„Lamarck pretinde a dovedi că în vremurile timpurii natura producea, printr-o miraculoasă evoluție, o specie din alta, anterioară. El caută să statornicească un lanț treptat cu verigi succesive (necontemporane), producând astfel în final specia umană, printr-o metamorfoză ce este exact opusul adevărului, și nu mai puțin miraculoasă decât prefacerile despre care citești în basme! Teoriile lui Darwin își închipuie că au ajuns la soluționarea problemei antropologice acceptând metoda evoluției. Aceste teorii, neavând temeiuri solide, în loc să rezolve problema, au făcut-o și mai enigmatică, fiindcă tăgăduiau validitatea adevărului descoperit dumnezeiește și, privind omul ca fiind în rândul animalelor iraționale, îi tăgăduiau obârșia sa duhovnicească și îi atribuiau o obârșie foarte joasă.
În general, fără acceptarea adevărului dumnezeiește descoperit, omul va rămâne o problemă insolubilă. Acceptarea lui este temelia solidă și sigură pe care trebuie să se întemeieze oricine cercetează omul. De-aici trebuie început spre a putea rezolva corect feluritele părți ale problemei și a afla adevărul cu mijloacele adevăratei științe.”
În aceste câteva fraze, Sfântul Nectarie, episcopul de Pentapolis, a extras esența teoriei evoluției. Un observator care nu era biolog a diagnosticat precis latura științifică a acestei teorii (care, într-adevăr, face apel la transformări care sunt „exact opusul adevărului, și nu mai puțin miraculoase decât prefacerile despre care citești în basme”), atrăgând, totodată, atenția asupra rădăcinilor ideologice ale evoluționismului, întemeiat pe negarea Revelației, pe materialism, pe ateism.
La evoluționism nu s-a ajuns pe baza cercetării științifice. Darwin nici măcar nu a avut, inițial, curajul de a-și prezenta publicului ideile, simple păreri neîntemeiate științific. A. R. Wallace i-a trimis lui Darwin o lucrare în care se schițau niște prime idei evoluționiste, pentru ca acesta să o citească și să-i dea eventuale sfaturi privind publicarea. Darwin, care avea astfel de idei de ceva vreme, fără a avea, însă, și curajul să le publice, a profitat de ocazia apărută prin Wallace și s-a trecut prim autor la lucrare, completându-o fără a-i cere părerea lui Wallace, gest cu totul neprincipial.
Teoria evoluției a câștigat adepți pe terenul materialismului deja acceptat ca perspectivă de viață de către cei care au îmbrățișat, astfel, și ideea de tragere a omului din animale. O lume fără de Dumnezeu, bazată pe „lupta pentru supraviețuire”, convenea dezlănțuirii patimilor și exact aceasta s-a și întâmplat, odată cu răstălmăcirea sensului existenței pe baze filozofice ateiste, cârpite cu justificări pseudo-științifice ale „animalității” noastre. Totul a fost răstălmăcit, sensul vieții și al morții, al bucuriei și al suferinței, al rațiunii și al credinței, iar omul a devenit, într-adevăr, o mare enigmă, sieși, o enigmă dureroasă, zbătându-se între cer și pământ, în căutarea perpetuă a „fericirii” care pare a-i scăpa, mereu și mereu, printre degete. Omul și-a îngăduit, treptat, treptat, totul, doar pentru a resimți cum aceasta nu-l împlinește. Rezultatul este o cultură nebunească, a satisfacției pe cât de elaborate, pe atât de false, de vane, de incapabile de a asigura împlinirea mult-râvnită. Setea cea mai profundă din om, care se cuvenea a fi potolită din Izvorul Vieții, Care de bunăvoie S-a dăruit nouă, a ajuns a fi amăgită și chinuită cu apa sărată și amară a răzvrătirii contra lui Dumnezeu sau, în cel mai „bun” caz, a nepăsării față de El, fără a realiza că, de fapt, de noi înșine ajungem să ne lepădăm și să nu ne mai îngrijim, astfel. Fiindcă nu Dumnezeu are nevoie de noi, ci noi de El, pentru a exista, în toate sensurile posibile.
Analizat din perspectiva științifică, evoluționismul este o colecție de speculații și interpretări greșite ale unor date referitoare la lumea vie. Vom da numai două exemple de „dovezi” aduse în sprijinul teoriei evoluției biologice, arătând falsitatea lor. Primul exemplu se referă la așa-zisa evoluție a cotarului de mesteacăn (un fluture), considerată una dintre dovezile directe (observate direct, în epoca modernă) ale evoluției. Se știa, despre acest fluture, că este de culoare deschisă, trăind pe scoarța albă a mestecenilor, fără a fi ușor de văzut de către prădători. În timpul revoluției industriale din Anglia, când fabricile, din ce în ce mai numeroase, poluau mediul, scoarța mestecenilor înnegrindu-se din pricina negrului de fum emis pe coșurile fabricilor, cotarii de culoare deschisă au dispărut. Au apărut, în schimb, cotari de mesteacăn de culoare închisă („melanism industrial”, „înnegrirea” fluturilor datorită mediului afectat de poluarea industrială). S-a spus că specia a evoluat. Afirmația este, însă, falsă. Nu s-a transformat o specie de fluturi de culoare deschisă într-o specie de fluturi de culoare închisă. De fapt, fluturii din specia aceasta au putut dintotdeauna să fie de culoare deschisă sau de culoare închisă, supraviețuind, mereu, exemplarele care sunt greu de văzut de către prădători, pe fondul scoarței copacilor. Exemplarele închise la culoare sunt prădate când scoarța este albă, iar cele deschise la culoare au fost prădate când scoarța mestecenilor era înnegrită datorită poluării. Odată ce s-au luat măsuri împotriva poluării industriale, au „reapărut” cotarii de culoare deschisă, „dispărând” cei de culoare închisă (care iarăși puteau fi lesne văzuți de către prădători, pe scoarța mestecenilor, redevenită curată, albă).
Cel de al doilea exemplu se referă la interpretarea forțată a datelor legate de fosile, pentru a sprijini teoria evoluției prin așa-numite dovezi indirecte, în acest caz dovezi indirecte din domeniul paleontologiei (studiului fosilelor). S-a imaginat adesea cum arătau animale întregi, pornind doar de la câteva oase și de la teoria evoluției. Spre exemplu, Pakicetus a fost reconstituit astfel încât să arate ca un animal acvatic, fiindcă cercetătorii evoluționiști susțineau, doar pe baza speculației că animalul ar fi fost adaptat să audă sub apă (speculație la care s-a ajuns examinând resturile craniului), că acesta ar fi fost strămoșul balenelor și că, iată, s-a descoperit o dovadă a evoluției, o fosilă „tranzițională”, făcând trecerea de la mamiferele de uscat la cele acvatice. În această primă reconstituire, Pakicetus arăta ca un fel de vidră cu labe scurte și groase, palmate, bune pentru înot. Ulterior, când s-au găsit resturi de Pakicetus mai bine păstrate s-a făcut o altă reconstituire, după schelet, animalul arătând ca un fel de capră cu cap mare, coadă lungă și picioare lungi. S-a speculat, însă, în continuare cum că această „capră” ar fi fost... acvatică, strămoșind, totuși, „cumva”, balenele, în ciuda a numeroase trăsături care arată că animalul trăia și se hrănea pe uscat. Și mai există numeroase astfel de exemple despre cum cercetătorii văd în fosile ceea ce doresc să vadă, privind prin prisma teoriei evoluției.
Datorită consistenței de ideologie pe care a dobândit-o evoluționismul, s-a ajuns la irațional, la un adevărat fanatism, până la aceea că unii cercetători neagă realitatea, fiindcă nu se potrivește cu teoria evoluției. Spre exemplu, vorbind despre un anumit sistem clar atestat la bacterii, sistem care reglează fabricarea anumitor molecule necesare acestora, niște autori evoluționiști afirmă că se îndoiesc de existența lui, fiindcă un astfel de sistem „nu ar putea furniza beneficiul pe termen lung necesar pentru a-și susține evoluția sau menținerea prin selecție naturală” . Teoria evoluției are, așadar, prioritate asupra datelor obiective obținute experimental, conform nu cu ceea ce ar trebui să fie știința și abordarea științifică, ci conform cu „Legile lui Murphy”: „Știința vă spune adevărul, nu vă lăsați înșelați de fapte”.
Legătura dintre evoluționism și religie cuprinde și alte aspecte, pe lângă cel de degenerare în credință oarbă, exemplificat mai sus. Astfel, evoluționismul a deținut și deține un statut de „armă” ateistă împotriva religiei. În lipsa, pentru unii, a perspectivei ortodoxe, sau a adâncirii acesteia, pentru alții, s-a ajuns la amestecarea lucrurilor, știința fiind chemată să se pronunțe asupra adevărului de credință. La baza acestui fapt stă o imensă greșeală, o mare neînțelegere - știința studiază cele materiale, creația, nu are cum investiga pe Creator, Care este imaterial și transcendent („dincolo” de creație, ținând toate să existe prin lucrarea Lui, dar fiind diferit și separat de creație, în ființă). Așadar, știința nu are cum demonstra nici existența, nici inexistența lui Dumnezeu. Cu toate acestea, evoluționismul a făcut parte din pachetul comunist de propagandă ateistă și se regăsește în pachetul propagandistic al anumitor grupări ateiste actuale, cu ambiții politice.
Văzând câtă răutate se cuprinde într o „simplă teorie științifică”, rămâne să ne dezbărăm, fie și treptat, de evoluționism, și să-i ajutăm și pe alții să facă la fel. Aceasta necesită, însă, pe de o parte, conștientizarea gravității problemei, pentru societate și persoană, și, pe de alta, hotărârea și efortul de a o aprofunda, pentru noi înșine și în eventualitatea de a-i lămuri și pe alții. Aspectul incompatibilității cu credința creștină este, poate, cel mai ușor de înțeles (desigur, pentru cel care nu-și închide singur mintea, împotrivindu-se Adevărului și încercând să-l acomodeze cu astfel de teorii, din diverse motive lumești).
Analiza științifică a erorilor evoluționismului este și ea accesibilă nespecialiștilor, dar numai omului dispus să investească un efort, pentru a înțelege ce este greșit, în această teorie. Aceste eforturi ar fi, însă, dedicate unei fapte a dreptății, și chiar a pocăinței, a reîntoarcerii fiilor risipitori ai veacului nostru la Tatăl. Multe aspecte negative se pot cuprinde într-o „simplă”, dar neadevărată și hulitoare teorie științifică, dar și multe lucruri bune se pot ascunde în lepădarea de ea. Dumnezeu ajută, desigur, la lucrurile bune, dar decizia de a face pasul către înfăptuirea binelui, ca de obicei, ne aparține.