Când eram mică nu visam decât mirese.
În tinerețe omului i se pare că tot ce zboară se mănâncă. Tânărului i se pare că ceea ce au făcut părinții nu mai e bine, i se pare că ei trebuiau să facă altceva. Tânărul vrea să-l contrazică pe celălalt, totdeauna el e mai deștept, mai măreț.
Eu nu știu cum sunt tinerii astăzi. Dar probabil că unii dintre ei sunt ca mine, din păcate. Voiam să fiu modernă cu orice preț. Și eram modernă în momentul în care nu mă măritam cu preot. La primărie n-am vrut să vină nimeni. Numai eu cu soțul meu, niciun alt om n-a fost de față. Tot așa, dintr-o dorință de a fi altfel decât ceilalți, ceea ce e o prostie.
Exact opusul a ceea ce îți dă Biserica: comuniunea. Dacă nu ești cu ceilalți alături, dacă nu ești în comuniune, nu ești în Biserică, căci Biserica suntem noi toți. Sunt momente în biserică, de exemplu când se spune Tatăl Nostru ori Crezul, când dintr-o dată simți că se ridică biserica în sus și plutește totul în aer. Dar lucrurile acestea nu le poți simți decât dacă le trăiești.
Totul este să ai un imbold inițial care să te trimită în forță în biserică. Și Dumnezeu te ajută. Dacă vrei, eu am crezul acesta, dacă vrei ceva Dumnezeu îți ajută. Numai să spui: „Doamne vreau lucrul acesta!” Și dacă vrei într-adevăr ni-l dă pe loc.
Decembrie ’89
Ultimii ani înainte de Revoluție au fost insuportabili. Eu personal simțeam că nu mai suport presiunea psihică. Simțeam lipsa de libertate. Plutea în aer, era materială, simțeai că te sufocă.
Mergeam pe stradă și, dacă vedeam oameni zâmbind, mi se părea că sunt inconștienți: cum pot să zâmbească? E clar că nu gândeam normal, pentru că oamenii voiau și ei să trăiască. Mie mi se părea că toți trebuie să fim triști, să trăim realitatea așa cum era fără să o îmbunătățim cu nimic. De aceea am trăit-o cu duritate, am inhalat-o, am vrut s-o simt într-adevăr. Voiam ca răul care exista să ne cuprindă ca să putem să reacționăm.
Au început toate mișcările din celelalte țări comuniste și simțeam că și noi trebuie să facem ceva. Eu opream oameni pe stradă și le spuneam: dacă vreți să se facă ceva, să mergem toți în centru. Îi mânam spre revoluție, iar asta se întâmpla cu o lună înainte de Revoluție. Nu vreau să vorbesc despre mine acum, ci de faptul că era ceva în aer. După părerea mea, Dumnezeu lucra, ne pregătea ca să facem ceea ce s-a făcut. Unii au făcut mai mult, alții mai puțin. Eu am făcut mai puțin, că n-aveam eu „date de erou”. Dar alții au fost eroi.
Pe 21 decembrie eram cu domnul Hăulică și cu soția lui. Și mi-a spus: S-au strâns la Palat, eu cred că se întâmplă ceva. Nu se poate să nu se întâmple ceva. Hai să dăm drumul la televizor.
Am dat drumul la televizor și în clipa aceea a început huruiala la mitingul din Piața Palatului. Eu am căzut în genunchi și am început să mă închin. Le-am spus: Eu mă duc la atelier să-l iau pe Gorduz și mergem acolo. Am mers la atelier, l-am luat pe soțul meu și am pornit pe Calea Victoriei.
Înainte să ajungem la Piața Palatului pe stradă erau numai scutieri și securiști. Noi eram singurii civili, mergând cu elan spre Piața Palatului! Pe măsură ce ne apropiam, creștea spiritul de frondă. I-am întrebat pe securiști: Dar ce se întâmplă aici? bătându-ne cumva joc de ei, că noi știam foarte bine ce se întâmplă. A, vreți să vedeți ce se întâmplă? au răspuns ei, simțind imediat tonul nostru obraznic. L-au luat pe soțul meu de amândouă brațele, l-au ridicat doi în sus, și au zis: Mergi cu noi. Am început să țip, dar ei mi-au spus: dacă nu taci, te luăm și pe tine.
A fost greu, dar a fost minunat, pentru că Dumnezeu ne-a dat să trăim totul din plin.
Apoi am mers în Piața Romană. Aici era un grup de tineri. În mijlocul pieții era o fată care țipa la oamenii care ieșiseră pe balcoane, dar nu îndrăzneau să coboare: Șobolanilor, ieșiți din vizuini! Veniți cu noi, nefericiților. De ce stați acolo? Și voi sunteți de acord, de ce nu veniți aici?
Eu eram pe trotuar. În momentul în care făceai un pas de pe trotuar pe stradă știai că ai intrat în rândul celor care au curaj. Pe trotuar erai apărat, erai un trecător, habar n-aveai, n-ai văzut, n-ai auzit. Dar în momentul în care făceai pasul erai altceva. Nu era ușor să faci pasul. Bărbatul meu era arestat, să mai fac și pasul era destul de mult. Mulțumesc lui Dumnezeu, că l-am făcut. Apoi am plecat și am ieșit spre Dorobanți. Acum îi trimiteam pe oameni și le spuneam: Duceți-vă la uzine și trimiteți muncitorii să vină în centru.
Pe soțul meu l-au eliberat prin intervenții, seara. A doua zi, pe 22, ne am sculat cu „Olé, olé, Ceaușescu nu mai e!” Dintr-o dată s-au deschis toate geamurile, ne salutam cu vecinii, urlam, țipam. Am venit la atelier, lângă Televiziune, și aici lucrurile s-au precipitat, au început discursurile în direct la televiziune, a venit armata.
Seara noi ne-am dus acasă. La televizor s-a transmis: Aduceți mâncare la revoluționari. Cum să nu aducem? Aveam un miel făcut cadou de ambasadoarea Greciei. Ea a mai găsit la magazinul diplomaților un miel – miel de Crăciun! Mielul jertfei! Și l-am adus la Televiziune. Aici în față niște tineri făcuseră focul. L-am dat să și-l frigă, mielul jertfei...
Nu știu dacă au mai apucat, pentru că la ora 12 noaptea au început să tragă. S-au spart ușile la atelier și au intrat toți tinerii care erau pe afară. Se trăgea în neștire. Noi nu ne-am dat seama că ei n-au de gând să ne omoare, că dacă aveau de gând să o facă ne omorau în 10 minute pe toți din atelier. Trăgeau din vreo 4-5 locuri din pavilionul de vizavi și de deasupra noastră. Unul dintre tineri s-a urcat la noi pe pavilion să vadă cine trage. Nu era nimeni. Probabil că erau simulatoare.
La un moment dat au început să tragă în fațadă și ne-am dat seama că stă să cadă clădirea pe noi. Am rupt cearșafuri ca să avem steaguri albe să ieșim afară! Am ieșit și ne-am refugiat în intrarea Televiziunii, trecând strada; nu pot să uit cum soldații erau cu puștile îndreptate spre noi.
Sigur că la Revoluție a fost și manevră politică, dar nu asta este important. Noi am fost foarte mulți care am ajuns acolo duși de Duhul Sfânt, cred eu. A fost un lucru curat, pentru mine este limpede. I-am cinstit pe eroi făcând monumentul Sfântului Gheorghe din Timișoara, pe care sunt trecuți toți copiii împușcați aici.
Mucenici
Sunt convinsă că ei sunt mucenici. Toți cei care au murit pentru credință, cei ce au murit în închisorile comuniste. E limpede că sunt mucenici dacă au murit pentru credință, nu e firesc?
În astfel de momente, de mare cumpănă, nu se poate să nu-L ai pe Dumnezeu alături. Și Îl și simți! Nu puteau să se ducă să stea sub gloanțe dacă erau indiferenți față de Dumnezeu.
Cred că aveau o revelație în momentul acela. Nu s-a spus „Vom muri și vom fi liberi”? Asta înseamnă „vom muri și vom fi cu Hristos”. Nu se spunea Tatăl nostru? Nu sunt lucruri întâmplătoare, nu se face de paradă să stai în genunchi și spui Tatăl nostru! Când stătea toată Piața Universi¬tății în genunchi și spunea Tatăl nostru, toți acolo muream de emoție. Spuneam din inimă, chiar dacă trei sferturi nu mergeam la biserică duminica. Dar în momentul acela spuneam rugăciunea din inimă.
Au fost momente incredibile. Puteai să fii un neom, dacă mergeai acolo trei zile la rând deveneai mai om, te apropiai de Dumnezeu. Și, de fapt, eu cred că nu ești om decât dacă ești aproape de Dumnezeu.
Sfântul Gheorghe
Tânărul omorând balaurul comunist este o lucrare care îl înglobează pe sfântul Gheorghe. Când am terminat, l-am chemat pe Părintele Sofian și i-am zis: dacă dumneavoastră considerați că nu e sfântul Gheorghe, eu îi spun altfel lucrării. Dacă spuneți că e sfântul Gheorghe, e sfântul Gheorghe. Eram foarte de emoționată. Părintele s-a uitat îndelung și apoi a spus: este sfântul Gheorghe.
Eu am ținut foarte mult ca statuia Sfântului Gheorghe să fie sfințită la Timișoara de ziua Sfântului Iosif de la Partoș, pentru că am mare evlavie la acest sfânt. Eu cred că revoluția de la Timișoara a fost făcută sub oblăduirea lui. Ca printr-o minune, așa s-a întâmplat. Cu această ocazie am aflat că în spatele pieții unde se instalase statuia existase înainte o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe unde a slujit sfântul Iosif de la Partoș.
Aceasta a fost deosebit de important pentru mine, pentru că am avut confirmarea faptului că acolo era locul unde trebuia să fie statuia sfântului.
Era locul unde slujise sfântul Iosif și unde se întâmplase minunea făcută de el, când luase foc orașul și sfântul s-a rugat în fața bisericii în flăcări și a trimis Dumnezeu ploaia care a stins incendiul. Era deci un loc consacrat și nu a fost întâmplătoare ivirea acestei statui în locul acela în Timișoara.
Modele
Ne-a ajutat Dumnezeu să avem modele printre noi, oameni minunați. Unul a fost profesorul nostru de facultate, Ion Lucian Murnu. Murnu era un om foarte credincios, aromân. Familia lui era foarte bogată și toată averea lor o dăduseră pentru românism. Visau România Mare.
Vremurile grele îi formează pe oameni. Observ că aromânii sunt oameni foarte reușiți în viață. De ce oare? Pentru că Dumnezeu îi răsplătește pentru faptul că au reușit să-și păstreze credința în niște condiții extrem de grele. Și pentru că întotdeauna au trăit cu dragostea de țară, de România. Ei au fost mai români decât noi.
Mă uit la bieții basarabeni, sau la bucovinenii de dincolo, sunt mai români decât noi. Căci noi, trăind în România, nu mai apreciem ceea ce avem. Gorduz a trăit tot timpul cu rana despărțirii în suflet. A trebuit să părăsească la 12 ani locul unde s-a născut, Orhei, Basarabia. El era foarte mult legat de România și de istoria României. Toate lucrările lui sunt legate de istoria României.
Pe urmă l-am avut model pe Gheorghe Anghel. Anghel, după ce l-a făcut pe Eminescu, de la Ateneu, a fost întrebat cât să i se plătească metrul. A spus: „Eminescu nu se plătește”. El a fost un om care n-a vrut să primească nimic de la comuniști. N-a acceptat nicio comandă. În momentul în care ca tânăr ai asemenea modele este extraordinar. Am senzația că tinerii de astăzi nu-și dau seama cât de important este să ai modele. Dacă ar avea modele adevărate, n-ar cădea în greșeala în care am căzut eu când nu vroiam să mă mărit ca să nu mă îmbrac în mireasă. Deci trebuie să ai ca modele oameni mari, formați din toate punctele de vedere. Și atunci calea ta este mult mai simplu de găsit și de străbătut.
Îmi amintesc de sculptorul Gheorghe Apostu, împreună am fost elevii lui Murnu. El are un ciclu „Tată și fiu” – o idee ortodoxă sută la sută, o minune! Anghel face „Rugăciunea” lui în plin comunism. Femeia sculptată ridicase mâna a cruce, iar Anghel spunea că este o torcătoare. Este lucrarea pentru care i-a pozat doamna Zoe – maica Benedicta. Nu putea să o numească atunci „Rugăciune” și spunea că este „Torcătoarea”.
Eram niște oameni foarte uniți, ne iubeam spiritual, ne apreciam, ne stimam, ne bucuram unii de alții. A fost un moment extraordinar, ca o minune.
Apostu era un om minunat, de o mare generozitate, ca și Gorduz, de altfel. Oamenii aceștia foarte dotați de Dumnezeu au o generozitate deosebită, un fel de a se comporta cu oamenii nemaipomenit. Au un fel de jenă pentru câte le-a dat Dumnezeu, și atunci împrăștie și ei în jurul lor numai dragoste și bunăvoință. N-au niciun fel de invidie, de răutate.
Știți ce mi-a spus odată Horia Bernea? „Fiecare gest al meu, chiar dacă nu se observă, îl fac pentru Biserică.” Și eu n-am uitat lucrul acesta. Da, fiecare gest. Acestea sunt lucruri pe care trebuie să le faci. Mie mi se pare că ce avem noi mai important, cea mai mare bogăție a mea este Ortodoxia, Biserica. Noi, românii, suntem bogați, căci avem Ortodoxia. Deci tot ce facem trebuie să facem pentru asta.
Trebuie să ne îmbogățim bogăția, s-o întărim, s-o împlinim cât putem. Cât putem, cu puținul pe care-l putem!
Părintele Sofian
Am cunoscut o tânără la mare, care mai târziu a devenit fina mea. Ea ne-a dus la părintele Sofian, care a fost extrem de cald, dar ne-a spus: Nu se poate, imediat vă cununați religios. Acesta este primul lucru pe care îl faceți. A fost o întâlnire fabuloasă. A pus mâna pe noi și ne-a făcut creștini. Eram căsătoriți de 20 de ani și nici măcar nu eram cununați la biserică....
Așa am redevenit creștini. Eram creștini prin Botez, dar dacă nu mergi la biserică cum e normal să mergi, pierzi aceată calitate. Am câștigat ceea ce nu am avut. Nu mai zic că dintr-odată noi am devenit o familie. Ne-am ales ca nași pe Horea și Emilia Paștina, doi oameni minunați, și ne-au creștinat întru căsătorie. Ne-am căsătorit la o biserică închinată Sfântului Nicolae. A fost ceva minunat. Am simțit că era absolut necesar să facem aceasta; era obligatoriu, nu necesar.
De atunci am început o viață normală și duhovnicească. Pentru noi, întâlnirea cu părintele Sofian a fost salvatoare. După părerea mea, din momentul acela am făcut lucrările noastre esențiale. Vasile Gorduz a făcut pe Traian, pus pe malul Guadalquirului, lângă locul de naștere al împăratului, și pe Eminescu, care se află la Montreal, iar eu pe Sfântul Gheorghe și reliefurile. Sunt rodul binecuvântărilor părintelui Sofian, care veneau prin dânsul de la Sfântul Antim Ivireanul, cred eu.
Eu totdeauna am susținut că Sfântul Antim ar trebui să fie făcut protectorul sculptorilor. Sfântul Antim a făcut și pictură, și arhitectură și sculptură.
Ne-a binecuvântat și sculpturile noastre au avut o mai mare încărcătură de har.
Îmi amintesc, când a început boala soțului meu, cu opt ani în urmă, Părintele Sofian zicea:
– Domnul Vasile trebuie să stea cu ciocanul în mână.
– Dar îi e rău părinte!
– Domnul Vasile trebuie să stea cu ciocanul în mână.
Doctorii îi dăduseră un an-doi de trăit și a mai trăit încă opt. Dumnezeu l-a ținut și rugăciunea.
Să vedeți ce frumoasă a fost ultima întâlnire cu părintele Sofian. Am avut de făcut o operație foarte grea. Părintele Sofian nu mai putea spovedi și m-am gândit să mă spovedesc la părintele Irineu care îl îngrijea pe părintele Sofian la Spitalul Militar.
Știam că n-o să-l mai văd în viață pe părintele Sofian și m-am dus la el și l-am întrebat: „Părinte, cum să mă rog?” El era pe pat, întins. Deodată au început să-i curgă lacrimile șiroaie și a spus rar: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.” Să spună părintele Sofian, plângând, rugăciunea lui Iisus! A fost un dar!
Criterii
Criteriile le afli într-un loc unde poți cu adevărat să înveți lucrurile acestea, adică în Biserică. În momentul în care intri în Biserică, atunci nu mai poți să greșești, pentru că Biserica te conduce exact pe drumul pe care trebuie, te obligă să-ți alegi modelele adecvate.
Libertate
În momentul în care am Biserica sunt liberă. Dar cei care nu au Biserica sunt nenorociți. Cei din Biserică sunt salvați, sunt absolut liberi.
Este adevărat că față de ceea ce se întâmplă în societate trebuie să mergi cu ochii închiși. Eu sunt total împotriva felului în care arhitectura orașulu este acoperită. E o nenorocire din punct de vedere estetic. Eu vreau să văd clădirile acestea frumoase, vechi, care sunt foarte multe în București, însă astupate în niște reclame enorme. Este o rușine, ar trebui dat statul în judecată. Eu aș face scandal dacă aș avea 20 de ani: lasăți-mă să văd orașul. E un motiv de scandal, ar putea tinerii să iasă în stradă. De ce trebuie să văd toate reclamele care duc la ceva rău? Dacă e vorba de o picătură de rouă și pe aceea o leagă de sexualitate și ți-o arată în așa fel că te duce la rău. Nu se poate așa ceva! Oamenii, săracii, sunt mânați spre rău; este un bici care-i conduce spre rău.
Mi se pare că tânărul care intră în viață este înlănțuit de niște lucruri absolut superficiale. Tinerii se iau foarte mult după modă. Moda este ceva care îi înlănțuie, care-i obligă.
Mergeam la mare și vedeam câți tineri se îmbrăcau la fel. Le spuneam: nu vă dați seama, am scăpat de comunism, când erai obligat să te înregimentezi, și dumneavoastră sunteți mai rău ca atunci! Vă înregimentați în permanență într-un mod stupid: vă îmbrăcați toți la fel, vă pieptănați la fel, vă place aceeași muzică. Vă comportați toți ca o turmă fără sens. Nu vă dați seama cât de plicticos trăiți, în loc să vă arătați personalitatea? Toți sunteți la fel! Exact la fel!
Nu e normal. De ce să mă îmbrac eu, fată, în pantaloni? Toate fetele sunt în pantaloni, exact-exact la fel. Dacă le treci printr-un șablon, sunt la fel. Nu îți dai seama cât e de plăcut să te îmbraci în felul tău, să-ți descoperi tu felul tău de a te îmbrăca?
Această dorință absurdă de a fi ca celălalt este înrobitoare.
Pe urmă ne înrobește păcatul. Păcatul ne fură libertatea. În momentul când ești cuprins de păcat, libertatea ta dispare. Tu ești robul păcatului, nu mai poți face nimic decât dacă îți dictează acel rău care te sugrumă și te obligă să-l urmezi permanent.
Biserica și învățătura ei nu fac nimic altceva decât să te elibereze de lucrurile acestea înrobitoare. Este o robie care te duce numai la rău, în jos. Pe când Biserica te dezleagă de această falsă obligație a ta, de niște obiceiuri absolut neinteresante, căci aceasta sunt de fapt patimile, și te lasă să fii liber, să ți manifești liber dorința ta spre înalt și spre ceva bun pentru sufletul și pentru mintea ta.
De exemplu, în momentul în care te eliberezi de această dorință de a fi așa cum îți dictează moda devii liber și poți să îți croiești viața așa cum crezi tu, potrivit felului tău de a fi. Toate opțiunile tale sunt libere și, având călăuzitoare Biserica, vei avea o libertate benefică, pentru că singur nu poți să te conduci. Biserica te conduce pe un drum sigur care te duce spre renovarea adevărată a potențelor tale interioare.
Dumnezeu ne dă la fiecare om ceva anume, fiecare avem darul nostru. Am acest dar și Biserica îmi dă posibilitatea să mă dezvolt. În momentul în care Biserică îmi oferă șansa ca Duhul Sfânt să mă ajute, darul meu se poate dezvolta în mod plenar. Căci la mine darul poate fi sugrumat de niște obiceiuri proaste, de niște vecinătăți care în loc să mă ajute mă sugrumă.
În momentul când El m-a lăsat pe lumea asta, m-a lăsat ca să fac ceva anume, ca să pot să îmi împlinesc un ce al meu interior.
Ce primește tânărul de la biserică
În primul rând faptul că intri în viață fără teama că poți să dai tot timpul numai în gropi. Dacă nu ai de unde să știi ce este bine și ce este rău, greșești întruna. Iar Biserica te ține cu capul deasupra valului. Te ține sus și îți spune ce trebuie, ce e bine și ce nu e bine să faci. Această deosebire este esențială.
Trebuie să fii complet inconștient să nu ții seama când ți se spune clar, când ceea ce ți se spune este absolut convingător, că ți se spune în Biserică, nu la colțul străzii. Și te convinge că ceea ce ți se spune, aceea trebuie să faci, iar ceea ce ți se spune că nu e bine, nu trebuie să faci. Apoi e alegerea ta.
Tot timpul le spun tinerilor care sunt deja în Biserică: cât de fericiți sunteți că sunteți aici și vă păziți de ceea ce v-ar putea distruge. Felul cum începi viața se va resfrânge peste toată existența ta. Suferi atât de mult mai târziu...
Eu nu sufăr pentru faptul că a trecut vremea peste mine, nu-mi pare rău că nu mai sunt la 20 de ani, dar îmi pare foarte rău de faptul că am pierdut atâta timp făcând păcate cu duiumul și n-am știut că nu trebuia să le fac. Dacă aș fi fost în Biserică în mod serios, sunt sigură că alta ar fi fost calea mea – în sensul duhovnicesc, nu în sensul meseriei. Mi se pare de o importanță capitală a fi în Biserică.
Mă uit la fețele tinerilor. Cei care merg la biserică au alte fețe, au ceva, un ce special... Nu pot să zic că toți sunt nemaipomeniți. Dar se vede pe fața omului imediat. E un plus.
Ascultare
L-am întrebat odată pe părintele Sofian: cum e viața de călugăr, părinte Sofian? Și mi-a zis: A, este minunat. E așa de minunat să-ți spună altcineva ce trebuie să faci și să fii sigur că, făcând ceea ce-ți spune, totul este bine.
Acesta e adevărul! În momentul când ai un duhovnic, știi că ce îți spune omul acesta este bine. Tu ești liber să faci sau să nu faci, căci nu te obligă nimeni, nu stă nimeni cu biciul lângă tine să-ți zică: fă așa! Dar tu știi că dacă faci cu binecuvântare va fi bine.
Îi spuneam cuiva de curând: fă toate lucrurile cu binecuvântare și atunci ești sigură că toate merg minunat. Nu se poate să faci ceva cu binecuvântare și să nu-l duci cu bine la capăt. Iar aceasta este esențial, căci ce poate să fie mai mare libertate decât să vreau să fac ceva, să pot să-l fac bine și să fiu fericit că l-am făcut bine!
Fac ceea ce vreau eu, nu fac niciodată ceea ce nu vreau. Mă duc la părintele duhovnic și cer binecuvântarea pentru ceea ce eu vreau să fac. Și părintele duhovnic îmi spune: e bine să faci sau nu e bine să faci. Și îmi explică de ce nu e bine să fac și mă conving și eu că nu e bine, că doar sunt om care gândește, nu sunt un om care nu e în stare să gândească.
Astfel scapi de o mie de idei preconcepute pe care le ai în cap. Mi-aduc aminte, când eram tânără aveam tot felul de superstiții ridicole. Scapi de toate lucrurile astea, începând cu lucrurile acestea caraghioase, de horoscoape, zodiace de exemplu, toate de care ești legat. Îți dai seama că toate lucrurile acestea n-au niciun fel de importanță, că nu există nimic predestinat, că nu există destin, că nu există: „Așa i-a fost destinul! Așa a trebuit să fie!”
Totul este fals, cum vrea Dumnezeu, acesta e singurul adevăr adevărat. Cum vrea Dumnezeu așa se întâmplă! Și dacă îți treci viața ta prin acest filtru minunat care este duhovnicul toate lucrurile se luminează și ai o mare satisfacție și bucurie.
Pentru mine prima spovedanie a fost ceva de un efect absolut stupefiant. Eram atât de fericită după aceea, atât de eliberată, cum nu pot să spun. Prima Împărtășanie a fost absolut fabuloasă!
Dar cu ce greutate reușeam să mă împărtășesc, căci era vizibil că nu eram lăsată să fac lucrul acesta! Oamenii nu și dau seama cât de teribilă este opoziția răului.
Numai dacă ar simți asta și-ar da seama de diferența enormă între viața în care trăiești sub imperiul unei forțe malefice care te strânge fedeleș și viața duhovnicească.
Când ești legat de rău, acesta nu te lasă să faci decât ceea ce crede el că e bine să faci – bine pentru el, rău pentru tine. Când încerci să scapi de el atunci vezi cât de dură este legătura pe care o are răul pusă peste tine. Răul ne leagă, nu Biserica! Tocmai Biserica ne dezleagă de acest rău care ne-a prins fedeleș și ne aruncă direct unde n-ar trebui să ajungă niciunul dintre noi.
Totul vine de la ascultare. Din momentul în care asculți, nu se poate să nu-ți priască ascultarea. Nu numai duhovnicul, ceea ce e absolut normal, natural și obligatoriu. Dacă asculți un om, un om care trece pe stradă și-ți spune ceva, este în folosul tău. Dacă nu asculți, după aceea îți dai seama că ai greșit, că nu întâmplător ți-a spus acel lucru.
Mare parte din greșelile care se fac în tinerețe și în adolescență se fac din cauza neascultării de părinți. Dintr-o frondă de prost gust, pur și simplu. Dar se întâmplă ca aceste greșeli să continuie la maturitate. Adolescența se oprește la 17 ani. Dacă ea continuă, înseamnă că rămâi adolsecent cam mult și nu e bine.
Alungarea deznădăjdii
Mi se pare că nu există bucurie mai mare pentru om decât bucuria rugăciunii. Eu eram odată foarte deznădăjduită, tatăl meu era grav bolnav, și părintele Sofian mi-a vorbit pentru prima oară depre rugăciunea lui Iisus. Mi-a spus: am să vă învăț o rugăciune care este ca o vitamină: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.
Mi-a dat această rugăciune care este rugăciunea cea mai simplă, cea mai extraordinară. Omul, dacă are rugăciunea, dintr-o dată e salvat. Câteva cuvinte! Este o minune în care cel ce nu o cunoaște nici nu crede. Dar acesta este adevărul. În momentul în care spui câteva cuvinte – dar le spui cu disperarea că vrei ceva, și nu numai că vrei, dar și crezi în ceea ce spui, nu este posibil ca aceste cuvinte să nu te ajute. Ele te scot din acest marasm nenorocit al deznădejdii. Câteva cuvinte sunt suficiente să te salveze!
Să te gândești că Mântuitorul este de față, este lângă tine, este în fața ta. Eu sunt convinsă că așa este, căci Dumnezeu este viu. Când spui „Dumnezeu”, în general, te gândești că Dumnezeu e undeva și tu ești aici amărât, singur și nefericit. Dar nu e așa! Dumnezeu fiind lângă tine, El vine, trebuie doar să întinzi mâna. Și mâna lui Dumnezeu este deja întinsă către tine și te-a și săltat în sus.
Tocmai aici este libertatea noastră. Libertatea noastră constă în dorința de a întinde mâna. În momentul când dorim să întindem mâna către Dumnezeu, mâna Lui deja ne-a și săltat pentru că El aștepta mâna noastră întinsă. Pe care uneori noi n-o întindem din neștiință, din prostie, din încăpățânare.
De aceea intrarea în Biserică e lucrul esențial în viața unui om. Când ai intrat în Biserică ești salvat, dacă intri cu dorința să te salvezi. Să nu intri doar așa ca să te uiți pe pereți și să nu înțelegi nimic! Și poate chiar și dacă ai zis doar așa, fără dorința asta... căci Duhul Sfânt lucrează în Biserică și lucrează și asupra mea, chiar dacă eu nu sunt convinsă că trebuie să fac ceva special.
Dragostea
Dragostea, în momentul când o iei ca pe un lucru exterior, care nu ține de inimă, este un lucru care trece, care nu este important. În momentul în care îl cunoști bine și suferi pentru cineva, acela e momentul care fixează dragostea, care o face puternică și definitivă.
Suferi pentru el pentru că îi vrei binele, pentru că vrei să-l ajuți. Suferi în sensul că orice om merită să suferi pentru el pentru că în orice om e o fărâmă de dumnezeire.
Și atunci, când se întâmplă lucrul acesta, dragostea se întărește și are un sens adevărat. Altfel este un lucru superficial care vine, trece și îți lasă un gust amar care nu are niciun fel de importanță și după aceea îți pare foarte rău că te-ai lăsat învăluit în ceva care era absolut superficial și neinteresant.
Căsătoria
Atunci când ne-am căsătorit la biserică, diferența a fost enormă. Harul lui Dumnezeu se simte imediat.
Eu am o fină pe care am botezat-o, este basarabeancă și s-a botezat la 18 ani. Și dintr-o dată s-a schimbat persoana aceea. Harul Bisericii s-a simțit asupra ei, brusc a devenit altcineva. Și ea spunea „Silvia, mă simt alt om”. Părinții ei spuneau „S-a schimbat complet această fată”.
Așa este și cu căsătoria. Dintr-o dată lucrurile se schimbă. Simți fizic Harul lui Dumnezeu, nu numai existența lui spirituală. Pur și simplu se abate asupra ta, în sensul bun.
Dintr-odată lucrurile iau o întorsătură bună. Îl simți fizic, pur și simplu. Nu e ceva închipuit, să spui că ar fi, ci este de-adevăratelea, există, acest bine e aproape palpabil.
Orice lucru făcut sub binecuvântare are altă încărcătură și nu se poate să nu aibă o finalitate bună. Orice lucru făcut fără binecuvântare se poate pierde pe drum și nu ajungi la rezultatul pe care ți-l oferă binecuvântarea. Este esențială această binecuvântare pe care ți-o dă cununia în Biserică. Absolut esențială.
Am auzit lucruri teribile despre copiii care sunt născuți din familii fără binecuvântarea Bisericii, și care au probleme psihice. Există această nefericită posibilitate.
Mărturisirea credinței
Nu mărturisim suficient învățătura Bisericii și pe Dumnezeu. Cred că aici este marea noastră nenorocire. Dacă fiecare om care merge la biserică când se întoarce acasă ar vorbi cu cei din jur, din sat, din bloc, din școală, de unde sunt, și ar spune ceva din ceea ce a învățat în biserică, lucrurile s-ar îmbunătăți enorm. Fiecare dintre noi ar trebui să devină un propovăduitor, în sensul bun. Uitați-vă ce nenorocire cu sectele. Ei au această „calitate” de a împărtăși ceea ce află. Ei află lucruri absolut greșite față de credința cea adevărată și le împărtășesc, pe când noi nu.
Tot timpul aud: nu trebuie să se bage în lucrul acesta, credința este ceva personal. Nu-i adevărat deloc! Credința se trăiește în comuniune, Biserica asta înseamnă: comuniune. Eu, în momentul când mă duc acasă, plec dintr-o comuniune și mă duc să stau singur, închis, și nu mai văd pe nimeni și nimic? Nu! Dacă mărturisesc, pot să ajut o mulțime de oameni.
Smerenia
Îi spuneam părintelui Sofian: nu-i așa că noi, artiștii, ne mântuim mult mai greu, pentru că suntem mândri, n-avem smerenie?
Smerenia este esențială. Smerenia e foarte greu de acceptat și de câștigat. Mie mi-e foarte greu să fiu smerită, dar este un lucru strict necesar. Numai smerenia te poate mântui. Poți să ajungi sfânt numai fiind smerit. Este foarte greu de câștigat lucrul acesta! Dar se poate câștiga. Părintele Sofian ținea foarte mult la smerenie.
Ieșise foarte bine monumentul Sfântului Gheorghe. I-am spus: Mi-e frică de lucrul acesta. Aș vrea să mă smerească Dumnezeu, ca să pot să primesc acest lucru minunat. Și dânsul m-a sărutat atunci pe frunte – a fost singura dată când a făcut asta, pentru că i-a plăcut această smerenie a mea. Am avut și eu, în fine, o reacție sănătoasă...
Când am făcut o lucrare cu teamă, fără să mă încred în puterile mele, și m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute, întotdeauna mi-a reușit mai bine decât altele pe care le făceam așa, într-un mod inconștient, negândindu-mă că eu sunt o neputincioasă și că numai Dumnezeu mă poate ajuta.
Maica Domnului
Florile o întruchipează pe Maica Domnului. Când ud o floare direct la Maica Domnului mă gândesc.
O asemui pe Maica Domnului cu florile. În general, când pictez flori, scriu întâi pe materialul pe care lucrez o mică rugăciune: „Cuvine-se cu adevărat”, două-trei propoziții către Maica Domnului ca să-mi întăresc inspirația.
Îmi ajută foarte mult lucrul acesta, chiar dacă până la urmă propozițiile respective se acoperă. Câteodată le întăresc când termin lucrarea, altă dată le las pierdute sub culorile picturii respective. Pentru mine florile au fost făcute parcă să o cânte pe Maica Domnului.
Odată trebuia să vorbesc într-un loc public și l-am întrebat pe părintele cum să fac. Mi-a spus: vorbește ca și cum ți-ai vorbi ție. Și a ieșit bine. În momentul în care îți vorbești ție vorbești despre tine în primul rând și de aici acest aer de mărturisire.
Acum îmi vorbesc mie: ce vrei tu să-ți spui, Silvio? Eu vreau să-mi spun că cel mai mare păcat al meu a fost să nu am copii. În momentul în care vorbești cu oameni care ar putea să te înțeleagă și să înțeleagă ceva din ceea ce le spui, le spui: nimic în viață nu poate să egaleze copiii, niciun fel de succes – pot să spun că am avut succes în ceea ce-am făcut, mai mare decât speram și meritam. Nimic nu poate să suplinească faptul că nu ai făcut ceea ce trebuia să fi făcut. Este un mare păcat pentru o femeie dacă nu naște copiii pe care i i-a dat Dumnezeu. Este păcatul nostru. Cuvântul „păcat” nu te atinge, dar ești foarte marcată de faptă. Am suferit foarte mult, este o suferință puternică, vie, crudă. Iar după ce depășești suferința, rămâne tristețea păcatului. Păcatul de care nu scapi, care te apasă ca ceva material... Scapi la un moment dat, dar trebuie multă rugăciune și post.
Părintele Sofian mi-a spus mie, dar și altor femei: „De unde știi că n-ai fi născut un sfânt?” Cum poți să-ți iei această greutate de pe suflet, că nu dai astfel un posibil sfânt? Ce poate fi mai extraordinar pentru o femeie decât să știe că copilul ei poate să ajungă un sfânt?
În momentul în care facem greșeala aceasta nu ne gândim că facem o crimă. Dar facem o crimă. Una sau mai multe. Este teribil. Nimic să nu vă oprească, niciun fel de greutate. Aud spunându-se: vai de mine, cum o să-mi cresc copilul? Pe copii îi crește Dumnezeu. În momentul în care îți dă copilul, El îți dă și tot ceea ce-ți trebuie ca să-l crești, nu ți-l dă ca să sufere de ceva.
Deci fetelor, doamnelor, în momentul în care vă căsătoriți, gândiți-vă că pentru asta vă căsătoriți, ca să aduceți pe lume copiii pe care vi i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu să vă ajute!