Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea. La sfârșitul acestei amarnice experiențe numai Hristos rămâne viu, întreg și veșnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui și El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă lui Hristos Dumnezeu și om.
Ioan Ianolide
*
Și dacă la Pitești aș fi văzut numai un tânăr ucis. Dar au fost uciși zeci, și anume dintre cei ce se nasc la mari intervale de timp, dintre cei mai buni.
Dumitru Bordeianu
Pentru viața modernă, parcă Dumnezeu a rânduit această rugăciune scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, sau măcar limita rezumatului acesteia: „Iisuse, miluiește-mă”.
Oricât de grăbiți am fi în viața aceasta de toate zilele, putem spune totuși din când în când „Iisuse, miluiește-mă”. Strădania noastră sinceră și statornică prin chemarea deasă a numelui Domnului ne este de mare folos. Prin această rugăciune – slăbănoagă așa cum este ea – dobândim simțul prezenței lui Dumnezeu în viața noastră.
Ea ne ajută să simțim că bucuriile cerești sunt infinit mai mari și mai frumoase decât bucuriile pământești.
părintele Sofian Boghiu
*
Odată, în închisoare, i-au urcat pe mai mulți deținuți într-un pod ca să facă curățenie. La un moment dat gardienii au început să-l înjure și să-l ocărască pe părintele Sofian, și numai pe el, pentru că era preot. Trivialitatea înjurăturilor l-au făcut pe părintele să afirme, mulți ani mai târziu: „În viața mea nu am auzit așa cuvinte urâte.” Pe moment, însă, părintele nu a ripostat în niciun fel. Întorși în celulă, camarazii l-au apostrofat: „De ce, părinte, nu le-ai răspuns nimic? N-ai văzut ce urât vorbeau?” Părintele a răspuns: „Pentru păcatele mele s-a întâmplat aceasta.”
Într-o situație similară, părintele tot timpul spunea în gând: „Dacă eu aș fi fost mai bun și ei ar fi mai buni.” Părintele mărturisea mai târziu că, spunând aceste cuvinte, inima îi era plină de o pace extraordinară, netulburată de ocările ce îi erau adresate.
*
Rodul rugăciunii este dragostea, dumnezeiasca dragoste – care nu e sentimentalismul omului de păcat.
Dragostea aparține naturii comune a Sfintei Treimi. Dragostea e duhovnicească, dragostea nu e deci creată, ea nu e o însușire accidentală a cărei existență atârnă de substanța noastră creată, ci un dar necreat, o energie dumnezeiască la care și prin care noi suntem părtași în chip real la firea Sfintei Treimi. Dragostea față de aproapele este o revărsare și semnul câștigării adevăratei dragoste de Dumnezeu.
*
Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viața, or noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credința, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curățești lăuntric prin spovedanie și să te înnoiești prin Sfânta Împărtășanie.
Conștient deci și cu toată stăruința să te unești cu Hristos, să te faci purtător al sfințeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunți păcatul până la sânge. Așa te naști din nou.
*
Am cunoscut în viața mea fel de fel de oameni, atât înainte cât și după detenție, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înțeleagă Ortodoxia și să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume.
Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat și că există sfinți pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu.
Dumitru Bordeianu
Drumul Damascului
Pe vremea aceea, în Franța, o ziaristă a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Athos, pretinzând că a vizitat muntele, travestită în bărbat. Intrigat și în același timp curios, ca orice ziarist ahtiat după noutăți, Sandu Tudor a coborât dintr-un caiac în portul călugăresc Dafne, îmbrăcat sumar, în pantaloni scurți, cămașă sport și cu un rucsac în spate.
Dumnezeu, care vânează suflete bătăioase, i-a scos înainte un călugăr român vagabond, din categoria „trăistarilor”. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor: „Dacă vrei să cunoști taina Muntelui Athos, pune-ți pantaloni lungi, lasă-ți barba să crească și vino cu mine; dar să faci ceea ce fac și eu. Călugării nu descoperă tainele vieții călugărești turiștilor; aceia, cum vin, așa se duc”. Lui Sandu Tudor i s-a părut rațională propunerea și din acel ceas a început să facă ceea ce făcea și monahul Averchie. Când intrau pe poarta unei mănăstiri, făceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, înăuntru sărutau icoanele de la ușă până la altar. Călugării apăreau ca din pământ... Se răspândise zvonul în tot Muntele că Averchie umblă din mănăstire în mănăstire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis ușile și inimile călugărilor practicanți ai Rugăciunii Inimii. Acolo a înțeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit și că în acel centru existențial al ființei noastre, pe care călugării îl numesc „inimă”, în sens „adânc”, există Dumnezeu și că Dumnezeu este pecetea personalității noastre...
Într-o noapte, la ora două, era la Schitul Sfânta Ana. Veneau zvonuri de clopote și toacă din toate văgăunile și văile; și peste toată feeria se mai adăuga și o lună plină care arginta Marea Calcidelor. Bătăiosul Sandu Tudor a început să plângă. Starețul schitului, văzându-l emoționat, s-a adresat lui cu o întrebare ca o lovitură de ciocan: „Frate Sandule, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?” Prin mintea lui Sandu Tudor au început să treacă fantome de care ar fi vrut să se desprindă: Capșa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, ședințe literare, petreceri...
Iar starețul a încheiat: „Noi cei din Athos avem o credință: dacă mai ține Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopții călugării se roagă”.
arhimandrit Roman Braga
Drumul Golgotei
La Aiud, la dușuri, printr-o minune m-am întâlnit cu părintele Daniil. Ne-am îmbrățișat, mi-a strâns mâna. Când mi-a strâns mâna mi-am dat seama că are încă vigoare, sănătate. M-am bucurat foarte mult că l-am văzut, am schimbat două vorbe, m-a întărit în nădejde. Gardienii ne-au separat.
După două zile mi s-a transmis prin morse că părintele Daniil a fost bătut așa de crunt că a murit. A fost omorât în bătaie și pe urmă aruncat la groapa comună.
ieromonah Adrian Făgețeanu
În anul 303, în timp ce creștinii din Alexandria erau martirizați pentru a se lepăda de Hristos, sfântul Antonie cel Mare le-a spus călugărilor care se nevoiau împreună cu el: „Să mergem să-L mărturisim și noi dacă suntem chemați la aceasta sau măcar să-i privim pe cei ce luptă”.
Cunoscător al modurilor în care se dobândește harul Duhului Sfânt, marele nevoitor voia să-i privească pe mucenici pentru a spori duhovnicește. El știa că Hristos nu poate fi mărturisit decât de cei ce-L au cu adevărat în suflet, iar în timpul chinurilor harul Duhului Sfânt lucrează cu putere în mărturisitori. Această lucrare a făcut de multe ori ca păgânii care priveau ori care îi torturau pe mucenici să devină și ei creștini, uneori cu prețul propriului martiriu.
Esența comunismului nu ține de politică ori economie, ci de spiritual. Comunismul este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. De aceea, urmarea directă a comunismului este distrugerea omului prin ruperea legăturii dintre el și Dumnezeu, izvorul vieții. Aceasta, și nu alta, a fost ultimă țintă a comunismului, în fapt a celui ce se află la originea lui: diavolul. De altfel, deținuții politici au arătat că, indiferent de motivul arestării, cele mai mari chinuri în închisoare le-au suferit pentru a se lepăda de credință.
Prigoana comunistă a dat prilejul ridicării unor noi generații de mărturisitori, asemenea celor 11.000.000 de martiri din primele secole. Pentru a rămâne în adevăr, avem nevoie să recunoaștem lucrarea lui Dumnezeu întru ei. A nega caracterul de mărturisire, fie prin uitare, fie prin minimalizare („a fost o întâmplare că au fost arestați, că au ieșit în stradă în Decembrie ’89, că au murit”), înseamnă a nu lua aminte la pronia lui Dumnezeu care i-a chemat. A-i cinsti ca mielul de jertfă prin care Dumnezeu ne-a izbăvit de demonul comunismului ne va face părtași harului care a lucrat întru ei și ne va călăuzi și întări pe drumul spre Împărăția pe care ei au dobândit-o.
*
Am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezența ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci Ea mi-a spus:
– Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!
Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire.
Valeriu Gafencu
*
Am știut eu ceva despre lumea aceea fără de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? Despre suferințele ascunse? Despre eroii neștiuți? Despre cei ce douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru își păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunț și spurcăciune, la prăbușire și demență?
Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviință, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari și goale pentru șmecheri și pentru turnători: vorbe mari și de mare folos și pline de înțeles când le simți răcoarea în iezerul de foc și le poți gusta farmecul experimental.
Eroii aceștia modești [colegii de celulă] îi compar cu ce mi-a fost dat să văd la Paris între 1936 și 1939.
Bunăstare. Abundență. Aperitivele, grevele, vacanțele. Până la sațietate. Monotone. Dinainte știute. Și să nu li se spună adevăruri neplăcute. Și să fie lăsați în pace. Asta vor.
N-au nici de doi bani idei nobile în cap. Trupuri fără suflet. Nu-mi pasă, nu mă sinchisesc, mă doare-n cot. Îi durea în cot, ceva mai jos, de vecini, de părinți, de țara lor, de ieri și de mâine, de Dumnezeu, de orice, erau sătui, plictisiți, morți. N-au fost învinși, Dumnezeu mi-este martor, iar învingătorii lor n-au avut niciun merit: așteptau – singurul lor sentiment treaz – să fie, în sfârșit, liberați de Povara libertății.