Duminică 3 august 2008 a trecut în veșnicie Alexandru Soljenițin.
Omul care s-a luptat cu comunismul și l-a învins.
Copiii revoluției
S-a născut la 11 decembrie 1918 – generația „copiilor Revoluției” – într-o familie adânc credincioasă. Tatăl, Isaac – ofițer de artilerie decorat în Primul Război Mondial – a murit cu șase luni înaintea nașterii fiului său. În copilărie a petrecut câteva veri lângă mătușa sa Irina, de la care și-a însuflețit dragostea pentru literatura rusă și devotamentul față de Ortodoxia rusă.
Curând însă, concepțiile creștine din familie s-au lovit de ideologia materialistă propovăduită în școli, și treptat-treptat tânărul Alexandru a îmbrățișat-o cu înflăcărare pe ultima. A intrat în organizațiile de tineret bolșevice. A fost, asemenea tatălui său, decorat și avansat în gradul de căpitan de artilerie în al Doilea Război Mondial. Nu a apucat să se întoarcă de pe front pentru că – în urma unor remarci ireverențioase la adresa „Mustăciosului” dintr-o scrisoare adresată unui prieten – este arestat și condamnat la 8 ani de lagăr. Va fi eliberat în 1953, la termen, și trimis în exil în satul Kok-Terek din Kazahstan. Aceștia au fost poate cei mai importanți ani din viața lui – ani în care și-a schimbat întreaga viziune asupra vieții, a lumii, a comunismului și a Revoluției Ruse.
Profitând de politica „de dezgheț” a lui Hrușciov, scrie celebra nuvelă-roman „O zi din viața lui Ivan Denisovici”. Această nuvelă a obținut aprobarea personală a lui Hrușciov pentru a fi publicată și i-a adus aproape instantaneu celebritatea internă și internațională. După mazilirea lui Hrușciov în 1965, Soljenițin intră în conflict direct cu conducerea sovietică și cu KGB-ul, supraviețuind inclusiv unui atentat de asasinare prin otrăvire.
Soljenițin a imortalizat acești ani de luptă cu aparatul de stat sovietic în cărțile „S-a luat vițelul în coarne cu stejarul” și „Prietenii nevăzuți”. Cu ajutorul acestor „prieteni nevăzuți” a reușit să scrie clandestin și să trimită pe microfilm în Occident „Arhipeleagul Gulag”, „Pavilionul Canceroșilor” – izvorâtă din propria luptă cu maladia, „Primul Cerc” și altele. Ultimele două amintite au fost publicate în Occident aproape imediat și, împreună cu „Ivan Denisovici”, i-au adus lui Soljenițin, la propunerea lui François Mauriac, premiul Nobel pentru literatură din 1970.
În 1973 KGB-ul intră în posesia unei copii a „Arhipeleagului”. În urma interogatoriului, persoana la care se găsise manuscrisul, Elizaveta Voronyanskaya, se sinucide. Aceste evenimente l-au determinat pe Soljenițin să nu mai amâne publicarea „Arhipeleagului”, care a apărut în același an la Paris. Aproape imediat după aceasta este acuzat de înaltă trădare și expulzat din Uniunea Sovietică. Familia îl va urma în scurt timp în exil.
Exilul
Începe o nouă etapă din viața scriitorului. În momentul expulzării era considerat „cel mai celebru om din Occident”. Dar Soljenițin nu a ales faima, ci adevărul. În discursul său de la Londra în 1983, la primirea Premiului Templeton – echivalentul Nobelului pentru progres în spiritualitate și religie – a identificat sursa răului din acest „nefericit secol XX” în faptul că „Oamenii au uitat de Dumnezeu”.
În 1976 familia Soljenițin s-a stabilit în orașul Cavendish din statul Vermont, S.U.A., într-un cadru natural care-i amintea scriitorului de mult iubita Rusie. Aici, în mijlcul pădurii, departe de zgomotul și superficialitatea lumii occidentale – care-l poreclise „pustnicul din Vermont” – Soljenițin se dedică familiei și lucrului la visul său literar din copilărie de a scrie o istorie a Revoluției Ruse, materializat în peste 5.000 de pagini sub titlul de „Roata Roșie”. Fiul mijlociu, Ignat – unul dintre cei mai renumiți dirijori și pianiști ai momentului – își amintește că tatăl său le spunea că nu e important cine ești ci ce faci, punând mare accent pe muncă.
Același cult pentru muncă l-a remarcat jurnalistul francez Bernard Pivot în interviul luat lui Soljenițin în 1983 pentru televiziunea Antenne 2. Casa lor era special proiectată pentru ca scriitorul să poată scrie în condiții optime. Și de multe ori scria zile în șir. Chiar lângă bibliotecă se afla o capelă și, comenta reporterul, una dintre cele mai mari bucurii ale familiei era atunci când un preot rus își anunța vizita pentru a sluji Sfânta Liturghie în capela lor.
În același interviu Soljenițin declara: „Am sentimentul puternic că mă voi întoarce odată în Rusia. Și vedeți că sunt deja destul de bătrân.” Acest simț profetic s-a împlinit în 1994, când la capătul unui turneu-simbol de două luni de zile de la Vladivostok până în Rusia continentală, s-a stabilit împreună cu familia în Moscova.
Acasă
Întors acasă, Soljenițin, cu aceeași vivacitate și ascuțime, a continuat să spună lucrurilor pe nume. Astfel, în discursul festiv ținut în fața Dumei de Stat, a afirmat, printre altele: „Aceasta nu este democrație, ci oligarhie!” La sfârșitul discursului au fost puține aplauze și o mulțime de zâmbete disprețuitoare în sală.
Încet-încet rușii și-au recăpătat pe cel mai mare scriitor al lor din secolul XX. Întreaga-i operă literară și publicistică tratează problemele majore ale existenței omului cu deosebită sinceritate, umor și înțelepciune.
Soljenițin – întocmai ca propriile noastre conștiințe – a fost incomod. El a trăit consecințele ultime ale materialismului și s-a întors de la marginea prăpastiei ca să-și avertizeze contemporanii despre unde duce ateismul.
În ultimul interviu acordat cotidianului Der Spiegel în iulie 2007, întrebat de reporter „Ce înseamnă credința pentru dumneavoastră?” a răspuns: „Pentru mine credința este temelia și sprijinul vieții omului.” Iar la întrebarea „Vă e frică de moarte?” a răspuns „Nu îmi mai este frică... Simt că este un eveniment natural, dar în niciun caz ultimul, din existența unui om.”
Premiul Nobel, 1970
Prețul lașității va fi întotdeauna răul
Atât țări cât și continente întregi repetă greșelile unii altora la intervale de timp care pot dura veacuri. Te-ai gândi că totul va fi atât de evident! Dar nu; ceea ce unele nații au experimentat, considerat și respins, este pe neașteptate descoperit de altele ca ultima noutate.
Tinerii, la o vârstă când nu au avut alte experiențe decât cele sexuale, când încă nu au ani de suferință și înțelepciune personală în spatele lor, repetă jubilând pe depravații noștri ruși nesăbuiți din secolul XIX.
Dar dintre cei care au trăit mai mult și înțeleg, cei care s-ar putea opune tinerilor acestora, mulți nu îndrăznesc să se opună, chiar fac pe ei, numai să nu pară „conservatori”.
Oamenii care s-au predat pe sine setei după prosperitate cu orice preț, bunului trai material ca principal scop al existenței pământene – și sunt mulți în lumea de azi – aleg pasivitatea și retragerea, numai ca viețile lor obișnuite să continue un pic mai mult, numai să nu treacă pragul greutăților astăzi – iar mâine, vezi bine, totul va fi bine. Dar niciodată nu va fi bine! Prețul lașității va fi întotdeauna răul; vom culege curaj și victorie când o să îndrăznim să facem sacrificii.
Gestul simplu al unui om curajos este de a nu participa la minciună, de a nu susține acțiuni false! Să vină în lume, chiar să domnească peste lume – dar nu cu ajutorul meu.
Universitatea Harvard, 1978
Adevărul arareori este plăcut, de cele mai multe ori este amar
Motto-ul Harvard-ului este „Veritas”. Adevărul arareori este plăcut, de cele mai multe ori este amar.
Există un dezastru care se produce deja de o bucată de vreme. Mă refer la calamitatea unei conștiințe despiritualizate și ne-religioase. Pentru această conștiință, omul este piatra de temelie pentru judecarea și evaluarea tuturor lucrurilor de pe pământ. Omul imperfect, care niciodată nu este lipsit de mândrie, interese personale, invidie, vanitate și o duzină de alte defecte...
Pe drumul dinspre Renaștere până în zilele noastre ne-am îmbogățit experiența, dar am pierdut conceptul unei Entități Supreme Complete care ne limita patimile și iresponsabilitatea. Ne-am pus prea mare nădejde în reformele politice și sociale numai ca să descoperim că am fost lipsiți de posesia noastră cea mai prețioasă: viața noastră spirituală.
Dacă umanismul are dreptate în a declara că omul este născut ca să fie fericit, n-ar fi fost născut ca să moară. Din moment ce trupul lui este blestemat să moară, misiunea lui pe pământ trebuie în mod evident să fie mai degrabă de natură spirituală. Nu se poate să fie plăcerea nelimitată de fiecare zi. Nu se poate să fie găsirea celor mai bune căi de a obține bunuri materiale și apoi de a scoate ce e mai bun din ele. Trebuie să fie împlinirea unei datorii permanente și importante așa încât viața să devină o experiență de creștere morală, așa încât omul să plece din viață mai bun decât a venit... Numai înfrânarea de sine voluntară, asumată senin, poate să ridice omul deasupra curentului mondial al materialismului.
Nu se poate să evităm revizuirea definițiilor fundamentale despre viața și societatea umană. Este adevărat că omul este totul? Nu există un Spirit Superior deasupra lui? Este adevărat că viața omului și activitățile societății trebuie să fie determinate în primul rând de expansiunea materială? Este permis să promovăm o astfel de expansiune în detrimentul integrității noastre spirituale?
Premiul Templeton, 1983
Întreg veacul XX este atras în vârtejul nimicitor al ateismului și al nimicirii de sine
Încercările de a căuta ieșire din actuala stare a lumii sunt fără rod, dacă nu ne întoarcem conștiința noastră cu pocăință față de Ziditorul a toate: nu ni se va lumina nicio ieșire, noi nu o vom găsi: sunt prea sărace acele mijloace pe care ni le-am lăsat. Trebuie mai întâi să vedem grozăvia, care nu este cauzată de cineva din afară, care se află în fiecare dintre noi.
Să ne întrebăm: oare nu sunt mincinoase idealurile veacului nostru?
Viața noastră nu constă în căutarea fericirii materiale, ci în căutarea vrednicei înălțimi duhovnicești. Toată viața noastră pământească este doar o treaptă intermediară de dezvoltare către cea de mai sus – și de pe această treaptă nu trebuie să ne rupem, nici să batem pasul pe loc. Din legile fizicii și ale fiziologiei nouă niciodată nu ni se va desluși acea taină cum Ziditorul permanent și în fiecare zi participă în viața fiecăruia dintre noi, fără de schimbare adăugându-ne nouă energie pentru existență; iar când acest ajutor ne părăsește – noi murim. Și cu nu o mai mică participare El contribuie la viața întregii planete – aceasta trebuie să o simțim în momentul nostru întunecat și înfricoșat.
Nădejdii nesăbuite a ultimelor două veacuri, care ne-a adus pe noi în nimicnicie și în pragul morții atomice și neatomice, noi îi putem opune numai căutarea sârguincioasă a caldei mâini a lui Dumnezeu, pe care noi atât de nepăsător și trufaș am respins-o. Atunci se pot deschide ochii noștri la greșelile acestui nefericit secol XX și mâinile noastre se vor apuca să le îndrepteze.
Toate cele cinci continente sunt într-un vârtej. Dar tocmai în astfel de încercări ies la iveală cele mai înalte aptitudini ale sufletelor omenești.
*
Prefirându-mi în minte trecutul, mi-am dat seama că, de-a lungul întregii mele vieți conștiente, nu mi-am înțeles nici sufletul, nici menirea.
Multă vreme am luat drept bun ceea ce, de fapt, mă ducea la pierzare, lăsându-mă necontenit atras într-o direcție contrară celei ce mi-ar fi fost cu adevărat benefică...
Cu spinarea încovoiată, aproape frântă, mi-a fost dat să extrag din anii de captivitate acest crâmpei de cunoaștere: cum devine omul om și cum devine neom.
*
Focule, focule! Vreascurile trosnesc și vântul nocturn al toamnei târzii face flăcările să zburde... Mi-am pus pufoaica pe umeri, căci totuși e cam frig, din pricina vântului pătrunzător.
Dar ea – de câte ceasuri stă drepți în bătaia vântului, cu mâinile lipite de corp, cu capul plecat, ba plângând, ba înghețând nemișcată. Uneori se roagă din nou, cu glas tânguitor:
– Cetățene șef!... Iertați-mă. Fiți bun, iertați-mă, n-am să mai fac...
Vântul îmi aduce scâncetul ei atât de aproape, de parcă s-ar tângui la urechea mea. În postul de gardă, cetățeanul șef își umple godinul cu lemne și nu răspunde.
... se întâmplase pe la șase seara, acum era unsprezece noaptea. Încercase să tropăie din când în când, ca să se mai încălzească, dar „șeful” își scotea capul pe ușă și răcnea: „Stai drepți, altfel o să fie și mai rău!”
Acum nu se mai mișca, plângea numai.
– Iertați-mă, cetățene șef!... Lăsați-mă în lagăr, n-am să mai fac!...
... O fetișcană blondă, simplă, fără școală... Focule, focule!...
Acestui foc și ție, fetițo, vă făgăduiesc: întreaga lume va citi despre asta.