Unui tânăr care întreabă cum poate să aibă mai multă credință
Dragă A., motivul puținei noastre credințe ori al necredinței se află în interiorul nostru. Credința nu este un obiect pe care îl avem sau nu, ci este o relație vie pe care o cultivăm sau nu. Așa cum iubirea pentru o persoană poate spori sau se poate răci, credința, legătura cu Dumnezeu, putem să o înmulțim sau să o împuținăm în funcție de viața noastră.
Primul motiv al lipsei de credință este faptul că ne îngrijim prea mult de cele ale lumii acesteia și uităm de veșnicie. Cugetă la viața de dincolo, la faptul că suntem trecători în această lume, că vom muri, și te vei apropie de credință.
O patimă pe care Însuși Mântuitorul a arătat-o ca fiind pricină a necredinței este slava deșartă, dorința de a plăcea oamenilor, de a fi apreciat, lăudat: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții și slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44)
Dacă vrei să ai mai multă credință, cultivă-ți-o! Întâi recunoaște că ceea ce ai este puțin. Pentru aceasta trebuie să te smerești puțin, să te umilești în sinea ta, să ieși din egoism, din indiferentism și din a te vedea pe tine superior celorlalți. Și, văzându-te neputincios, roagă-te: „cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Dacă Îi vei cere aceasta cu smerenie, din adâncul inimii, Domnul va fi milostiv și îți va răspunde.
Credința o înmulțești prin lectură. Citirea cărților sfinte creează în noi un dor după cele înalte, duhovnicești. Dorul acela să-l transformi în rugăciune și atunci să te rogi.
Pregătește-te prin spovedanie și îndrăznește să guști din Trupul și Sângele Domnului Hristos, cu pocăință. Apropie-te de Hristos și El îți va da credința de care ai atâta nevoie.
A., toate acestea încep de la smerenie, de la cunoașterea puținătății noastre. Mândria ne face să nu ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine, să trăim în închipuire, și prin aceasta rupe credința din sufletul nostru. Niciun om mândru nu poate avea credință lucrătoare în iubire!
Cum cunoști că ți-ai înmulțit credința? Prin fapte. Iubești biserica? Iubești Liturghia? Îl iubești pe Hristos? Îl iubești pe aproapele? Iubești rugăciunea? Iubești virtutea? Acestea sunt roadele credinței. Dacă nu-l iubești pe aproapele, nu faci milostenie, vorbești urât, înjuri, batjocorești, râzi de celălalt, invidiezi, acestea arată că nu ai credință și că ești departe de adevăr.
Hristos Domnul să-ți umple inima cu harul Său, și atunci nimeni nu te va mai putea clătina. Vei putea spune așa cum spunem după ce ne împărtășim: „am văzut Lumina cea adevărată”.
Către o mamă, despre sinuciderile în rândul copiilor
Doamnă E., într-adevăr, sinuciderile în rândul copiilor și adolescenților aproape că nu existau până acum câțiva ani. Astăzi, sinuciderea este a treia cauză a mortalității între 10–25 de ani.
Sinuciderea este ultima treaptă a păcatului, a depărtării sufletului de Dumnezeu, de normalitate. Ea este precedată de necredință, de lipsa iubirii și de lipsa nădejdii în Dumnezeu.
Ce puteți face pentru a vă feri copiii de această ispită? În afara rugăciunii pentru ei – și rugăciunea mamei pentru copii are foarte mare putere –, luați aminte că ceea ce puneți în sufletele copiilor acum, aceea va rodi mai târziu.
Într-o familie, copiii sunt asemenea unor pasageri pe un vapor. Pasagerii stau în cabinele lor, dar dacă echipajul izbește vasul de stânci, ei se vor lovi de pereți și vor fi răniți. Sufletele copiilor sunt influențate de atmosfera din casă. Atunci când tata și mama trăiesc în păcate, se ceartă, nu se respectă, sufletele copiilor se vatămă, chiar dacă ei sunt prea mici pentru a înțelege ce se întâmplă.
Dacă vreți ca în familia dumneavoastră să aveți copii buni, echilibrați, nu uitați: „mama naște, ea renaște”. Nu este suficient că i-ați născut, ci trebuie să-i și creșteți duhovnicește. Înainte de toate, insuflați-le credința și rugăciunea, căci acestea le vor fi cei mai buni păzitori în viață. Cei care au gânduri de sinucidere, dacă se spovedesc și se roagă cu tărie la Dumnezeu pentru ajutor, se vor izbăvi de ele.
Cu cine este bine să mă căsătoresc?
Mai multe motive determină atracția între oameni.
Atracția fizică este dată de frumusețea trupească. Din punct de vedere afectiv, sunt unele persoane care nu-și pot deschide inima către celălalt dacă nu-l văd calm, blând, afectuos. Dimpotrivă, altele sunt atrase doar de cineva hotărât, dominant, care le dă un sentiment de siguranță și protecție. Există și persoane care nu-și pot deschide inima către cineva dacă nu-l văd pe celălalt o adevărată bibliotecă de informații.
Atracția duhovnicească apare la un creștin autentic, care își pune serios problema mântuirii lui, și nu numai a lui, ci și a urmașilor lui. El este atras de persoanele care caută sincer să ducă o viață duhovnicească. De aceea, dacă vrea să se căsătorească, va căuta o persoană care să facă cele ale mântuirii.
Deci, suflete zbuciumat, cercetează-te pe tine, vezi ce te-a atras până acum și caută să găsești o persoană duhovnicească.
Unui tânăr în pragul divorțului
Spui că soția ți-a greșit și că ai un motiv obiectiv pentru a te despărți de ea. Nu îți încuviințez această părere.
Cercetează-ți conștiința în adânc! Dacă soția ți-a cerut iertare, vrea să se spovedească și să primească un canon, ți-a spus că a întrerupt orice legătură cu persoana respectivă și că își dorește din toată inima să rămâneți împreună nu cred că ai alt motiv decât cel al orgoliului rănit care cere răzbunare.
Da, a greșit foarte mult, dar când v-ați cununat nu ți-ai asumat crucea răbdării celuilalt? Dacă te crezi cap de familie, atunci de ce acum nu vrei să-ți ajuți soția? Oare numai la bine este soțul cap femeii, după cum spune Sfântul Pavel? Tocmai acum, când a căzut, dovedește-ți bărbăția și ajut-o să se ridice. Acum vei da dovadă că vrei să construiești o familie după modelul Bisericii, care viază prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos pentru oameni.
Dacă vrei să fii bărbat cu adevărat, bărbat creștin, al cărui model este Hristos Domnul, iartă din inimă, nu reproșa niciodată soției nimic, ci șterge păcatul ei cu dragostea și credința ta. Atunci vei avea pace și vei fi următor al Domnului nostru Iisus Hristos, care S-a răstignit pentru noi cei păcătoși.
Unui elev, despre internet
Aspectele pozitive ale internetului sunt ușor de constatat. Îți voi spune câte ceva despre aspectele lui negative.
Web-ul conține o lume imaginară, alta decât cea reală. În această lume ne facem ușor prieteni, pentru că nu investim niciun efort în prietenia cu ei, vorbim oricum, căci ascunși în spatele unui avatar ni se pare că nu mai avem de ce să ne rușinăm. Timpul în rețea trece altfel decât în viața reală. Ne obișnuim cu o rapiditate a desfășurării evenimentelor, care este cu totul diferită de cea reală.
În ceea ce îl privește pe fratele tău, familia a greșit lăsându-l atât de mult pe internet. Un copil de 12 ani nu are cunoștințe suficiente despre această lume și iată-l scufundat în alta! Va crește fără repere corecte. Dacă este periculos pentru viața unui copil să conducă o mașină, este mai periculos pentru mintea și sufletul său să petreacă ore în șir pe internet!
În plus, să fii atent la site-urile pe care le accesează. Este exact la vârsta la care statisticile arată că, utilizând intens internetul, va începe să frecventeze site-uri pornografice fără știrea părinților. Iar aceasta este distrugător pentru sufletul unui copil de 12 ani.
Roagă-te mai mult și Dumnezeu te va lumina ce să faci pentru binele sufletelor voastre!
Răspuns unui student care dorește să devină călugăr
Călugărul este darul lui Dumnezeu. Atât darul său și al omenirii către Dumnezeu, cât și darul lui Dumnezeu către el și către omenire. Dar pentru a-și putea împlini chemarea de mijlocitor între oameni și Dumnezeu, călugărul trebuie să se dăruiască amândurora, în chip diferit.
Dacă te gândești că o să vii la mănăstire și o să te rogi ore în șir, vei fi dezamăgit când vei vedea că nu poți. Dacă îți dorești să vii la mănăstire pentru a fugi de patimile lumii, vei fi dezamăgit când le vei întâlni în inima ta. Dacă îți închipui că vei găsi o obște de sfinți, vei fi dezamăgit de orice obște.
De toate aceste dezamăgiri vei fi scutit dacă vei înțelege că monahul nu este cel ce stă și se roagă, ci cel a cărui viață întreagă devine rugăciune, adică întâlnire cu Dumnezeu. Că monahul nu urăște lumea, ci iubește pe toți oamenii, iar această iubire și-o manifestă în primul rând prin rugăciunea pentru omenirea întreagă. Și că nu vei afla odihnă până când nu vei zice sufletului tău: numai eu și Dumnezeu suntem.
Mănăstirea nu înseamnă schimbarea locului, ci a stării. La mănăstire nu vii ca să găsești mănăstire, ci să faci mănăstire, prin viața ta. În mănăstire nu poți trăi decât pentru Dumnezeu. Călugărul este o jertfă continuă. O jertfă presupune durere, și călugării trăiesc această durere. O femeie când naște are dureri mari, dar le rabdă așteptând bucuria de a-și vedea copilul. Călugărul se naște pe sine în fiecare zi întru viața cea duhovnicească. Durerea acestei nașteri o putem purta doar prin harul Duhului Sfânt. Așa cum mucenicii sunt întăriți de har în vremea muceniciei, tot așa în viața monahală, mucenicia albă, călugărul poate viețui doar întărit de har.
Puterea de a se jertfi vine de la Dumnezeu Dacă uităm scopul nostru, unirea cu Dumnezeu, viața monahală ni se pare o închisoare ce ne răpește libertatea. Această jertfă (care cel mai mult ia forma ascultării) duce la putere în Dumnezeu. În mănăstire se poate trăi mai mult decât în lume taina ascultării; și în lume creștinul face ascultare, dar în mănăstire înțelegem că nu există viață în afara ascultării. Libertatea, de exemplu, care unora le pare că se pierde la intrarea în mănăstire, înțelegem că este rodul ascultării. Vedem că, pe măsură ce ne pierdem libertatea exterioară făcând ascultare, o câștigăm pe cea lăuntrică, libertatea față de patimi, și astfel putem să iubim pe Dumnezeu și pe oameni.
Un sfânt a avut odată o descoperire în care Maica Domnului a spus despre cineva care voia să se facă monah: „acesta este din neamul nostru”. Este cea mai înaltă formă de viețuire: a fi din neamul Macii Domnului! De aceea, cercetând în ce mănăstire să mergi, roagă-te Maicii Domnului să te călăuzească în locul unde te poți forma cel mai bine.
Ajuns acolo, să nu uiți niciodată că ești în mănăstire pentru Hristos. Maica Domnului să te acopere!
*
Fericit este cel care a fost luminat și a ales ca mireasă fecioria cea preafrumoasă; cu frumusețea ei, aceasta îl va face fericit. Va trece prin multe necazuri, dar acestea îl vor face să se apropie și mai mult de cununa cea neveștejită a sfințitei feciorii. În el se va naște o nouă lume, un duh nou, alt cer, care nu-i sunt cunoscute. Adevăratul călugăr este rod al Duhului Sfânt.
Gheron Iosif Isihastul
Unde căutăm fericirea?
Ieromonah Nicodim Petre
Pe mulți dintre oameni îi încearcă sentimentul ratării. Majoritatea dintre noi însă nu vorbim despre aceasta. E un subiect aproape tabu. Am auzit totuși pe unii, puțini la număr ce-i drept, spunând: „N-am făcut nimic în viață. M-am căsătorit de tânăr (tânără), am muncit, am crescut copiii ăștia, m-am zbătut pentru familie... Și? Acum sunt aproape bătrân și ce mulțumire am? N-a rămas aproape nimic în urma mea. Alții au făcut avere, au călătorit...”
Întâlnim de asemenea în viață oameni care fac aprecieri la adresa altora, a rudelor sau cunoscuților: „N-a ajuns prea bine, n-a realizat nimic. Și ce băiat bun a fost!? Cu părinți buni și cu ceva avere... dar s-a căsătorit cu fata aceasta săracă. Putea și el să se ridice, să facă ceva în viață, că avea cu ce porni. Așa!? Păcat de el.”
Copii fiind, am fost întrebați toții – cred –, de unchi, de mătuși, în clasa întâi de învățătoare, ce dorim să devenim când vom crește. Cei mai mulți răspundeam: aviatori, marinari, cosmonauți... Fetele, în general, doreau să se facă doctorițe. Au fost și unii care, din naivitate, învățați de cei mari, au spus că vor să se facă musafiri.
Tinerii, adolescenți în clasa a VIII-a și apoi în liceu, făceau planuri mărețe. Vorbeau despre viitorul lor. Visau cu voce tare, și sper că și astăzi fac la fel. Unii visau la o carieră strălucită, de ofițeri în armată, de medic sau de inginer inventator, alții își doreau foarte mult să aibă o familie frumoasă, o viață trăită în armonie cu soțul sau soția și cu mulți copii. Se visa cu ochii deschiși, fiecare descriind în culori frumoase și cu multe amănunte familia pe care o va întemeia, sau modul în care realizările sale profesionale și faptele sale mărețe vor schimba lumea.
La 15-18 ani, după ce ai citit Jules Verne, Cireșarii, Misterele Parisului, Contele de Monte Cristo, Robinson Crusoe, dar și Crimă și pedeapsă, Potopul, Război și pace, totul este posibil. După ce ai mai văzut si Zorro, Nemuritorii, Omul păianjen, Ștefan cel Mare, simți că toată lumea este a ta, că totul și toate se pot realiza, numai să vrei. Aveam sentimentul, seara când cerul era înstelat, că dacă am fi sărit puțin mai tare am fi putut prinde o stea.
Când mergeam la munte cu clasa, în special pe Rarău sau Giumalău, cocoțați pe stâncile cele mai înalte, deasupra lumii, întindeam, mulți dintre noi, brațele ca pe niște aripi, și aproape că zburam. Făuream vise și trăiam în ele.
Dar anii trec... „ca norii grei pe șesuri”. Copilăria și adolescența rămân undeva în urmă. Tânărul se strecoară în viață încercând să-și găsească un loc. Nu e pregătit să fie dezamăgit. Trebuie totuși să se călească și trebuie să se așeze corect în existență. Dumnezeu a îngăduit astfel multora dintre noi și suferința, pedagogic, pentru a nu ne îndepărta de El. Căci bogați sau săraci, mai sus sau mai jos pe scara valorică a societății, trebuie să rămânem cu Dumnezeu. Nu vom greși.
Societatea de astăzi, mai mult decât cea de altădată, promovează ideea că a fi realizat înseamnă să ai bani, să ai putere, să ai o casă frumoasă și o mașină bună, să fii căsătorit cu cineva bine, etc.
Modelele sociale sunt cei care „au reușit în viață”: starurile de cinema, oamenii cu afaceri prospere, politicienii care călătoresc mult și apar frecvent pe ecranele de televiziune, sportivii talentați.
Imaginea unor persoane din aceste categorii, dar și din altele, mediatizate intens, se cuibărește în subconștientul copilului, al tânărului și al oricărui om, devenind model pentru viața pe care o au înainte. Sistemul de valori al lumii acesteia înghite sistemul de valori spiritual, al credinciosului, care propune ca finalitate a vieții acesteia Împărăția lui Dumnezeu. Pe scurt, omul care este asigurat material, care are putere financiară sau politică, despre care se vorbește mult și elogios este realizat, iar cel sărac, necunoscut, necăsătorit, care se descurcă greu, este nerealizat.
Noi știm însă că omul, ființă creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, găsește în sfințenie sensul ultim și deplin al existenței sale. Citând unul dintre titlurile lucrărilor lui Nichifor Crainic, „Sfințenia (este) împlinirea umanului”, înțelegem că nici averea, nici puterea, nici renumele într-un domeniu sau altul nu împlinesc ființa umană. Dorul omului după Dumnezeu nu va fi alinat cu nimic din lumea aceasta. Oricine nu se unește cu Dumnezeu, nu dobândește Duhul Sfânt, este un om care a ratat ținta, a eșuat. A eșuat în ceea ce privește atingerea scopului vieții sale.
Consumăm mult timp și energie pentru a ne crea o imagine și un paradis, o împărăție aici pe pământ – cetate stătătoare. Omul de azi este avid de experiențe emoționale și de un trai mereu mai bun, este preocupat de calitatea vieții, de sănătate și, în general, de imediat.
Țelul celui ce nu se mulțumește cu puțin, cu ceea ce oferă lumea aceasta, este căutarea sfințeniei și cultivarea ei ca plinătate a vieții omului în Dumnezeu.
Se spune că un misionar care trăise în India timp mulți ani și un cântăreț ce stătuse acolo doar câteva zile se întorceau acasă în Statele Unite, la bordul aceleiași nave. După vreo două săptămâni de voiaj pe mare se apropiau de portul din New York. Pe țărm era o mulțime de oameni care așteptau, se vede, pe cineva. Pentru o clipă misionarul a crezut că-l așteptau pe el. Muncise mult în Orient, construise biserici, întemeiase centre misionare și era oarecum cunoscut în anumite cercuri. Dar nu. Când au acostat a înțeles că erau cu toții admiratorii starului de muzică.
– Doamne, nu pot înțelege, a murmurat misionarul nostru. Eu am dedicat Indiei patruzeci și doi de ani din viața mea, în vreme ce el a stat acolo abia câteva zile și iată că aici sunt mii de persoane venite să-i ureze bun sosit acasă, în timp ce pentru mine nu a venit nimeni.
Domnul îi răspunse însă:
– Fiul Meu, tu încă nu ai ajuns acasă.