respingător”.
Ca lider al mișcării homosexualilor, am avut ocazia să vorbesc de multe ori în public. Aș vrea să-mi pot lua înapoi cuvintele spuse atunci. Astăzi știu că homosexualitatea înseamnă patimă și pornografie laolaltă. Nu voi mai lăsa pe nimeni să mă convingă de contrariu, indiferent de cât de abili sunt în cuvinte sau de cât de tristă le e povestea. Am văzut. Știu adevărul.
Vindecarea de păcatele lumii nu vine peste noapte; însă vine, dacă nu îi opunem mândria noastră. Dumnezeu câștigă în cele din urmă, în caz că nu știi.
Michael Glatze
www.homosexualitate.ro
Discurs pentru viață al unui copil de 12 ani
Lia Mills, o elevă canadiană de 12 ani, a făcut senzație în presă după ce, la începutul acestui an, și-a susținut pledoaria anti-avort într-un concurs școlar de retorică, în ciuda opoziției vehemente întâmpinate din partea profesorilor. La jumătatea lunii mai și-a mai prezentat o dată pledoaria în fața a 12.000 de oameni, adunați cu ocazia Marșului Național pentru Viață din Ottawa, Canada.
Lia, originară din Ontario, și-a modificat puțin discursul special pentru această ocazie, adăugând următoarele: „Zilnic, 115.000 de persoane sunt omorâte prin avort. Priviți această mare de oameni din jurul vostru. N-are mult peste 10.000 de oameni. La fiecare două ore, tot atâția copii sunt uciși din cauza avortului.”
Eleva a ajuns celebră după ce, în februarie, a fost descalificată la un concurs școlar de retorică din cauza temei controversate – avortul – pe care și-a ales-o. Cu toate că fusese avertizată că pledoaria ei nu va fi punctată, ea și-a susținut discursul, ceea ce a făcut ca unul dintre membrii juriului să părăsească sala, înainte chiar ca Lia să înceapă să vorbească. Controversele stârnite între membrii juriului i-au făcut să-și modifice decizia inițială de a o descalifica. Mai mult decât atât, în final, Lia a câștigat concursul.
Discursul din Ottawa a fost urmărit de miile de persoane care au înfruntat vremea proastă pentru a participa la Marșul pentru Viață. Pledoaria de 8 minute a fost aplaudată de canadienii adunați, încântați să o vadă și să o asculte pe această tânără domnișoară, ajunsă cunoscută în toată lumea datorită faptului că originalul său discurs a fost postat pe YouTube și accesat deja de peste 650.000 de vizitatori.
„Aproape o treime din generația noastră n-a apucat să supraviețuiască fazei uterine”, a spus Lia; „toate acele vieți sunt acum pierdute. Tot acel potențial și toată speranța, pierdute.”
Ea s-a adresat retoric mulțimii: „Oare de ce ni se pare că doar pentru că un fetus nu vorbește sau nu face ce facem noi, nu este încă ființă umană? Oare numai dacă îl dorim îi considerăm oameni?” „Fetușii sunt, cu siguranță, oameni, alcătuiți în pântecele mamei lor de minunatul Creator”, a spus Lia.
Comentând vidul legislativ din jurul problemei avortului în Canada, Lia continuă, aprobată de mulțime: „Unii ar putea spune că, dacă tot nu există în Canada legi care să interzică avortul, nu mai contează. Dar dacă o acțiune este nedreaptă, injustă, ar trebui să fie ilegală, și ar trebui să fie problema noastră.”
„Știu că unii vor spune: „în fond, mama are dreptul să avorteze, viața ei este dramatic afectată de nașterea unui copil”, dar vă cer să va gândiți la drepturile copilului, drepturi care nu i-au fost niciodată acordate”.
„Indiferent ce drepturi are femeia, nu înseamnă că trebuie să respingem drepturile fetusului. Trebuie să ținem minte că, odată cu drepturile și alegerile noastre vin și responsabilitățile, și că nu putem nega drepturile cuiva numai ca să ne eschivăm de propriile responsabilități.”
În continuare, Lia a vorbit despre statisticile incredibile privind avortul în cazul unor copii cu malformații. Ea a spus: „Ceea ce nu înțeleg este că, pe de o parte, asigurăm locuri de parcare speciale și lifturi pentru handicapați, sponsorizăm Jocurile Olimpice Speciale și povestim despre bucuria și exemplul extraordinar pe care aceștia ni-l dau. Dar dacă aflăm că o femeie însărcinată poartă tocmai un astfel de copil, o sfătuim să aleagă avortul, fără să ne mai gândim la copil”.
Lia a mai amintit și de avorturile discriminatorii, în funcție de sexul copilului, îndreptate în special către sexul feminin. „În Bombay, din 8.000 de teste care indică faptul că bebelușul este o fetiță, doar un copil a ajuns la termen. În cazul celorlalți, mamele și-au exersat dreptul de a alege. Copiii au fost avortați. Uciși.”
Ea a adus în discuție și argumentele pro-avort invocate în așa-zisele cazuri „dure”: viol și incest. „Să analizăm datele: doar unu la sută dintre avorturi intră în categoria cazurilor dure. Printre acestea se numără violul, incestul și amenințarea vieții mamei. Unu la sută! Ceea ce cu greu ar justifica volumul îngrijorător de avorturi din prezent”.
Steve Jalsevac
www.lifesitenews.com
O parte a Bisericii mari este și Biserica cea mică, pe care noi trebuie să o zidim în cadrul familiei noastre, căci avem făgăduința Domnului că „acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”. Iar dacă în mijlocul acestor doi sau trei este Hristos, atunci nici familia nu poate fi biruită de porțile iadului, fiind ultimul nostru bastion.